duminică, 16 iulie 2017

Alb contra negru, negru contra alb, negru contra negru...


Tahar Ben Jelloun - Casatorie de placere 

"- Asta-seara o sa ma abat de la obiceiul meu si o sa va spun o poveste de dragoste, o dragoste nebuna si imposibila, dar pe care fiecare personaj a trait-o, totusi, pana la capat. Insa, dupa cum veti vedea, in spatele acestei povesti uimitoare se afla ura si dispret, rautate si cruzime. E firesc. Asa e omul. Dar voiam sa stiti asta ca sa nu va mirati de nimic."
Asa incepe povestitorul ce deapana intr-o seara istoria lui Amir, un barbat ce si-a trait varsta matura in jurul anilor '50 ai secolului trecut, si a trei generatii ale familiei sale, pana in zilele noastre. Totul incepe, intr-adevar, ca o poveste de dragoste, insa se transforma intr-una intunecata, pangarita de natura umana, tarata in mocirla invidiei si prejudecatilor. Este un roman in care aflam ca si in cadrul culturilor inrudite, ce apartin aceluiasi spatiu spiritual, exista divergente ireconciliabile. Dar asta o stiam deja, de la sunnitii si siitii care-si continua rafuielile de secole prin taberele de emigranti din Europa. Mai triste decat aversiunile legate de principii si moduri de interpretare diferite ale Coranului sunt acelea  pornite de la culoarea pielii, cum este cazul in acest roman.  
Amir, cu care incepe povestea (fiindca totul este imbracat in hainele unei povesti, de la sintagma "a fost odata" cu care incepe cartea, pana la tablourile fantastice in care, de exemplu, poate sa ne iasa in cale o pisica vorbitoare de peste 100 de ani, pentru a mentiona doar o secventa de la inceput) este sfasiat intre traditie si libertate, intre datoria casatoriei aranjate din orasul marocan de bastina, unde ocupa o pozitie sociala buna, si deliciile oferite de casatoria de placere reinnoita anual, de fiecare data cand merge in Senegal cu afaceri si se intalneste cu Nabu cea debordand de erotism. Cand se hotaraste sa le imbine, fiindca religia ii permite contractarea a pana la patru casatorii, toata lumea va avea de pierdut. Daca erai negru in Marocul acelor vremi, deja te aflai pe o treapta sociala inferioara. Daca mai erai si femeie, este chiar cea mai de jos. Nabu isi asuma aceste riscuri si il urmeaza pe Amir in tara natala, convertindu-se la islam. Va avea o viata deloc usoara, persecutata permanent de prima sotie si neprotejata suficient de un sot las care o arunca cu buna stiinta intr-un mediu ostil, va  naste doi copii, unul alb si altul negru, singurul aliat sincer si permanent fiindu-i Karim, baiatul cu sindrom Down din prima casnicie a lui Amir. Unul dintre fiii ei va avea la randul sau un fiu. Treptat, povestea de dragoste devine una despre rasism si supravietuire, despre o ura ce mocneste si creste ca raspuns la discriminarea din jur. 
Pe tot parcursul lecturii, am avut senzatia ca autorul (pe care l-am apreciat in Aceasta orbitoare absenta a luminii) a avut prea multe de spus si prea putin spatiu la dispozitie. Sau invers, si-a propus sa atinga prea multe teme importante intr-un roman minor. E o lectura mult mai putin apaasatoare decat celalalt, mai simpla, mai plata, cu personaje unidimensionale, ce nu reusesc sa-i dea cartii o greutate pe masura temelor. Pare sa se imparta in doua carti diferite, ambele despre rasism, dar una avand in fundal o poveste de dragoste (destul de conventionala, daca ma intrebati, barbatul aflat la criza varstei de mijloc dupa o casnicie banala descopera niste carnita frageda, dar antrenata in acrobatiile sexului, si-si pierde capul), a doua inclinand balanta spre latura sociala, incluzand resentimentele si frustrarile care duc la hotararea de a emigra. Ambele se succed pe fondul transformarilor Marocului, a obtinerii independentei si a cresterii influentei unui islamism extremist, teme de actualitate ce mocnesc de zeci de ani dar abia in zilele noastre incep sa-si faca efectele concrete, la scara mai ampla, si in Europa. 
Cred ca totul putea sa aiba un impact mai puternic, date fiind temele, daca autorul s-ar fi straduit sa-si nuanteze mai mult eroii si sa profite mai bine de exotismul (pentru cititorul european) atmosferei locale. Asa, aflam cate ceva despre istoria si mentalitatile Marocului, despre rasismul regional si aparitia radicalismului islamic, poate si despre biduni (daca nu ati citit inca Tulpina de bambus, unde situatia lor este mai detaliat explicata)... si cam atat, pentru ca autorul a avut grija sa-si faca personajele insignifiante, ceea ce pentru un roman nu e de bine. Singurul care mi-a trezit simpatie este Karim, erou secundar, solar, sincer si cu un nivel instinctiv de "citire" a oamenilor, inspirat de Amine, fiul autorului, caruia ii si dedica romanul. Poate si pentru ca s-a vazut implicarea personala, dorinta de a-i construi o imagine, o abordare mai sincera, nu doar de convenienta, un vehicul de transmitere a ideilor si atitudinilor, cum apar celelalte personaje. De altfel, lui Amine i-a dedicat si o poezie, care incepe asa: 
Cet enfant est une écorce d’un fruit rare,
Il est le fruit de toutes les saisons
Qui réchauffe nos hivers par sentences d’amour
Une liberté qui nous ravage et nous étonne.
Continuarea o puteti citi pe site-ul autorului.

Un comentariu:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.