vineri, 18 august 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea II

La drum. Tarile Baltice 

Necunoscutul ne cheama, asa ca trecem repede, dupa ce iesim din tara pe la Carei, de mica bucatica de Ungaria si de aceea si mai mica de Slovacia, unde nu ratez niciodata cand ajung ocazia de a manca o kapustova polievka (cea de data asta a fost cam dezamagitoare, prea putina kapusta in ea si multa afumatura care-i schimba gustul), apoi o zi intreaga calatorim printr-o nesfarsita si lipsita de autostrazi Polonie in care nu am altceva mai bun de facut decat sa numar berze (multe, foarte multe), fazani (cativa), kilometri de piste de biciclete (destui, nu peste tot, dar mai multi decat kilometrii nostri de autostrada) si sa admir casutele ingrijite. Iar cand soarele se apropie de asfintit intram pe teritoriul necunoscut al Lituaniei. Here be dragons!
Tarile Baltice erau pentru mine ceva atat de departe si strain ca nici nu reuseam sa le localizez bine in ordinea corecta pe harta, uneori mai faceam confuzie si intre capitale. Acum, dupa cursul de geografie practica, nu o sa se mai intample. Prima observatie e ca tare ciudata este lituaniana! Cand am facut imprudenta sa dam drumul la radio, am auzit un amestec de poloneza, rusa si ciudatenii nemaintalnite in vreo alta limba, cu rezonanta latina pe alocuri. Sap putin si aflu ca este cea mai conservatoare limba indo-europeana existenta (ca fond de cuvinte, gramatical doar greaca o intrece), care pastreaza radacini persane, sanscrite, latine. 

Ne indreptam spre Kaunas, orasul unde traiesc in principal etnici lituanieni (cam 90%, spre deosebire de Vilnius, capitala si orasul rival, unde procentul e cam de 50-50), centru al samizdatului in perioada sovietica, fosta capitala a tarii intre cele doua razboaie, cand Vilnius a fost anexat Poloniei. Am citit mai demult o carte care se numea S-a intamplat la Kaunas, posibil singura mea intalnire cu literatura lituaniana, acolo am auzit de orasul asta si numele mi-a sunat exotic. Habar n-am ce s-o fi intamplat, nu tin minte nimic, asa ca o sa va spun propria mea versiune despre Kaunas. Pare un loc linistit, micut si foarte colorat, de la cladirea Universitatii, din prima poza, pana la casa abandonata din a patra. Mergi pe strada si, la un moment dat, iti mai iese in cale pe cate un zid un elefant roz sau alte imagini ce fac mai atractiv chipul orasului.


Este cunoscut in afara in special iubitorilor de baschet, echipa locala isi desfasoara meciurile de acasa in arena din fundal.
De-a lungul istoriei sale, a cunoscut diferite ocupatii, incepand de la invaziile cavalerilor teutoni pana la cea sovietica, motiv pentru care nu are o arhitectura unitara, nu a reusit sa-si dezvolte un stil propriu, mi s-a parut un oras destul de impersonal ca aspect. 
Iar unele cladiri si monumente sunt de-a dreptul urate, cum ar fi aceasta hidosenie, Biserica Invierii, in stil functionalist, zice-se, dar eu nu vad decat grandomanie aici. Si parca seamana cu Casa Scanteii in perioada sa de glorie. De altfel, in perioada comunista in ea a functionat o fabrica de aparate de radio, sovieticii adaugand o parte din etaje bisericii neterminate in momentul confiscarii.  Abia dupa eliberare a revenit la destinatia initiala, de biserica romano-catolica. Cand am trecut, erau niste oameni adunati in fata ei pentru un botez, asa ca n-am indraznit sa arunc o privire inauntru, ar fi fost interesant de vazut cum este compartimentat acest spatiu urias.
Am ajuns la ea aproape fara voia noastra, intrand in funicularul pustiu de la baza dealului, construit in 1931. La un moment dat, o voce a zis ceva, usile s-au inchis si am inceput sa urcam, asa ca am rasuflat usurati cand sus ni s-au cerut doar 50 de centi. Chiar putea fi un tourist trap la propriu.

Daca cel de sus nu m-a multumit in reprezentarea sa, cel de jos a avut lucruri mai interesante de oferit. In 1906, un pictor si activist local, pe numele sau Antanas Zmuidzinavicius, primea o sculptura de lemn reprezentandu-l pe dracu'. A fost inceputul unei colectii ce avea sa se transforme in actualul Muzeu al Diavolului, toate exemplarele fiind daruite de prieteni si colegi initial, apoi venind din intreaga lume, de la cei care au dorit sa-i sprijine pasiunea colectionarului. Adica omu' a facut pe dracu-n patru si a strans cele mai dracesti imagini. Singurul muzeu al Satanei din lume contine in jur de 3000 de exemplare, pictate, sculptate, modelate, masti si suvenire provenite din toate colturile planetei, datand de prin secolul XVII pana in prezent. 
Fiecare are cate o poveste proprie, este pretext pentru o legenda prezentata alaturi sau se incadreaza intr-o tematica ce pune omul in raport cu fortele malefice sau chiar cu istoria. Sculptura de mai jos, executata in 1975, cu titlul My Lithuania, ii apartine lui Kazys Dereskevicius si ii reprezinta pe Stalin si Hitler in chip de demoni, referindu-se la evenimentele din 1939-41 ce au dus la anexarea Lituaniei de catre URSS.
Din acest set de cani purtate de diavoli, una are fund dublu, pentru ca stapana casei trebuie sa ramana treaza in timpul petrecerii. Un mic pact cu diavolul?
Unele obiecte sunt asociate unei tematici, asociaza manifestarile necuratului cu diverse credinte populare sau aspecte din viata omului. Noi insa aveam dracusorul personal care ne mana tot mai departe, mai spre nord, asa ca am parasit orasul fara prea mari regrete si ne-am indreptat spre Letonia. 

Riga este, cred eu, unul din cele mai frumoase orase europene. Si asta nu doar pentru ca are o arhitectura variata, in care Art Nouveau-ul imbratiseaza goticul, barocul capata influenta germana iar  Renasterea isi gaseste inspiratie suedeza, de nu mai stii la care cladire sa te uiti mai intai, 
ci si pentru atmosfera senina pe care o inspira. Nu stiu altii cum fac, dar eu cand iau pulsul unui oras ma uit la oameni, la felul cum se misca si cum interactioneaza. Riga mi s-a parut din punctul asta de vedere un oras relaxat si vesel. Cele trei case de mai sus, construite in epoci si stiluri diferite, sunt Cei trei frati, cea din planul apropiat considerandu-se printre cele mai vechi din oras. 
Mai este o poveste intreaga legata de ghildele din Riga si sediile lor. Cel mai impunator, care frapeaza prin opulenta detaliilor, este House of Blackheads, construita la inceputul secolului XIV pentru negustorii germani necasatoriti stabiliti la Riga.
Distrusa de bombardament in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, casa a fost reconstruita complet, ca o implinire a profetiei ce era candva inscrisa pe usa sa: "If I am destined to ruination, I will be rebuilt by you!" (nu stiu si nici nu cred ca vreti sa o scriu in letona, desi dupa intalnirea cu lituaniana pare aproape familiara, chiar daca nu o inteleg). 
Mai sunt cele doua cladiri vecine, Great Guild, devenita in prezent sediul Filarmonicii Letone, si Small Guild, folosita pentru concerte de mai mica anvergura, conferinte, intalniri, petreceri. 
Peste drum de cea dintai, se afla o cladire care are in varf o pisica.
Legenda spune ca un negustor caruia i s-a refuzat accesul in Ghilda Mare, ce-si avea resedinta vizavi, s-a hotarat sa puna in varful casei aceasta pisica, avand coada indreptata spre cei care-l refuzasera. Ulterior, probabil ca urmare a admiterii in ghilda ori a presiunilor, a intors-o cu fata spre cladirea ghildei, ca nu se cade nici chiar pentru neamul pisicesc sa trateze cu spatele Filarmonica :). 
Ar mai fi multe de spus si de aratat, insa mi-am propus ca insemnarile baltice sa fie scurte, asa cum a fost si sederea noastra pe acele meleaguri. Plecam din Riga, ne luam intre timp ramas bun si de la ultimele berze, de aici incolo nu le vom reintalni decat la intoarcere, prin Germania, si ne indreptam spre Tallinn.
Alta limba, alte obiceiuri. Observam pe masura ce inaintam prin tarile baltice cum totul se scumpeste treptat, incepand cu motorina. Daca Lituania este mai ieftina ca Romania (sub 3 euro pachetul de tigari, mi se rupea sufletul sa le las acolo si sa merg spre o tara unde-i 10, dar aveam provizii si nu stiam care-i situatia cu controalele vamale, pana la urma au fost inexistente, asta si pentru ca am iesit din UE, din Finlanda, prin cei mai pustii coclauri ai nordului), Letonia e cam ca la noi iar in Estonia incepe deja sa miroasa a Scandinavia. Nu mult, dar se simte o diferenta.
Tallinn a fost o adevarata aventura, l-am ocolit pe toate partile cautand poarta Katarina (Katarina kaik), calea de acces in orasul vechi, dar fiindca cineva a uitat sa scrie ultimul "k" in GPS ne-am trezit la Katarina Kai, si anume la vreo 6 km de oras, pe partea opusa a marii, la plaja. 
Bine si asa, e soare, e frumos, dar gasim in cele din urma drumul si spre poarta
si patrundem pe stradutele inguste din cetatea Tallinnului.
In acest pasaj se afla o multime de ateliere artizanale, unde localnicii creeaza si vand impletituri, obiecte din sticla, bijuterii, jucarii handmade, este locul unde traditii ce dateaza din Evul Mediu isi fac loc in viata contemporana a cetatii.

Zidurile au fost ridicate in secolul XIII, ulterior consolidate, largite si inaltate. O plimbare pe metereze ne ofera o imagine de ansamblu a orasului, mai mult ca o intrevedere a ceea ce ar fi putut sa fie Tallinn daca am fi petrecut mai mult timp...

Unii il pot savura in tihna, intr-un colt confortabil si umbros de pe acoperis. Desi, daca ma gandesc mai bine, nu stiu ce tihna poti avea cu turistii foindu-se pe deasupra capului, cred ca mi-ar fi inconfortabil si n-as putea sa-mi vad de treaba. Am vazut ca sunt oameni care reusesc si in public sa se lase absorbiti complet de ceea ce fac, pentru ei poate ar fi un coltisor placut...
 Noi insa pornim mai departe.
Pe Marea Baltica feribotul este plin de finlandezi fericiti. Mi-au amintit tangential de The Danish Poet (o animatie foarte misto de vreo 15 minute, daca nu ati vazut-o, o recomand cu caldura). Au venit, si-au refacut stocurile de tigari si bauturi ieftine (mult mai ieftine ca la ei) si se intorc acasa carand carucioare pline cu bere si cutii de tigari. Comertul inter-UE infloreste in tarile nordice, fiecare se duce periodic prin vecini sa-si cumpere cele necesare.

Cei mai nefericiti din toata povestea asta sunt norvegienii, ca au si vecini scumpi (e drept ca nu la fel ca ei) si nu-s nici in UE, asa ca pot introduce in tara cantitati limitate de provizii. Dar toata lumea inchide ochii, ca doar sunt ca fratii cu vecinii si le cere si lor sufletul cate o bere rece... si mai ieftina, daca se poate. Exista intotdeauna si posibilitatea de a bea pe ferry, am inteles ca se practica frecvent, asa ca o plimbare pe mare pana in tara vecina e pentru ei ca o iesire la terasa. In Finlanda, dincolo de Cercul Polar, pe unde au granita cu Norvegia, un fost satuc a devenit ditamai orasul si s-a umplut de supermarketuri in urma invaziei norvegiene venite la cumparaturi. Si poate nu cu un sentiment de superioritate, ci cu unul de recunostinta s-au hotarat norvegienii acum ceva timp sa le ofere finlandezilor un munte... S-a dovedit ca era prea greoaie procedura administrativa, asa ca au renuntat. Dar intentia a fost buna, spun acum, cand am vazut cat de monotona poate fi Finlanda. Dar despre ea, data viitoare, cand ajunge feribotul la Helsinki.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.