miercuri, 13 septembrie 2017

Operatiunea Dynamo


Dunkirk (2017)

De cand a fost anuntat, Dunkirk (caruia eu prefer sa-i spun Dunkerque pentru ca nu-mi place cum poceste limba engleza toate denumirile straine si nu inteleg de ce noi, care pastram de obicei denumirile originale ale localitatilor si traducem in mod penibil titlurile filmelor, nu l-am modificat) a parut o alegere surprinzatoare pentru cei care-i apreciaza lui Christopher Nolan talentul de a crea situatii alambicate, de a-si provoca spectatorul la tot felul de jocuri ale mintii, cum a facut, de exemplu, in Inception si Memento, ori de a transforma niste benzi desenate care, prin natura lor, au o desfasurare simpla si accesibila tuturor varstelor, precum seria Batman, intr-o suita de filme cu atmosfera intunecata, cu un personaj principal ce nuanteaza popularul supererou, ii ofera adancime, cu un antagonist la fel de interesant. De ce si-ar fi centrat acum interesul pe faptul istoric bine cunoscut, unde nu prea este loc de intorsaturi de situatie si de improvizatii tensionate?! Vazand filmul, am inteles de ce si mi-am dat seama ca lui Nolan i-a iesit si de data asta, cu un material de pornire nu atat de ofertant precum cel ancorat in fantastic. 
Faptele simple, aride, golite de orice continut emotional, sunt urmatoarele: in 1940, o parte din fortele Aliatilor, francezi si britanici, a fost separata de trupele principale din cauza inaintarii rapide a nemtilor (care nici nu sunt numiti ca atare in film, li se spune doar "dusmanul"/ "inamicul"). Operatiunea de la Dunkerque, cunoscuta sub numele de cod Dynamo, a constat in evacuarea resturilor armatei britanice de pe plaja, in conditiile in care erau permanent amenintate de tirul avioanelor. Numele operatiunii a fost pus dupa camera generatorului de curent continuu din Dover, de alimentare a cartierului genenal ce planuia readucerea soldatilor in tara, peste Canalul Manecii. 
Pornind de la faptul istoric, Nolan imagineaza trei povesti convergente, ce se desfasoara pe uscat - pe plaja de la Dunkerque, in aer - in carlinga avioanelor britanice ce incercau sa preintampine distrugerea vaselor cu care armata se intorcea acasa si pe mare - pe un mic vas de agrement ce a raspuns, alaturi de multe altele, apelului de a trece canalul pentru a participa la imbarcarea soldatilor britanici. Astfel se creeaza trei puncte de vedere, trei perspective asupra aceluiasi eveniment, trei moduri diferite de implicare ce se desfasoara pe un fond sonor obsedant, apasator, opera genialului compozitor de muzica de film Hans Zimmer, cu care Nolan a mai colaborat in trecut, pentru Inception, Interstellar si The Dark Knight.  
Alcatuit ca un cor pe mai multe voci, filmul reda mai mult decat un episod din istorie, ceea ce-l face sa depaseasca granitele unui film "de razboi". Este povestea unei lungi asteptari si a disperarii celor ce nu gasesc o cale de iesire din Infern, incarcata de tensiune, dinamica, ce gaseste tonul potrivit pentru a asigura participarea spectatorilor. Este o poveste de supravietuire, curaj si solidaritate, dar nu una emfatica si eroica, ci presarata cu slabiciuni umane, acel curaj dat de frica situatiilor-limita. Incercand sa ma mai eliberez putin de tensiunea vizionarii, ma gandeam la sfarsit cum ar arata un astfel de film din perspectiva franceza: "noi ne chinuiam sa-i tinem departe pe nemti, ridicam baricade prin oras, in timp ce englezii cei lasi nu stiau cum s-o stearga mai repede acasa". Pentru ca este, pana la urma, povestea unei infrangeri, transformata cumva intr-o victorie. 
Pe langa imaginea impecabila si actori din categoria de elita (Mark Rylance, Tom Hardy, Cillian Murphy) alaturi de cateva nume proaspat descoperite (printre care Fionn Whitehead si Barry Keoghan), ingrediente ce-i dau filmului filmului forta retetei de blockbuster, filmul are o viziune subtila ce depaseste resorturile imediate de intelegere ale celor ce prefera sa li se spuna negru pe alb "razboiul este rau, hai sa-l condamnam", cum am vazut intr-o cronica ce-l acuza pe Nolan ca ar avea o perspectiva anti-umanista si pro-razboi, facandu-l sa apara cool. Sa poti sa crezi asa ceva inseamna sa ratezi total intalnirea cu emotia filmului, sa treceti unul pe langa celalalt, tu-spectatorul si ea-emotia, in directii opuse...
O saptamana pe plaja, o zi pe mare, o ora in cer. Aici se intoarce Nolan la ceea ce-i este atat de specific, jocul cu timpul, ce pune chiar si istoria in parametrii propriei sale viziuni, dandu-i exprimarii vizuale un ritm particular, diferit de cronologia liniara a filmelor de razboi. Timpul se dilata sau se contracta, in functie de scena asupra careia cade lumina la un moment dat, pentru a sonda fatetele unui cosmar care in scenele terestre ale groazei si disperarii par sa nu aiba sfarsit, ca si cum mareea ar scuipa iar si iar inapoi tot ce este viu si mort deopotriva. Uneori, in haosul creat de razboaie, singurul lucru pe care il poate face omul este sa supravietuiasca, iar aceasta lupta pentru viata pe care Nolan o dilata si o contracta mai ceva decat timpul din Interstellar si o modeleaza osciland perspectivele pana a le concentra intr-un singur punct, punctul final, imbinand-o cu ritmul acela industrial, greu al coloanei sonore creeaza o senzatie de sufocare care te face sa simti prin toti porii razboiul. Razboiul nu este frumos, dar filmul lui Nolan este, in toata aceasta poetica a ororii pe care o adopta vizual si narativ, in toata umanitatea lui.

Un comentariu:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.