duminică, 6 august 2017

Din alte timpuri, din timpuri recente

Ismail Kadare - Firmanul orb 

A fost odata ca niciodata... 
Ismail Kadare ma obisnuise in ultima vreme cu romane ancorate in realitatea albaneza a zilelor noastre si a celor nu foarte indepartate. Insa cartea de fata contine cinci nuvele amplasate intr-un timp atat de indepartat incat nu este acela al istoriei, fiindca istoria se bazeaza pe fapte si date, ci e timpul povestirii, al filtrului fictiv suprapus peste cel istoric. Deasupra fundalului realitatilor traite de stramosii sai, Kadare brodeaza intamplari cu o aura magica si cruda, in care coloanele soptesc, visele si chiar privirile sunt confiscate, supusii isi accepta soarta cu resemnare, intr-o atmosfera de perpetua neincredere si asteptare a unei condamnari.

intr-un imperiu... 
Este Imperiul Otoman, cel care cunoaste gloria in momentul cand distruge un alt imperiu, la Constantinopol (Biserica Sfanta Sofia),  este inca in splendoarea puterii sale atunci cand isi pastreaza dominatia printr-o ierarhie bine stabilita, in care nimeni nu isi are locul asigurat, nici chiar sultanul (Furtul somnului imperial, Firmanul orb) ori incepe sa se subrezeasca, sa decada (Adio trecutului, Neamul Hankonatilor). Din acest imperiu a facut parte mult timp si Albania, o tara ce a dat lumii un scriitor la care literatura si politicul merg mana in mana, unde traditiile, culturile si religiile s-au amestecat si au convietuit de secole bune. Privind cat de subversive in raport cu regimul comunist sunt aceste 5 nuvele (mai ales primele patru), nu am putut sa nu ma uit la anul publicarii si sa-l raportez la cel cand autorul a a parasit tara natala. Kadare a plecat in Franta in 1985. Observ ca doar Furtul somnului imperial, care ma asteptam sa fi fost scris inainte de Palatul Viselor (roman cenzurat in 1981 - nici nu se putea altfel - de regimul comunist) si nementionabilul Neamul Hankonatilor apartin epocii de dinaintea plecarii. De ce am spus nementionabil? Pentru ca este o cronica de familie ce ar fi constituit poate un excelent roman amplu, frumos dezvoltat, dar nu i se potriveste deloc aceasta expunere telegrafica. E ca si cum autorul si-ar fi facut o schita si a publicat-o ca atare, desi genul scurt nu e deloc adecvat. Nu apuci sa cunosti personajele ca au si murit, gata, se schimba generatia, printr-o insiruire ambitioasa de fapte ce acopera cam doua secole. Ce roman ar fi scos Pamuk din asta! 

ca daca n-ar fi nu s-ar povesti. 
Formula aceasta, plasata la inceputul povestilor, m-a intrigat o vreme, pana cand am mai crescut si am inteles ca nu este doar o revendicare a realitatii, pretentia de a prezenta rodul imaginatiei ca pe ceva petrecut, ci si o recunoastere a adevarului care se ascunde in spatele basmului, cu personaje mai nuantate insa, nu atat de alb-negru precum cele din povesti, cu fapte inspirate de realitate, cand zmeul poate fi un regim socio-politic, dar plasmuite pentru a implini nevoia de visare, de escapism, de identificare a omului, de pozitionare in raport cu lumea, dar si pentru a putea transmite subtil idei morale, sociale, etice. Vorbind despre totalitarismul altor timpuri, Kadare vorbeste, voalat, despre cel al momentelor traite. Primele patru nuvele, scrise in 1997, 1987, 1984 si 1994 au un punct comun, o atmosfera  de nesiguranta,  in care se traia nu doar pe timpul Imperiului Otoman, cand oricine putea fi mazilit pentru un gest sau un cuvant, ne vorbesc despre permanenta si efemer, vanitatea naturii umane, manifestata de regi si sultani deopotriva, dar si de simplii muritori, insa si despre o istorie ciclica, in care, din dorinta de mai bine, se ajunge de multe ori in acelasi punct, despre confruntarea omului cu puterea.
"Un sentiment cunoscut, uitat oarecum de cativa ani, incepuse sa pluteasca: frica. Era o frica ciudata, complet diferita de temerile de boala, de talhari, de fantome sau de moarte - era frica de stat. Rece, diforma, cetoasa, dar acoperind totul, zi de zi si ora de ora, aceasta a inceput sa prinda in capcana ei sute de mii de oameni.(...) 
Oamenii, deprinsi prin natura lor sa rememmoreze nenorocirile comune, uitasera atmosfera speciala care se creeaza in pragul marilor socuri, paralizia si linistea cumplita din zilele pustii dintre aparitia amenintarii si prima reactie, atunci cand exista speranta ca lucrurile nu sunt adevarate, ca statul ar putea da inapoi, ca totul poate sa dispara ca un vis urat, toate acestea, in loc sa atenueze groaza, o adanceau si mai tare."
Este o carte despre frica difuza si confuza, despre orbire si teroare, uneori exprimate alegoric, alteori direct si moralist, care mi-a placut pe alocuri si pe ansamblu, dar destul de departe de romane. Pe unii scriitori genul scurt ii pune in valoare, pe altii ii restrange. Kadare cred ca este din a doua categorie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.