Tuesday, 3 October 2017

Ziua lansarii bombei


Kurt Vonnegut - Leaganul pisicii  

Mult timp am trait cu impresia ca citisem Leaganul pisicii, iar imaginea legata de cartea greu digerata in liceu nu se asocia deloc cu Vonnegut pe care l-am descoperit ulterior. Chiar si pentru standardele mele din adolescenta, ceea ce citisem - din fericire, nu mai tin minte nimic in afara de impresia generala - era de o siroposenie lesinata, total diferita de sclipirea ironica a lui Vonnegut. Cand am vazut-o publicata in seria de autor a editurii Art, m-am apropiat de volum cu precautie, dorindu-mi sa-mi infirm acea imagine, mai ales ca intre timp scriitorul a ajuns sa ocupe un loc prin topul 10 al preferintelor mele. Stupoare si bucurie, n-avea nici o legatura! Nu a fost greu sa aflu ca autorul cartii pe care o stiam cu acest titlu era, de fapt, un anume Maurice Baring.  Si asa se face ca nodurile complicate ale lecturii m-au adus intr-un sfarsit in fata adevaratului leagan al pisicii, cel care conteaza. 
Naratorul, numit John sau Iona, asemenea profetului ce a anuntat in Ninive judecata divina si a scapat viu din burta balenei, scrie o carte despre ziua lansarii bombei atomice asupra Hiroshimei. In munca sa de documentare, dupa ce discuta cu fiul cel mic al inventatorului ei (fictivul Felix Hoenikker, al carui model ar putea fi preluat din realitate) si cativa dintre fostii colegi si colaboratori ai acestuia, se vede pus in fata unei noi inventii cu potential si mai mare de distrugere, gheata-9, la care savantul lucrase in ultimii ani ai vietii. 
De la Illium, centrul stiintei si al tehnologiei, pana pe micuta insula din Caraibe San Lorenzo, a carei singura consolare pare sa fie salvarea iluzorie data de o religie a minciunii (scuzati pleonasmul!) ce poate genera fericire, bokonismul, cartea este o demonstratie a iresponsabilitatii ce imbina viziuni suprarealiste cu umorul negru si cu acel cinism ce-i sta bine lui Vonnegut in orice roman al sau. 
Intamplandu-se sa o cartea la scurt timp dupa Oryx si Crake, conexiunea dintre ele a fost aproape inevitabila, pentru ca ambele ajung sa puna in discutie etica oamenilor de stiinta, sa ridice aceeasi intrebare: cat de progresiste si inofensive sunt inventiile? Sunt doua distopii ce-si imping cititorul, folosind resorturile fantasticului, in mijlocul realitatii, al unor viziuni sumbre privind viitorul rasei umane, atunci cand este confruntat cu propriile-i limite de intelegere ale fortelor pe care le ia in stapanire. Verdictul lui Vonnegut, exprimat prin glasul eroului sau, devenit propovaduitor al bokonismului, este unul transant: 
"Ce sanse poate avea omenirea", mi-am spus, "atata vreme cat exista oameni ca Felix Hoenikker, care le ofera jucarii de felul ghetii-9 unor copii marginiti, asa cum sunt aproape toti oamenii de pe fata pamantului?" Mi-am amintit A paisprezecea carte a lui Bokonon, pe care o citisem in intregime cu o noapte inainte. A paisprezecea carte are titlul "Ce poate spera un intelept in ceea ce priveste omenirea, data fiind experienta milioanelor de ani scursi?"
Cartea a paisprezecea se citeste foarte repde. Consta dintr-un cuvant si un semn de punctuatie. Ea suna astfel: "Nimic."
Nu l-am perceput niciodata pe Vonnegut ca pe un autor SF. Ceea ce proiecteaza el in viitor sau intr-un prezent paralel este o imagine ce se detaseaza de cea actuala doar prin modul in care impinge situatia la extrem, declansandu-i potentialul exploziv. In rest, premisele sunt aici, printre noi, in prostia omeneasca, in mainile celor alesi, in amenintarile lansate de o parte si de alta a Oceanului, pe deasupra capului unei Japonii tot mai speriate, in orgoliul de a institui cu forta o anumita religie, in adevaruri ce pot ucide si minciuni ce pot crea iluzia fericirii de a muri in numele lor. Daca echilibrul fragil in care se afla umanitatea se va rupe si totul va ingheta pe un pamant tacut, nu va mai ramane nimeni sa-l citeasca pe Vonnegut. Si ar fi tare pacat!

1 comment:

Note: only a member of this blog may post a comment.