Friday, 13 October 2017

In loc de bun ramas

Am inceput acest blog acum vreo 6 ani, parca tot toamna era, daca-mi aduc bine aminte, cu seninatatea si sinceritatea cuiva care stie ca isi sopteste singur in propria ureche cuvinte pe care nu le aude altcineva. Am ratacit pe coridoarele prafuite si pustii ale unei blogosfere tot mai plapande, am aflat ca viata este in alta parte, o parte de unde lipsesc si unde nu tanjesc deloc sa fiu. Am deschis din cand in cand cateva usi insirate de-a lungul acestui coridor (pe unele mai des, pe altele mai rar, fara sa simt nevoia sa afisez care ar fi acelea, sa-mi fac ceea ce se numeste un blogroll) si am gasit dincolo de ele cativa pasionati de carti ori care cern lumea in care traiesc prin filtrul literaturii, ingropati, ca si mine, in gandurile lor, in rare cazuri starnind cate o discutie, un schimb de opinii, mai mult cand au zgandarit orgoliul vreunui autor roman care s-a simtit atins in propriul narcisism de impresiile lor de lectura (si cum nu ma feresc de exemple, spun si nume, Lucian Dan Teodorovici mi se pare un astfel de autor si nu tin sa-l mai citesc, desi Matei Brunul mi-a placut intr-o anumita masura, pentru ca reactiile omului la opiniile cititorilor sai tind sa-mi contamineze perceptia scriitorului, mai bine evit). 
Blogul este si el o forma de narcisism si de expunere. Simplul fapt ca vrei sa spui ceva inseamna ca tu consideri ca ai ceva de spus care ar putea sa intereseze si necunoscuti. Faptul ca si spui iti poate aduce, deopotriva, laude si critici, prieteni si dusmani. E un mod de a te valoriza prin perceptia celorlalti. Nu m-am simtit confortabil cu asta, pe masura ce numarul de vizitatori crestea, crestea si impresia mea ca as comite o impostura, ca incerc sa conving oamenii sa priveasca in aceeasi directie ca si mine. Si cine sunt eu? de ce as face asta? Intr-o epoca in care multi sunt ahtiati dupa like-uri si share-uri, pare o prostie sa gandesc asa, insa asta e realitatea mea, una paralela cu a majoritatii. Am ajuns sa am mai multe vizualizari decat as fi gandit sau as fi dorit... Este un lucru intrucatva magulitor, dar vanitatea tine si ea de contradictiile naturii umane, ca sa nu mai vorbesc de cele multe ale naturii mele. Impreuna cu vizibilitatea, au aparut si intrebarile legate de identitatea autorului blogului, impartasita initial doar catorva persoane. De asta ma temeam, asta detest, se pare ca in mediul virtual, unde te gandesti ca poti sa-ti pui o masca, sa fii oricine doresti, intereseaza, mai mult decat ce spui, cine esti, transparenta tinde sa se insinueze chiar mai mult decat in viata reala, incat se ajunge la situatia trista ca prietenii sa afle online ce mai faci si sa se considere suficienta socializarea virtuala... 
Nu imi voi cumpara bilet catre dictatura Facebook, cea care tinde sa contamineze gandirea si sa o transforme in cifre de audienta, asa cum au facut multi care au parasit blogosfera sau oscileaza intre cele doua, dar nici sfera asta, chiar asa intima si oarecum depopulata,  nu mi se mai pare atat de calda si confortabila pentru prezenta mea insignifianta. Am stat si m-am gandit: oare am de spus vreun lucru pe care nu l-au formulat mai bine altii inaintea mea? Oare nu-mi sunt suficiente pentru asta jurnalele si agendele pe care nu obosesc niciodata sa le cumpar desi scriu din ce in ce mai rar si mai putin de mana? Voi continua poate sa-mi fac scurte insemnari (note to self), ca un reminder al cartilor ce ma marcheaza, de obiceiul asta nu pot scapa, insa imi va ramane ceva mai mult timp pentru noua mea pasiune, invatatul limbii nordice, una ce se va dovedi poate utila candva, daca atmosfera de aici va deveni irespirabila (si lucrurile par sa se dea de-a dura tot mai mult spre est), in ciuda reticentei mele de a ma urni definitiv din familiar si comod. Daca nu... raman doar cu visul unei alte vieti si, ceea ce e sigur, voi putea citi mai multa literatura scandinava, un plus in sine, fara nevoia motivatiei suplimentare. 
Pentru mine blogul nu a fost niciodata un mod de a construi relatii, de a cunoaste oameni (o singura persoana, pe care o indragesc mult si o apreciez si mai mult am cunoscut personal in urma deschiderii blogului, dar firava legatura pare sa se fi rupt, probabil pentru ca in realitate sunt o persoana mai stangace si mai inconfortabila decat las sa se vada din spatele monitorului), iar reticenta mea sociala ma face acum sa pun punct unui capitol. Am inceput sa ma simt ca si cum as intra intr-o camera populata cu necunoscuti, chiar daca e camera mea, si as incepe hodoronc-tronc sa le povestesc ce am mai facut prin vacanta, ce carti am mai citit, ce filme am mai vazut. Incepe sa mi se para pinlig, ca sa ma exprim in limbi straine mai putin umblate :).
Si parca e un pic si senzatia ca un lucru pe care-l fac repetitiv, constant, isi pierde din pasiune si devine un al doilea job, unul pro bono. Incep sa nu mai stiu daca scriu pe blog pentru mine sau pentru cei din jur, cunoscuti sau nu, si asta ma cam deruteaza. Asa ca am hotarat sa-mi pastrez strict pentru mine descoperirile, entuziasmele, obsesiile si frustrarile.  
Nu stiu daca va urma un alt capitol, deocamdata sa zicem ca intru intr-o pauza. Dar stiti cum e in relatiile acelea care incep sa devina sufocante si toxice: "Iubi, hai sa luam o pauza!" Poate e temporara, doar o hibernare pe timp de iarna, dar in cele mai multe cazuri tinde sa fie definitiva... Le multumesc cititorilor, intamplatori sau constanti, care au crezut ca am ceva cat de cat interesant de spus. Voi dezactiva si comentariile, ca sa nu-si faca de cap botzii si inchirietorii de masini prin casuta mea parasita. Sa aveti o viata frumoasa, plina de lucrurile care va aduc bucurie, oricare ar fi acelea! Ne auzim la primavara, peste un an, peste un secol sau niciodata! Vineri 13, a intrat pisica neagra pe blog!

No comments:

Post a Comment

Note: only a member of this blog may post a comment.