Joc de vacanta

Roberto Bolaño - Al Treilea Reich  

Cartea aceasta face parte din categoria "romane care nu ar fi trebuit sa existe". Am mai vorbit despre sentimentele mele impartite legate de cartile publicate postum. Si nu zic de cele neterminate, in care poate autorul lor credea, isi dorea sa le vada publicate, ci de acelea uitate, neglijate, ramase la latitudinea mostenitorilor. Ani intregi au fost abandonate de autor, filele manuscriselor s-au ingalbenit prin sertare, poate pentru ca nu a avut incredere in valoarea literara ori fiindca a simtit ca nu-i mai reprezinta preocuparile de mai tarziu. Pe de o parte, ca cititor, simt ca i-am incalcat intr-un fel intimitatea, cotrobaind prin cotloanele unei minti incapabile sa se mai justifice, sa aiba controlul, si ma incearca sentimente negative legate de aceia care au decis, gasind un manuscris vechi de 20 de ani, sa il publice, incalcand vointa parintelui sau literar. Pe de alta, in cazul asta ma cam bucur ca au facut-o. Fiindca orice noua intalnire cu Bolaño ajunge sa scuze mijloacele. Si stiu ca multe dintre cartile sale au aparut abia dupa ce n-a mai putut sa accepte publicarea lor ori sa se impotriveasca. 

Daca ar fi sa recomand din opera sa o carte mai "de vacanta", una pentru cei care prefera lectura de divertisment, pe aceasta as alege-o, cu scopul nedeclarat de a-i ademeni pe eventualii cititori si spre cartile acelea care trezesc fiori de fascinatie, mirare si oroare. Si nu doar pentru ca incepe chiar ca un roman de vacanta. Nu doar pentru ca este de interes si pentru cei pasionati de istorie, de detaliile campaniilor celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cu adancimile lor strategice si cu intorsaturile lor de situatie. Nu doar pentru ca in peisaj reapare femeia pentru care, cu 10 ani in urma, eroul simtea, adolescent fiind, primii fiori ai iubirii, dezvoltand si o intriga amoroasa. Nu doar pentru ca el este un gamer pasionat, ceea ce poate atrage si cititori ce-si regasesc in el propriile pasiuni nerezonabile, fara limite, transformate de personajul nostru in profesie. El nu se joaca, ci "lucreaza", imagineaza strategii, scrie articole, citeste cam tot ce s-a publicat in domeniu. 

Vacantele sunt acele momente cand, vrand-nevrand, cuplurile petrec mai mult timp impreuna. Evadand din parametrii constanti ai vietii de zi cu zi, ai discutiilor practice si preocuparilor de rutina, se pot suda, in momente ce scot la lumina interesele si pasiunile comune, ori se destrama, accentuandu-se diferentele.

Pentru un cuplu german ce-si petrece vacanta pe malul marii, in Spania, alcatuit dintr-un geek pasionat de boardgame-ul lui si o mondena cu aplecare spre viata de noapte a cluburilor si experimentarea a ceea ce poate oferi o vacanta la mare (soare, bronzat, crearea de prietenii de-o vara), timpul suspendat al vacantei are ritmuri diferite. Pe masura ce Udo se adanceste in strategiile de razboi, Ingeborg incepe sa se simta tot mai neglijata, sa-si petreaca timpul in compania noilor prieteni, iar raceala se insinueaza intre ei. 

"- Da-mi orice razboi sau campanie si am sa-ti spun cum se poate castiga sau pierde, ce lacune are jocul, unde a nimerit-o si unde a gresit designerul, care sunt erorile de desfasurare, ce scala e cea corecta, care era ordinea de batalie originala", spune strategul care nu stie sa-si administreze propria relatie, pe cale sa-si piarda iubita. 

Ceea ce citim aici este jurnalul sau, tinut timp de doua luni. Imi vine sa zic ca e cel mai non-Bolaño Bolaño pe care l-am citit pana acum. Dar nu stiu daca pot sa spun asta, pentru ca nu mai stiu de fapt cine este cu adevarat acest scriitor ce-si construieste aici, cu o structura liniara, deloc complicat de urmarit (in ciuda faptului ca romanul a fost reconstituit din ciornele ramase, partial pe hartie, partial pe computer) o intriga politista ce poarta in ea presimtirea unei tragedii inevitabile. Insa este si ceva familiar, din celelalte volume, oscilatia intre realitate si taramul oniric, o dimensiune initial ludica ce se transforma pe parcurs intr-o incrancenare de forte, la care se ajunge treptat, prin insinuari si aluzii, prin afirmatii in doi peri facute de personaje si acuzatii din care devine tot mai greu sa distingi amenintarile reale. 

Autorul ne pacaleste din nou si aura solara de la inceput (apropo de recomandarea de vacanta!) capata nuante tot mai intunecate, fascinatia se transforma in diabolic. Ne atrage in jocul sau, un joc de-a supravietuirea, o lupta tot mai fatisa si mai incrancenata. Jocul este centrul romanului, ce se desfasoara in paralel cu viata si moartea din lumea reala, o lume construita din comploturi si obsesii. Este metafora care, continand in miezul sau realitatea, capata dimensiuni tenebroase si grotesti, genereaza un suspans ce-si tine cititorii cu sufletul la gura, evoluand cu forta unui ciclon care te ia pe sus si te transporta in lumea scriitorului, una deloc confortabila, dar stiti deja ca nu prea-mi plac locurile confortabile, nici plajele aglomerate de pe Costa Brava unde corpurile se prajesc la soare unul langa altul, ca micii sfaraind pe gratar, nici previzibilul caldut. Iar Bolaño ramane autorul care-mi satisface cel mai mult nevoia de neprevazut, de la care nu stiu la ce sa ma astept cand incep o carte. A reusit si de data asta sa transforme amaraciunea si oroarea intr-un joc, sa strecoare nelinistea si angoasa in pacea zilelor de vacanta, sa construiasca personaje secundare memorabile, precum Arsul si frau Else, sa transforme intriga principala, cu tenta de thriller, intr-un fundal din care sa rabufneasca in afara senzatii, sentimente, o frumoasa si dureroasa nebunie.