Aud adolescenti protestand atunci cand parintii lor le spun ca sunt o generatie nascuta in libertate. Poate ca ei isi concep libertatea ca pe capacitatea de a-si indeplini orice dorinta, fara limite, poate ca o vad ca pe un lucru lipsit de oprelisti sociale, de bariere, de norme de convietuire, poate ca si educatia (asa cum se face ea, bine sau mai putin bine) este vazuta ca o limitare a libertatii. Este varsta la care toata lumea e a ta si totul ar trebui sa fie permis, incercat, experimentat. Si mai ales nu au cum sa-si imagineze, daca nu au trait atunci, la ce se raporteaza libertatea lor, cum ar fi fost sa nu
fie liberi, care ar fi opusul libertatii. Ii indemn sa citeasca aceasta carte a lui Barnes: cand creatia ta artistica poate fi considerata inadecvata, periculoasa si subversiva, cand ajungi dintr-un compozitor de succes unul hulit, blamat, marginalizat (ca tot vorbeam in postarea trecuta despre puterea de manipulare a presei), cand astepti in fiecare noapte sa fii dus undeva de unde poate nu te vei intoarce niciodata, atunci cand deasupra ta planeaza tot timpul nesiguranta zilei de maine si teama, cand altcineva iti spune cum sa gandesti si ce sa compui, atunci cand Puterea te striveste cu mecanismul represiv al cenzurii se poate vorbi despre absenta libertatii.
"Isi amintea de un concert in aer liber tinut intr-un parc din Harkov. Propria Simfonie I starnise latratul tuturor cainilor din cartier. Multimea radea, orchestra canta si mai tare, cainii hamaiau cu atat mai aprig, publicul hohotea si mai abitir. De data aceasta, muzica lui starnise latratul unor dulai mai mari. Istoria se repeta: prima oara ca o farsa, a doua oara ca tragedie."
Un barbat asteapta in fiecare noapte, cu valiza pregatita, in fata liftului, vizita celor care il vor ridica. Traditia spune ca multi din cei plecati cu bagajul s-au intors, pe cand cei ridicati din pat, in pijamale, nu. Este compozitorul Dmitri Sostakovici.
Prin cartea pe care i-o dedica, Barnes se intoarce dupa mai bine de 30 de ani la biografie. De data aceasta, una mai liniara si mai simplu structurata decat Papagalul lui Flaubert, care continua sa ramana favorita mea, si pentru ca a fost prima intalnire cu opera lui Barnes, si pentru ca putea sa cuprinda atatea nuante, fatete contradictorii ale unei personalitati. Neconventional si contradictie exista si aici, din doua perspective, cea narativa, la persoana a treia si aceea care intercaleaza pe parcurs fragmente ce ar putea constitui un jurnal imaginar al personajului. Urmand biografia eroului sau, ce lasa putin spatiu pentru fantezie romanesca, pentru ca se constituie ea insasi intr-o fantezie, una absurda si de cosmar pentru omul secolului XXI, o completeaza cu insertii, reflectii in care se straduieste sa patrunda in mintea compozitorului care la fiecare trei ani bisecti s-a intalnit cu Puterea. Incearca sa-i adopte punctul de vedere, sa explice compromisul, sa surprinda modul cum, din zgomotul de fundal al istoriei, sunetul muzicii s-a ridicat deasupra, in ciuda dezicerii de cei pe care ii aprecia, a cedarii in fata mecanismului de tortura psihologica ce-si strange victima tot mai tare. O farsa devenita tragedie, transformata spre sfarsitul vietii din nou in farsa.
Spuneam ca este o biografie neconventionala, pentru ca nu urmeaza neaparat o insiruire faptica a evenimentelor din viata compozitorului, viata propriu-zisa este prezentata destul de minimalist, miza lui Barnes nu a fost aceea de a construi o poveste cu detalii de viata, ci de a situa Omul si Artistul intr-un context ce-l poate aduce in pragul nebuniei, il poate inalta sau distruge, in functie de alegerile facute, de credintele adoptate. Asa cum ne-a obisnuit autorul britanic, cartea nu este un roman propriu-zis, mai degraba un eseu, o meditatie pe marginea conditiei creatorului intr-un regim totalitar, punctata de episoare relevante si exemplificative din viata unui anumit artist. Particularul, detaliul concret, asigura intotdeauna impactul emotional mai mare asupra cititorului.
Sostakovici mi s-a parut mai degraba pretextul decat subiectul cartii, mai mult un simbol, al unei intregi generatii de artisti care s-a nascut intr-un moment al istoriei atat de galagios incat a vrut sa le acopere creatia cu propriul latrat, sa-si suprime elitele pentru ca "arta apartine poporului". Prokofiev si Haciaturian au fost si ei acuzati de acelasi formalism anti-democratic, siliti sa compuna muzica pentru regimul stalinist, directionati "prieteneste" catre o muzica pentru proletariat. Stravinski, plecat in Franta, apoi in America, a fost supus unei campanii de defaimare din care chiar Sostakovici a fost constrans sa faca parte.
Alegerea lui Sostakovici a fost sustinuta de o munca minutioasa de documentare, ce transpare din spatele informatiilor concise, si asta este, cred eu, emblema unui autor care stie sa-si modeleze bine subiectul, sa nu-si transforme cartea intr-una stufoasa, pentru a face parada de informatia acumulata, extragand din ea esentialul, relevantul. Mai mult decat romanul unei vieti, Zgomotul timpului ramane cartea unei constiinte sfasiate intre ceea ce simte ca este adevarat si ceea ce ii este impus, a constiintei unui om ce nu a avut curajul lui Mandelstam, puterea de a ramane vertical si de a-si sustine pana la capat crezul artistic, precum poetul ce a inspirat titlul cartii.
"Isi amintea de un concert in aer liber tinut intr-un parc din Harkov. Propria Simfonie I starnise latratul tuturor cainilor din cartier. Multimea radea, orchestra canta si mai tare, cainii hamaiau cu atat mai aprig, publicul hohotea si mai abitir. De data aceasta, muzica lui starnise latratul unor dulai mai mari. Istoria se repeta: prima oara ca o farsa, a doua oara ca tragedie."
Un barbat asteapta in fiecare noapte, cu valiza pregatita, in fata liftului, vizita celor care il vor ridica. Traditia spune ca multi din cei plecati cu bagajul s-au intors, pe cand cei ridicati din pat, in pijamale, nu. Este compozitorul Dmitri Sostakovici.
Prin cartea pe care i-o dedica, Barnes se intoarce dupa mai bine de 30 de ani la biografie. De data aceasta, una mai liniara si mai simplu structurata decat Papagalul lui Flaubert, care continua sa ramana favorita mea, si pentru ca a fost prima intalnire cu opera lui Barnes, si pentru ca putea sa cuprinda atatea nuante, fatete contradictorii ale unei personalitati. Neconventional si contradictie exista si aici, din doua perspective, cea narativa, la persoana a treia si aceea care intercaleaza pe parcurs fragmente ce ar putea constitui un jurnal imaginar al personajului. Urmand biografia eroului sau, ce lasa putin spatiu pentru fantezie romanesca, pentru ca se constituie ea insasi intr-o fantezie, una absurda si de cosmar pentru omul secolului XXI, o completeaza cu insertii, reflectii in care se straduieste sa patrunda in mintea compozitorului care la fiecare trei ani bisecti s-a intalnit cu Puterea. Incearca sa-i adopte punctul de vedere, sa explice compromisul, sa surprinda modul cum, din zgomotul de fundal al istoriei, sunetul muzicii s-a ridicat deasupra, in ciuda dezicerii de cei pe care ii aprecia, a cedarii in fata mecanismului de tortura psihologica ce-si strange victima tot mai tare. O farsa devenita tragedie, transformata spre sfarsitul vietii din nou in farsa.
Spuneam ca este o biografie neconventionala, pentru ca nu urmeaza neaparat o insiruire faptica a evenimentelor din viata compozitorului, viata propriu-zisa este prezentata destul de minimalist, miza lui Barnes nu a fost aceea de a construi o poveste cu detalii de viata, ci de a situa Omul si Artistul intr-un context ce-l poate aduce in pragul nebuniei, il poate inalta sau distruge, in functie de alegerile facute, de credintele adoptate. Asa cum ne-a obisnuit autorul britanic, cartea nu este un roman propriu-zis, mai degraba un eseu, o meditatie pe marginea conditiei creatorului intr-un regim totalitar, punctata de episoare relevante si exemplificative din viata unui anumit artist. Particularul, detaliul concret, asigura intotdeauna impactul emotional mai mare asupra cititorului.
Sostakovici mi s-a parut mai degraba pretextul decat subiectul cartii, mai mult un simbol, al unei intregi generatii de artisti care s-a nascut intr-un moment al istoriei atat de galagios incat a vrut sa le acopere creatia cu propriul latrat, sa-si suprime elitele pentru ca "arta apartine poporului". Prokofiev si Haciaturian au fost si ei acuzati de acelasi formalism anti-democratic, siliti sa compuna muzica pentru regimul stalinist, directionati "prieteneste" catre o muzica pentru proletariat. Stravinski, plecat in Franta, apoi in America, a fost supus unei campanii de defaimare din care chiar Sostakovici a fost constrans sa faca parte.
Alegerea lui Sostakovici a fost sustinuta de o munca minutioasa de documentare, ce transpare din spatele informatiilor concise, si asta este, cred eu, emblema unui autor care stie sa-si modeleze bine subiectul, sa nu-si transforme cartea intr-una stufoasa, pentru a face parada de informatia acumulata, extragand din ea esentialul, relevantul. Mai mult decat romanul unei vieti, Zgomotul timpului ramane cartea unei constiinte sfasiate intre ceea ce simte ca este adevarat si ceea ce ii este impus, a constiintei unui om ce nu a avut curajul lui Mandelstam, puterea de a ramane vertical si de a-si sustine pana la capat crezul artistic, precum poetul ce a inspirat titlul cartii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.