Monday, 21 August 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea IV

Acasa la Mos Craciun

Pornim de dimineata spre Rovaniemi, locul de bastina al lui Mos Craciun, dar si  al lui Lordi, cel care a castigat acum cativa ani Eurovision-ul. A fost numit cetatean de onoare si a dat numele unei piete centrale (Lordi's Square) din orasul natal. Ocolim insa orasul, nu mai vreau arhitectura finlandeza, mai ales ca la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost distrus din temelii in timpul retragerii armatei germane si refacut dupa planurile mult-veneratului in Finlanda Alvar Aalto. Cred ca arata mai interesant pe harta decat in realitate, cu forma lui de cap de ren, ale carui coarne sunt reprezentate de strazile principale si cu stadionul pe post de ochi.
Daca ajungi vreodata in apropiere de Rovaniemi, indiferent care iti este varsta si cat de constient esti ca tot ce vei gasi acolo este doar un artificiu comercial, tot iti va da inima ghes sa intri, sa vezi cu ochii tai locul unde isi are barlogul Mosu'. Pentru ca Santa Park este un imperiu subteran, construit exact pe Cercul Polar - Napapiiri in finlandeza -, singurul loc din lume unde treci Cercul pe sub pamant. Am bifat-o si pe asta, la intoarcerea din nord avea sa fie pe apa, mai ramane doar sa zbor pe deasupra lui.
Chiar si in miezul verii (miez e un fel de a spune acolo unde temperatura nu depaseste mai deloc 25 de grade), de indata ce intri pe lungul culoar care conduce spre tinutul Mosului simti ca a venit iarna.
Din boxe te insotesc urletele lupilor si suieratul vantului, iar lumina difuza proiecteaza pe pereti umbre in culori reci. Dar elfii te intampina cu veselie si prietenie. Nu conteaza cati ani ai, acolo cu totii redevenim copii si suntem abordati ca atare. M-am simtit putin ciudat la inceput sa vad o elfita vorbindu-mi ca si cum as avea cinci ani, dar e contagios, dupa cinci minute ajunsesem si eu sa ciripesc cu o voce usor pitigaiata. Pe langa numeroasele magazine de suveniruri si decoratiuni de Craciun, pestera mai contine o scoala de elfi, un magazin unde se prepara turta dulce, o galerie a Craiesei Zapezii, 
unde poti sa bei ceva din pahare de gheata
sau sa stai pe tronul de gheata, oficiul postal unde poti sa alegi daca vederea pe care vrei sa o trimiti va ajunge acum sau de Craciun,
 un spatiu unde elfii fac tumbe,
o galerie prin care te plimbi cu trenuletul pentru a vedea cu ce se indeletnicesc spiridusii inainte sa vina sezonul aglomerat de impartire a cadourilor catre copiii din toata lumea si, evident, il poti intalni pe Mos in persoana. Ma gandesc ca am ajuns aici cu vreo 30 de ani prea tarziu si imi imaginez ce fascinatie trebuie sa simta intr-un astfel de loc un copil de 5-10 ani.
Nu departe de parc se afla Santa Claus Village, care include oficiul postal principal al Mosului. Acolo sunt expuse scrisori din toata lumea ale copiilor, cea mai mare fiind trimisa de o italianca, pe o rola de vreo trei ori mai mare decat un sul de hartie igienica. Scuzati comparatia, n-am gasit alta rima, cum ar zice cineva celebru. Si apropo de cineva celebru, primul vizitator al Cercului Polar a fost, in anii '50, Eleanor Roosevelt, prima doamna a SUA. Pentru ca pe atunci nu prea aveau ce sa-i arate, in onoarea ei s-a ridicat o prima casuta, care inca poate fi vazuta in prezent. 
Mai tarziu, in 1964, a urmat Santa Claus Gift House si apoi oferta s-a diversificat si satul a crescut, sustinut de interesul si entuziasmul vizitatorilor din intreaga lume.
Intr-o cladire de lemn in forma de cort lapon (lavvo) se gaseste un restaurant mai neobisnuit: are un singur fel de mancare, somon cu salata de cartofi, gatit insa impecabil, in fata ochilor uimiti si pofticiosi care privesc cum somonul sfaraind pe gratar este rasucit pe toate partile in focul aprins in mijlocul incaperii.
Nu puteam pierde ocazia de a ma intalni cu renii, ca sa nu cred, cum continui sa o fac cu elanii, din care n-am vazut decat salamul, ca sunt o creatura legendara desprinsa din mitologia nordica. Nu, renii chiar exista. M-am convins cand am pus mana pe ei! Insa aveam sa am parte de turme intregi mai incolo, aici a fost doar primul contact.
Vara naparlesc si se pregatesc pentru hainele noi si calduroase de iarna. In schimb, cainii husky, care la iarna vor avea o multime de treaba, ocupati sa plimbe turistii cu saniile, nu au odihna. Pentru ei vara este perioada de antrenament, cand se sudeaza echipajele si se bucura de orice contact uman.
Daca observati ceva in neregula in poza de mai sus si aveti reactia mea cand am vazut ceea ce credeam un caine chinuit, intepenit pe gard, nu este cazul.
M-am panicat si m-am dus repede la ingrijitoare sa o intreb ce-i cu domnisoara de mai sus, se pare ca ii place acel punct de observatie, supravegheaza cu atentie restul haitei si oamenii care ii viziteaza.
Iar cei trei de mai jos sunt "cainii rai". De papat, papa tot, insa obisnuiesc sa fure bunurile vizitatorilor neatenti (bratari, manusi si alte accesorii la care pot sa ajunga). Asa ca, pentru a scapa de batai de cap, ingrijitorii le-au pus eticheta de caini "rai". Dar si ei s-au bucurat mult de mangaierile noastre.
Fiecare cusca contine 3-4 catei, fiecare avand afisat numele cu poza si rolul pe care il indeplineste.
Am aflat cateva lucruri despre husky de sanie: nu exista o unitate de rasa, fiind mult mai variati decat credeam. Frumosul de mai sus este un rus primit de curand, in curs de antrenament. Cainii se impart, dupa rolul pe care il indeplinesc in cadrul echipajului, in lead, team si wheel dogs. Lead sunt in general femele, se pare ca-s mai inteligente, mai responsabile si raspund mai bine la comenzi. Ele imprima directia de deplasare. Wheel sunt cei din spate, practic primii cand te uiti de pe sanie, in general masculi mari care preiau intreaga greutate. Ceilalti, din mijloc, sunt cainii de echipa, care urmeaza drumul trasat de lead. Desi stiu cat de entuziasti sunt si de dornici sa faca pe plac omului, eu, cel putin, nu mi-as dori sa ma plimb cu sania, parca imi pare rau de ei sa-i pun la munca. Prefer sa-i mangai, am vazut cat erau de prietenosi si cum se gudurau cand un om se apropia de cusca lor. 
Plecand de la Rovaniemi, ne afundam tot mai mult in teritoriile sami, soarele nu mai da semne ca ar vrea sa se culce, iar placutele cu localitatile incep sa fie trilingve, in suedeza, finlandeza si sami. Noroc cu suedeza! Celelalte doua seamana intre ele si cu estona intr-o oarecare masura, alcatuit impreuna ramura finica a familiei fino-ugrice. Dar dupa Lituania nimic din zona nu mai poate sa ma mire, lingvistic vorbind. 
Cu populatia sami (laponi in Finlanda) s-a petrecut cam acelasi lucru ca si cu indienii din America. Au venit din Urali acum vreo 10.000 de ani, s-au asezat in zona si, pe masura ce Scandinavia s-a populat si imensul ghetar care acoperea zona s-a topit, lasand in urma lacurile, s-au retras tot mai spre nord, continuand sa duca o viata semi-nomada, de vanatori, culegatori, pescari si crescatori de reni. Teritoriile lor nu au fost niciodata recunoscute ca atare, fiind inglobate in Finlanda, Norvegia, Suedia si Rusia. Au trecut prin multe etape de discriminare etnica, interzicandu-li-se mult timp dreptul la educatie in propria limba si traditiile. Cand au solicitat in secolul trecut guvernului finlandez dreptul de a fi tratati ca o minoritate etnica, li s-a raspuns ca mai intai trebuie sa dovedeasca faptul ca detin pamant, asezari, lucru incompatibil cu statutul lor de semi-nomazi, asa ca practic nu au proprietati. Daca norvegienii si suedezii au reusit intr-un tarziu, la sfarsitul secolului XX, sa le acorde unele drepturi si sa-i recunoasca drept minoritate nationala, suedezii scuzandu-se chiar pentru nedreptatile comise impotriva lor, in Finlanda situatia este mai complicata, desi accesul la educatie in limba lor li s-a acordat mai devreme. Nu li se recunoaste nici un drept asupra pamantului, nu au legi care sa-i protejeze, sa le confere o anumita exclusivitate in activitatea lor de crescatori de animale iar pescuitul industrial le-a cam distrus unul din mijloacele principale de trai. Iar in Rusia situatia este si mai grava, fiindu-le solicitate taxe pentru a pescui in teritoriile unde traiesc de secole...  Bine ati venit in secolul XXI! In zilele noastre, incep sa se orienteze tot mai mult spre turism, spre vinderea produselor cu motive specifice cioplite in lemn sau corn de ren ori impletite.
Iar noi ne continuam drumul spre nord. Din ce in ce mai multi reni apar pascand linistiti pe langa drum. 
Si apoi, de printre padurile monotone si parca fara sfarsit ale Finlandei, incep sa se intrezareasca muntii. Am ajuns? Am ajuuuuns! E usor sa-ti dai seama cand intri in Norvegia. Daca n-ar fi fost ditamai crestele in fata, aproape ca am fi ratat indicatorul cu "Norge" pus in mijlocul pustiului, nu mai mare decat orice panou de intrare intr-un satuc.

Poza de mai sus era facuta pe la 10 seara. Si parca soarele straluceste mai frumos de partea cealalta a unei inexistente granite si ne imbie sa-i admiram splendoarea din miez de noapte.

Sunday, 20 August 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea III

Finlanda 

Ajungem cu bine la Helsinki. Pe atunci nu stiam, aveam sa aflu mai tarziu, la Oslo, la Muzeul Marinei, ca feribotul Estonia, plecat din Tallin spre Stockholm intr-o zi din 1994 s-a scufundat in Marea Baltica. Au murit 852 de oameni din cei aproximativ 1000 aflati la bord si totul a pornit de la faptul ca partea mobila, cea care se ridica pentru a permite masinilor accesul, s-a rupt in mijlocul marii. Totul a durat cateva minute, prea putin pentru a permite coborarea barcilor de salvare.

Helsinki nu este un oras de care as putea sa ma indragostesc daca as petrece ceva mai mult timp aici, nu i-am simtit deloc chemarea. Imi plac cladirile vechi, iar Helsinki respira futurism, traieste prin sticla si otel, imi da o senzatie puternica de impersonal.  
Dezvoltarea sa a inceput relativ recent si asta se vede, nu are deloc aerul unui oras care a traversat secole bune de istorie. A fost reconstruit in secolul XIX de rusi, cand a devenit parte a Imperiului Tarist (ocazie cu care Alexandru I al Rusiei a si mutat capitala de la Turku la Helsinki, in 1812), apoi, dupa 1917, cand tara si-a capatat independenta, arhitectura sa a luat o turnura mai orientata spre functionalism, la moda prin Scandinavia. Insa au dezvoltat si un stil romantic national, al carui reprezentant principal este cladirea garii, o masiva constructie din granit.
Cele doua laturi sunt strajuite de doua perechi, fiecare dintre cei patru indivizi purtand in mana cate o sfera care noaptea se aprinde. Pe la 7 seara, cand ajungem, soarele este sus, incepem sa ne apropiem de Cercul Polar si de lumina permanenta, asa ca becurile sunt stinse. In plus, in jurul garii mi s-a parut cam murdar... Dar la ce altceva puteam sa ma astept cand locul colcaia de arabi dubiosi?! Da, o spun fara menajamente, mie toate creaturile alea care se infasoara in saci sa nu le poti privi in ochi imi dau senzatia ca au ceva de ascuns si ca nu au plecat din cocina lor pentru a cauta civilizatie si libertate, dimpotriva, si-au luat proastele obiceiuri cu ele. Oricum, a fost printre putinele contacte cu "civilizatia" araba emigranta, aveam sa-i revad la Oslo si apoi, mai abundent, in Germania, la intoarcere.
Si cum arhitectura finlandeza mi-a dat o senzatie de raceala si disconfort, am cautat zonele verzi. Am gasit una in apropiere, unde  am reusit sa mai pierd din crisparea initiala si din senzatia de dezamagire legata de Helsinki. 
 De acolo, de sus, cred ca orasul pare mai frumos.
Si apoi am pornit spre parcul Sibelius. Am trecut printr-un cartier cu blocuri mici, de doua-trei etaje, ale caror balcoane pareau desprinse din paginile catalogului IKEA. Nici tipenie de om, doar terase atent ordonate, intr-o cochetarie studiata, ca si cum si-ar astepta cumparatorii intr-un salon de prezentare. Din nou revine senzatia aceea de aseptic, de steril, de lipsa de viata. 
Din fericire, cum ajungem in parc, intalnim o companie mai prietenoasa. Un stol de gaste, cu boboci, iesit la pascut pe iarba, se retragea spre apa speriat de copiii care dadusera iama-n el.
Chiar si monumentul lui Sibelius mi s-a parut mai viu decat orasul in sine. Dar parca n-as baga mana in foc ca respectivul, care nu se numara chiar printre compozitorii mei preferati, ar fi creat atata muzica pentru orga pe cat lasa sa se inteleaga sculptura. 
Poate ca am trecut razant pe langa inima Helsinki-ului, cum s-a intamplat data trecut cu Oslo, pe care acum l-am descoperit mult mai interesant si mai placut decat la prima vizita. Poate ca este un oras fara inima. Nu stiu, dar pare sa fie o constanta nationala, dupa cum aveam sa descopar a doua zi la Jyväskylä. Mergand spre nord, observ pe la 10-11 seara ca soarele e inca destul de puternic, muncitorii lucreaza la autostrada pe o portiune protejata cu o copertina pentru a nu avea, in caz de ploaie, vreo scuza de intrerupere a lucrului. 
Jyväskylä este orasul natal al lui Alvar Aalta. Daca nu stiti cine este (si probabil daca nu aveti vreun interes particular legat de arhitectura recenta nu stiti, eu nu auzisem de el), pare-se ca a fost unul din cei mai faimosi arhitecti din secolul XX, cel care a introdus prin anii '20 un stil ce avea sa inspire din plin arhitectii comunisti ai anilor '60. Teatrul din Jyväskylä, de exemplu, mi se pare extrem de familiar ca aspect, am vazut in multe locuri prin orasele noastre genul acesta de faianta aplicata pe cladiri. 
Poate ca omul a fost un vizionar la vremea lui, dar mie nu-mi spun mare lucru creatiile sale, ii apreciez mai mult inspiratia in mobilier, fiind, printre altele, creatorul scaunului cu linii curbe... la naiba, n-am vocabularul de specialitate la mine, genul acela de scaune pe care le tot testeaza IKEA ca sa arate ca nu se rup nici dupa mii de tensionari, mai bine vedeti aici. Daca va place, luati-l de la IKEA, unde nu dati aproape 3000 de dolari pe el.
Dupa o scurta dezbatere interna, hotaram sa nu vizitam muzeul lui Aalta. La plecare, trecem pe langa o cladire a Universitatii locale care arata mai degraba ca un proiect pe plansa unui arhitect, cred ca de la nuantele de gri.
Tot in Jyväskylä si-a petrecut o mare parte din viata scriitoarea realista Minna Canth. Eu nu o cunosc, nici nu cred sa se fi tradus la noi. A citit-o cineva?
Ne continuam drumul prin tara celor o mie de lacuri si a miliardelor de tantari, care nu e deloc atat de plata cum mi-o inchipuiam. E mai degraba un platou montan scufundat, de pe care apele s-au retras relativ recent la scara geologica (acum 10.000 - 8.000 de ani), destul de stancoasa, da o senzatie de munte fara sa fie cu adevarat un munte. Din loc in loc mai pozam cate un lac si oprim cand vreo imagine intriganta ne atrage atentia. 

Asa s-a intamplat la Vaskikello, in Laponia (regiunea de nord a Finlandei, care cuprinde aproape jumatate de tara), unde privirile ne-au fost atrase de niste clopote.



Vaskikello inseamna "clopot de bronz" sau "clopotel". Totul a pornit in 1973 de la clopotelul agatat la usa atunci cand s-a deschis restaurantul. Proprietarii nu au avut la inceput intentia de a face o colectie propriu-zisa dar, ca si in cazul dracilor de la Kaunas, clopotele si clopoteii s-au tot inmultit pana cand au devenit o atractie turistica. Cele mai mari sunt in exterior, unele chiar isi invita oaspetii sa le loveasca si sa le asculte bataile, mii de altele, mai mici, decoreaza interiorul, transformandu-l intr-o combinatie de restaurant-muzeu. 
Cascam gura, ne minunam, clopotim putin si mergem mai departe, spre tinutul lui Mos Craciun.  Autostrada este strajuita de paduri de brad nesfarsite, asa ca experienta finlandeza s-ar fi putut rezuma pe scurt la "am vazut doua orase, vreo 10 lacuri si apoi am mers prin padure pana cand am iesit din Finlanda".  Poze cu lacuri? Avem, dar nu foarte impresionante, ca vine acum Norvegia. Ca de exemplu:
Dar, pana atunci, ajungem acasa la Mos Craciun, la Rovaniemi. Contrar perceptiei comune, nu este un loc chiar atat de aglomerat pe cat ma asteptam, asta si pentru ca folclorul american a mutat casa Mosului din Laponia la Polul Nord si turistii japonezi (mai nou chinezi) care au umplut Europa nu prea stiu legenda lui Joulupukki, figura pagana care a inspirat ceea ce astazi reprezinta Mos Craciun. Intr-un ton light, va puteti intalni cu el in Rare Exports, daca aveti chef de un film de Craciun mai atipic. Celebrarea revenirii soarelui dupa lunga noapte polara a creat aceasta figura, asociata cu Odin din mitologia norsa, pentru ca apoi crestinismul sa o combine cu legenda catolica a Sfantului Nicolae si sa-l dea copiilor pe Mos Craciun. Apoi un finlandez emigrant l-a transformat in Mosul Coca-Cola, cel care avea sa schimbe mitologia si sa mute Laponia la Polul Nord. 
Dar despre Mos, reni, sanii, husky frumosi si destepti... data viitoare!

Friday, 18 August 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea II

La drum. Tarile Baltice 

Necunoscutul ne cheama, asa ca trecem repede, dupa ce iesim din tara pe la Carei, de mica bucatica de Ungaria si de aceea si mai mica de Slovacia, unde nu ratez niciodata cand ajung ocazia de a manca o kapustova polievka (cea de data asta a fost cam dezamagitoare, prea putina kapusta in ea si multa afumatura care-i schimba gustul), apoi o zi intreaga calatorim printr-o nesfarsita si lipsita de autostrazi Polonie in care nu am altceva mai bun de facut decat sa numar berze (multe, foarte multe), fazani (cativa), kilometri de piste de biciclete (destui, nu peste tot, dar mai multi decat kilometrii nostri de autostrada) si sa admir casutele ingrijite. Iar cand soarele se apropie de asfintit intram pe teritoriul necunoscut al Lituaniei. Here be dragons!
Tarile Baltice erau pentru mine ceva atat de departe si strain ca nici nu reuseam sa le localizez bine in ordinea corecta pe harta, uneori mai faceam confuzie si intre capitale. Acum, dupa cursul de geografie practica, nu o sa se mai intample. Prima observatie e ca tare ciudata este lituaniana! Cand am facut imprudenta sa dam drumul la radio, am auzit un amestec de poloneza, rusa si ciudatenii nemaintalnite in vreo alta limba, cu rezonanta latina pe alocuri. Sap putin si aflu ca este cea mai conservatoare limba indo-europeana existenta (ca fond de cuvinte, gramatical doar greaca o intrece), care pastreaza radacini persane, sanscrite, latine. 

Ne indreptam spre Kaunas, orasul unde traiesc in principal etnici lituanieni (cam 90%, spre deosebire de Vilnius, capitala si orasul rival, unde procentul e cam de 50-50), centru al samizdatului in perioada sovietica, fosta capitala a tarii intre cele doua razboaie, cand Vilnius a fost anexat Poloniei. Am citit mai demult o carte care se numea S-a intamplat la Kaunas, posibil singura mea intalnire cu literatura lituaniana, acolo am auzit de orasul asta si numele mi-a sunat exotic. Habar n-am ce s-o fi intamplat, nu tin minte nimic, asa ca o sa va spun propria mea versiune despre Kaunas. Pare un loc linistit, micut si foarte colorat, de la cladirea Universitatii, din prima poza, pana la casa abandonata din a patra. Mergi pe strada si, la un moment dat, iti mai iese in cale pe cate un zid un elefant roz sau alte imagini ce fac mai atractiv chipul orasului.


Este cunoscut in afara in special iubitorilor de baschet, echipa locala isi desfasoara meciurile de acasa in arena din fundal.
De-a lungul istoriei sale, a cunoscut diferite ocupatii, incepand de la invaziile cavalerilor teutoni pana la cea sovietica, motiv pentru care nu are o arhitectura unitara, nu a reusit sa-si dezvolte un stil propriu, mi s-a parut un oras destul de impersonal ca aspect. 
Iar unele cladiri si monumente sunt de-a dreptul urate, cum ar fi aceasta hidosenie, Biserica Invierii, in stil functionalist, zice-se, dar eu nu vad decat grandomanie aici. Si parca seamana cu Casa Scanteii in perioada sa de glorie. De altfel, in perioada comunista in ea a functionat o fabrica de aparate de radio, sovieticii adaugand o parte din etaje bisericii neterminate in momentul confiscarii.  Abia dupa eliberare a revenit la destinatia initiala, de biserica romano-catolica. Cand am trecut, erau niste oameni adunati in fata ei pentru un botez, asa ca n-am indraznit sa arunc o privire inauntru, ar fi fost interesant de vazut cum este compartimentat acest spatiu urias.
Am ajuns la ea aproape fara voia noastra, intrand in funicularul pustiu de la baza dealului, construit in 1931. La un moment dat, o voce a zis ceva, usile s-au inchis si am inceput sa urcam, asa ca am rasuflat usurati cand sus ni s-au cerut doar 50 de centi. Chiar putea fi un tourist trap la propriu.

Daca cel de sus nu m-a multumit in reprezentarea sa, cel de jos a avut lucruri mai interesante de oferit. In 1906, un pictor si activist local, pe numele sau Antanas Zmuidzinavicius, primea o sculptura de lemn reprezentandu-l pe dracu'. A fost inceputul unei colectii ce avea sa se transforme in actualul Muzeu al Diavolului, toate exemplarele fiind daruite de prieteni si colegi initial, apoi venind din intreaga lume, de la cei care au dorit sa-i sprijine pasiunea colectionarului. Adica omu' a facut pe dracu-n patru si a strans cele mai dracesti imagini. Singurul muzeu al Satanei din lume contine in jur de 3000 de exemplare, pictate, sculptate, modelate, masti si suvenire provenite din toate colturile planetei, datand de prin secolul XVII pana in prezent. 
Fiecare are cate o poveste proprie, este pretext pentru o legenda prezentata alaturi sau se incadreaza intr-o tematica ce pune omul in raport cu fortele malefice sau chiar cu istoria. Sculptura de mai jos, executata in 1975, cu titlul My Lithuania, ii apartine lui Kazys Dereskevicius si ii reprezinta pe Stalin si Hitler in chip de demoni, referindu-se la evenimentele din 1939-41 ce au dus la anexarea Lituaniei de catre URSS.
Din acest set de cani purtate de diavoli, una are fund dublu, pentru ca stapana casei trebuie sa ramana treaza in timpul petrecerii. Un mic pact cu diavolul?
Unele obiecte sunt asociate unei tematici, asociaza manifestarile necuratului cu diverse credinte populare sau aspecte din viata omului. Noi insa aveam dracusorul personal care ne mana tot mai departe, mai spre nord, asa ca am parasit orasul fara prea mari regrete si ne-am indreptat spre Letonia. 

Riga este, cred eu, unul din cele mai frumoase orase europene. Si asta nu doar pentru ca are o arhitectura variata, in care Art Nouveau-ul imbratiseaza goticul, barocul capata influenta germana iar  Renasterea isi gaseste inspiratie suedeza, de nu mai stii la care cladire sa te uiti mai intai, 
ci si pentru atmosfera senina pe care o inspira. Nu stiu altii cum fac, dar eu cand iau pulsul unui oras ma uit la oameni, la felul cum se misca si cum interactioneaza. Riga mi s-a parut din punctul asta de vedere un oras relaxat si vesel. Cele trei case de mai sus, construite in epoci si stiluri diferite, sunt Cei trei frati, cea din planul apropiat considerandu-se printre cele mai vechi din oras. 
Mai este o poveste intreaga legata de ghildele din Riga si sediile lor. Cel mai impunator, care frapeaza prin opulenta detaliilor, este House of Blackheads, construita la inceputul secolului XIV pentru negustorii germani necasatoriti stabiliti la Riga.
Distrusa de bombardament in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, casa a fost reconstruita complet, ca o implinire a profetiei ce era candva inscrisa pe usa sa: "If I am destined to ruination, I will be rebuilt by you!" (nu stiu si nici nu cred ca vreti sa o scriu in letona, desi dupa intalnirea cu lituaniana pare aproape familiara, chiar daca nu o inteleg). 
Mai sunt cele doua cladiri vecine, Great Guild, devenita in prezent sediul Filarmonicii Letone, si Small Guild, folosita pentru concerte de mai mica anvergura, conferinte, intalniri, petreceri. 
Peste drum de cea dintai, se afla o cladire care are in varf o pisica.
Legenda spune ca un negustor caruia i s-a refuzat accesul in Ghilda Mare, ce-si avea resedinta vizavi, s-a hotarat sa puna in varful casei aceasta pisica, avand coada indreptata spre cei care-l refuzasera. Ulterior, probabil ca urmare a admiterii in ghilda ori a presiunilor, a intors-o cu fata spre cladirea ghildei, ca nu se cade nici chiar pentru neamul pisicesc sa trateze cu spatele Filarmonica :). 
Ar mai fi multe de spus si de aratat, insa mi-am propus ca insemnarile baltice sa fie scurte, asa cum a fost si sederea noastra pe acele meleaguri. Plecam din Riga, ne luam intre timp ramas bun si de la ultimele berze, de aici incolo nu le vom reintalni decat la intoarcere, prin Germania, si ne indreptam spre Tallinn.
Alta limba, alte obiceiuri. Observam pe masura ce inaintam prin tarile baltice cum totul se scumpeste treptat, incepand cu motorina. Daca Lituania este mai ieftina ca Romania (sub 3 euro pachetul de tigari, mi se rupea sufletul sa le las acolo si sa merg spre o tara unde-i 10, dar aveam provizii si nu stiam care-i situatia cu controalele vamale, pana la urma au fost inexistente, asta si pentru ca am iesit din UE, din Finlanda, prin cei mai pustii coclauri ai nordului), Letonia e cam ca la noi iar in Estonia incepe deja sa miroasa a Scandinavia. Nu mult, dar se simte o diferenta.
Tallinn a fost o adevarata aventura, l-am ocolit pe toate partile cautand poarta Katarina (Katarina kaik), calea de acces in orasul vechi, dar fiindca cineva a uitat sa scrie ultimul "k" in GPS ne-am trezit la Katarina Kai, si anume la vreo 6 km de oras, pe partea opusa a marii, la plaja. 
Bine si asa, e soare, e frumos, dar gasim in cele din urma drumul si spre poarta
si patrundem pe stradutele inguste din cetatea Tallinnului.
In acest pasaj se afla o multime de ateliere artizanale, unde localnicii creeaza si vand impletituri, obiecte din sticla, bijuterii, jucarii handmade, este locul unde traditii ce dateaza din Evul Mediu isi fac loc in viata contemporana a cetatii.

Zidurile au fost ridicate in secolul XIII, ulterior consolidate, largite si inaltate. O plimbare pe metereze ne ofera o imagine de ansamblu a orasului, mai mult ca o intrevedere a ceea ce ar fi putut sa fie Tallinn daca am fi petrecut mai mult timp...

Unii il pot savura in tihna, intr-un colt confortabil si umbros de pe acoperis. Desi, daca ma gandesc mai bine, nu stiu ce tihna poti avea cu turistii foindu-se pe deasupra capului, cred ca mi-ar fi inconfortabil si n-as putea sa-mi vad de treaba. Am vazut ca sunt oameni care reusesc si in public sa se lase absorbiti complet de ceea ce fac, pentru ei poate ar fi un coltisor placut...
 Noi insa pornim mai departe.
Pe Marea Baltica feribotul este plin de finlandezi fericiti. Mi-au amintit tangential de The Danish Poet (o animatie foarte misto de vreo 15 minute, daca nu ati vazut-o, o recomand cu caldura). Au venit, si-au refacut stocurile de tigari si bauturi ieftine (mult mai ieftine ca la ei) si se intorc acasa carand carucioare pline cu bere si cutii de tigari. Comertul inter-UE infloreste in tarile nordice, fiecare se duce periodic prin vecini sa-si cumpere cele necesare.

Cei mai nefericiti din toata povestea asta sunt norvegienii, ca au si vecini scumpi (e drept ca nu la fel ca ei) si nu-s nici in UE, asa ca pot introduce in tara cantitati limitate de provizii. Dar toata lumea inchide ochii, ca doar sunt ca fratii cu vecinii si le cere si lor sufletul cate o bere rece... si mai ieftina, daca se poate. Exista intotdeauna si posibilitatea de a bea pe ferry, am inteles ca se practica frecvent, asa ca o plimbare pe mare pana in tara vecina e pentru ei ca o iesire la terasa. In Finlanda, dincolo de Cercul Polar, pe unde au granita cu Norvegia, un fost satuc a devenit ditamai orasul si s-a umplut de supermarketuri in urma invaziei norvegiene venite la cumparaturi. Si poate nu cu un sentiment de superioritate, ci cu unul de recunostinta s-au hotarat norvegienii acum ceva timp sa le ofere finlandezilor un munte... S-a dovedit ca era prea greoaie procedura administrativa, asa ca au renuntat. Dar intentia a fost buna, spun acum, cand am vazut cat de monotona poate fi Finlanda. Dar despre ea, data viitoare, cand ajunge feribotul la Helsinki.