Saturday, 22 July 2017

Universul sanselor infinite


Who Am I - Kein System ist Sicher (2014)

Pentru cei carora le-a placut serialul Mr. Robot, filmul asta este de neratat. Iar cei care nu au vazut serialul si ezita sa o faca, ar putea sa inceapa cu filmul. Ar respecta cronologia aparitiei si ar putea sa capete o idee daca subiectul / genul cyber-thriller ar fi pe placul lor. Similitudinile sunt atat de mari incat suspectez ca creatorii serialului s-au inspirat destul de abundent din creatia lui Baran bo Odar. 
Totul porneste de la dorinta unui pusti de a avea o super-putere. De fapt, el are deja una, este invizibil pentru cei din jur, care nu-i dau atentie. Tatal l-a parasit la nastere, mama s-a sinucis cand el avea 8 ani si a ramas in grija bunicii. Pe masura ce anii trec, Benjamin descopera hacking-ul, spatiul virtual unde poti sa adopti identitatea dorita. Mai mult, pasiunea aceasta ii aduce si un grup de prieteni care-i satisfac nevoia de incluziune dupa care tanjise pana atunci, sentimentul de a fi parte din ceva mult mai important si mai puternic. Cei patru hotarasc sa-si spuna CLAY (Clowns Laughing at You) si pornesc de jos, cu atacuri care nu produc pagube reale, ci doar de imagine, genul acela de infractiuni inofensive pe care am vrea cu totii la un moment dat sa le comitem, cum ar fi sa scrii pe sediul unei companii farmaceutice "we kill animals". Ridiculizeaza lumea politica si financiara, incep sa se devina cunoscuti si, pe masura ce vizibilitatea lor ca grup creste, intra in competitie cu alte grupari si ambitia de a-si depasi permanent limitele ajunge sa le creeze foloase personale, dar si prejudicii celor afectati. Ghidandu-se dupa principii precum "nici un sistem nu e sigur" si "aspira spre imposibil", se hotarasc sa dea o lovitura importanta, care sa le asigure recunoasterea in randul hackerilor. Dar lucrurile se complica si, dintr-o data, tanarul invizibil pana atunci devine extrem de vizibil si foarte cautat, atat de mafia rusa cat si de politia cibernetica... 
Ca si Mr. Robot, este un film anti-establishment, unde masca e un accesoriu nelipsit, insa similitudinile nu se opresc aici. Benjamin are mai mult din Elliot, de fapt invers, serialul american preia suficiente detalii din filmul german pentru a ma face sa cred ca nu este vorba doar de coincidente. Asa cum si filmul german preia cate ceva din Matrix si de la Christopher Nolan si, de teama de a nu oferi un spoiler prea mare, nu spun decat ca Ben are pe perete in camera un poster cu Fight Club
Poate ca initiatii intr-ale softurilor vor gasi pe-acolo momente la care sa aiba indoieli, nu stiu, dar eu, care nu am intrat niciodata prea mult in hatisurile informatice, am apreciat metafora accesibila a conflictului din spatiul virtual, intalnirea dintre hackerii rivali intr-un fel de matrix simbolizat printr-un vagon de metrou, lumea subterana, gaselnita ce a facut totul mai prietenos si mai compatibil cu nivelul meu de cunostinte in domeniu, apropiat de genunchiul broastei. Mi-a placut si modul in care evolueaza relatiile dintre personaje, ca sa nu mai zic de final, cu un dublu twist!
Daca aveti rabdare cu prima jumatate de ora, cea de constructie, nu veti regreta. Evenimentele incep sa se inlantuie rapid, intr-un ritm ce pune mai mult accentul pe latura umana, pe social engineering, pe iluzie si manipularea mintii, mai putin pe cea tehnica, menita sa epateze necunoscatorii si sa-i piarda in miezul intamplarilor. Sfarsitul este accelerat, plin de imprevizibilul intorsaturilor de situatie, cu focuri de artificii, in stilul filmelor americane. Insa nu face decat sa desavarseasca iluzia, sa te faca si pe tine, spectatorul, victima acestei inginerii sociale, dar tocmai prin asta magia data de pelicula functioneaza pana la capat si nu iti da timp sa-ti pui intrebari prea multe asupra verosimilului situatiilor.
Acum, ce am inteles eu din filmul asta, in privinta hackerilor:
- ca sunt de mai multe tipuri, unii o fac pentru glorie si consacrare, altii, precum cei care tot bombardeaza serverele cu atacuri ransomware in ultima vreme, pentru bani; adevaratii pasionati cred ca sunt cei dintai;
- ca pentru a fi un hacker bun de multe ori nu este suficient sa stai ascuns in spatele unui calculator, ci trebuie sa desfasori si "munca de teren";
- ca si skill-urile sociale sunt uneori foarte importante, nu e de ajuns sa te pricepi la programare si alte detalii tehnice; 
- ca si nemtii reusesc uneori sa faca filme americane :).

Wednesday, 19 July 2017

Pustiul sovietic

Ludmila Ulitkaia - Imago

Cu siguranta, este cea mai buna carte a scriitoarei pe care am citit-o pana acum. Nu sunt chiar atat de multe (punctele mele de referinta fiind Minciunile femeilor,  Fetitele. Rude sarmane si Medeea si copiii ei), insa este prima care-mi atinge pragul de entuziasm. O carte plasata intre doua repere importante ale vietii ruse, moartea unui dictator ("A murit tiranul. A murit titanul. O creatura dintr-o specie foarte veche, iesita din lumea subpamanteana, un monstru cu o suta de brate si o suta de capete. Cu mustati.") si aceea a unui poet ("In noaptea aceea poetul a murit."), ce cuprinde aproape o jumatate de secol de istorie sovietica. 
Pe fundalul ei cresc si se formeaza trei prieteni, pe care ii cunoastem din timpul scolii: Ilia, pasionat de fotografie si implicat apoi in propagarea literaturii clandestine, sensibilul Sania, cel ce visa sa devina muzician si Miha, indragostit de literatura. Alianta lor, Trianonul, se bazeaza la inceput pe diferenta, pe faptul ca ies din comun fata de ceilalti, prin trasaturile delicate, parul rosu sau inaltime. Au norocul (sau nenorocul, date fiind vremurile in care traiesc) sa intalneasca un profesor de literatura ce avea sa le transmita dragostea pentru lectura si sa-i conduca in plimbari prin Moscova, dezvaluindu-le un oras mai putin conoscut, cel marcat de urmele si de spiritul marilor scriitori din trecut. El le calauzeste pasii in incercarea de a-i ajuta la trezirea constiintei, pentru a evolua de la stadiul larvar la acela al unei fiinte complete, si le determina drumul in viata. Caci cei trei, cu totii, vor alege arta, sub o forma sau alta, ca mod de evadare din griul sovietic. Cand cuvintele sunt inabusite, fiecare isi creeaza propria forma de exprimare, de umplere a spatiului gol din viata, o forma de supravietuire si rezistenta gasita dupa indelungi cautari si zbateri, asa cum si profesorul facuse candva, la randul sau: 
"Nu gasea ce cauta. Descoperi insa o expresie valoroasa la Tolstoi, care numea aceasta perioada chinuitoare "pustiul adolescentei". Era mai aproape de ceea ce observa la elevii lui zburliti si dezorientati. Era momentul cand parea ca au pierdut tot ce acumulasera inainte si ca isi incep viata de la zero. Si se vedea ca nu toti reuseau sa iasa din pustiul asta, o mare parte dintre ei ramanand acolo pentru totdeauna."
Nu este doar un roman-fresca al unei societati complexe, in care ni se perinda prin fata ochilor vieti, nasteri, morti, casatorii, divorturi, inmormantari, despartiri si regasiri, exiluri, intorsaturi de situatie, ci si o revizitare a literaturii ruse, de la Tolstoi la Pasternak si Erofeev, a istoriei comunismului si samizdatului din URSS, un roman enciclopedic ce ne poarta din case fastuoase ori garsoniere modeste si cocioabe pana in birourile KGB-ului si aproape ca isi pierde eroii din vedere atunci cand trec granita.
Cu mana sigura, autoarea ne poarta din povestea unui personaj in cea a altuia, dintr-un mediu in altul, fara sincope, fluent, usor de urmarit, intr-un roman unitar, ce inglobeaza multe povestiri individuale, unde fiecare personaj trezeste curiozitatea si nu exista parti plictisitoare, de umplutura. Avem anticipari, incursiuni in viitor si reveniri asupra evenimentelor in trecut, corelatii si intersectari ale eroilor, intre ei si cu puterea, intalniri nefaste sau providentiale. Este o carte plina, bine construita, care se citeste cu sufletul la gura, ca un roman de dragoste si de groaza in acelasi timp, al unei jumatati de secol in care istoria isi poarta traitorii in vartejul sau. Are intamplari ce se tes frumos, are personaje atent sondate, atat de vii si de umane in manifestarile si trairile lor, are un ritm ce te face sa nici nu-ti dai seama cand inghiti paginile, cand ai trecut din istoria lui Ilia in cea a lui Sania, apoi in cele ale altor eroi si eroine cu care drumurile li se intersecteaza sau nu, toate fiind tratate si puse la locul lor in carte cu o usurinta narativa de invidiat.
Tot drumul acesta in zigzag prin viata ii da romanului un ritm alert, ca si cum mai multe lumini ar straluci intr-o noapta ce se coboara pe fundalul moscovit, luminitele acelor spirite ce nu au incetat sa creada in adevar si sa caute moduri de a-l exprima. Sunt duse mai departe de prieteni, de copii, avem chiar si un caine disident, pe nume Hera, sunt acele sclipiri ce dau chip rezistentei in fata totalitarismului, multe chipuri, fiecare cu istoria sa auxiliara, incat ajungi sa nici nu mai stii cine este personaj principal sau secundar. De parca ar mai conta... Sunt oamenii care inteleg ca exista mai multe adevaruri si mai multe raspunsuri la aceeasi intrebare, de la copilul entuziast ce se confrunta cu moartea in noaptea de dupa decesul lui Stalin, noaptea primului sau fotoreportaj, pana la medicul psihiatru care, incercand sa protejeze un pacient, detinut politic, il arunca si mai mult in ghearele torturii.
Si tot acest maraton narativ pe care il sustine Ulitkaia aici ne arata cate destine au fost schimbate, curmate, indreptate spre calea exilului, tot atatea cate istorii personale descopera in fata privirii cititorului. Nu stiu altii cum sunt, dar eu i-am sorbit cuvintele, fara sa ma impiedic de introducerea unor personaje noi, aparute in carte din senin, pentru ca am inteles ca nu este un roman clasic, ce-si urmareste liniar eroii, ci o panorama, ca si cum autoarea ar privi printr-o lupa locuitorii Moscovei si, din cand in cand, ar analiza mai de aproape cate unul, pana cand ii va fi aflat toate tainele, sau poate atentia ii este distrasa de altul, pentru a reveni apoi la cel dintai. E mai putin important atata timp cat firul comun exista, este puternic, se manifesta prin vocile si actiunile personajelor, prezente efemere sau constante, se unifica intr-un strigat de revolta, ce incearca sa reziste, sa iasa din acel "pustiu" despre care vorbea Tolstoi, de data asta fiind cel al unei intregi natiuni.
Ma gandesc daca este intamplator faptul ca actiunea se termina in 1996, anul cand Putin si-a inceput cariera politica la Moscova, intr-o noua ascensiune a sovietizarii, una presarata cu victime ce au indraznit sa ridice glasul impotriva sa, una ce va produce, poate, un nou samizdat. Cine stie?! Traim vremuri interesante, din toate partile, si nu mi-as fi dorit deloc asta.

Sunday, 16 July 2017

Alb contra negru, negru contra alb, negru contra negru...


Tahar Ben Jelloun - Casatorie de placere 

"- Asta-seara o sa ma abat de la obiceiul meu si o sa va spun o poveste de dragoste, o dragoste nebuna si imposibila, dar pe care fiecare personaj a trait-o, totusi, pana la capat. Insa, dupa cum veti vedea, in spatele acestei povesti uimitoare se afla ura si dispret, rautate si cruzime. E firesc. Asa e omul. Dar voiam sa stiti asta ca sa nu va mirati de nimic."
Asa incepe povestitorul ce deapana intr-o seara istoria lui Amir, un barbat ce si-a trait varsta matura in jurul anilor '50 ai secolului trecut, si a trei generatii ale familiei sale, pana in zilele noastre. Totul incepe, intr-adevar, ca o poveste de dragoste, insa se transforma intr-una intunecata, pangarita de natura umana, tarata in mocirla invidiei si prejudecatilor. Este un roman in care aflam ca si in cadrul culturilor inrudite, ce apartin aceluiasi spatiu spiritual, exista divergente ireconciliabile. Dar asta o stiam deja, de la sunnitii si siitii care-si continua rafuielile de secole prin taberele de emigranti din Europa. Mai triste decat aversiunile legate de principii si moduri de interpretare diferite ale Coranului sunt acelea  pornite de la culoarea pielii, cum este cazul in acest roman.  
Amir, cu care incepe povestea (fiindca totul este imbracat in hainele unei povesti, de la sintagma "a fost odata" cu care incepe cartea, pana la tablourile fantastice in care, de exemplu, poate sa ne iasa in cale o pisica vorbitoare de peste 100 de ani, pentru a mentiona doar o secventa de la inceput) este sfasiat intre traditie si libertate, intre datoria casatoriei aranjate din orasul marocan de bastina, unde ocupa o pozitie sociala buna, si deliciile oferite de casatoria de placere reinnoita anual, de fiecare data cand merge in Senegal cu afaceri si se intalneste cu Nabu cea debordand de erotism. Cand se hotaraste sa le imbine, fiindca religia ii permite contractarea a pana la patru casatorii, toata lumea va avea de pierdut. Daca erai negru in Marocul acelor vremi, deja te aflai pe o treapta sociala inferioara. Daca mai erai si femeie, este chiar cea mai de jos. Nabu isi asuma aceste riscuri si il urmeaza pe Amir in tara natala, convertindu-se la islam. Va avea o viata deloc usoara, persecutata permanent de prima sotie si neprotejata suficient de un sot las care o arunca cu buna stiinta intr-un mediu ostil, va  naste doi copii, unul alb si altul negru, singurul aliat sincer si permanent fiindu-i Karim, baiatul cu sindrom Down din prima casnicie a lui Amir. Unul dintre fiii ei va avea la randul sau un fiu. Treptat, povestea de dragoste devine una despre rasism si supravietuire, despre o ura ce mocneste si creste ca raspuns la discriminarea din jur. 
Pe tot parcursul lecturii, am avut senzatia ca autorul (pe care l-am apreciat in Aceasta orbitoare absenta a luminii) a avut prea multe de spus si prea putin spatiu la dispozitie. Sau invers, si-a propus sa atinga prea multe teme importante intr-un roman minor. E o lectura mult mai putin apaasatoare decat celalalt, mai simpla, mai plata, cu personaje unidimensionale, ce nu reusesc sa-i dea cartii o greutate pe masura temelor. Pare sa se imparta in doua carti diferite, ambele despre rasism, dar una avand in fundal o poveste de dragoste (destul de conventionala, daca ma intrebati, barbatul aflat la criza varstei de mijloc dupa o casnicie banala descopera niste carnita frageda, dar antrenata in acrobatiile sexului, si-si pierde capul), a doua inclinand balanta spre latura sociala, incluzand resentimentele si frustrarile care duc la hotararea de a emigra. Ambele se succed pe fondul transformarilor Marocului, a obtinerii independentei si a cresterii influentei unui islamism extremist, teme de actualitate ce mocnesc de zeci de ani dar abia in zilele noastre incep sa-si faca efectele concrete, la scara mai ampla, si in Europa. 
Cred ca totul putea sa aiba un impact mai puternic, date fiind temele, daca autorul s-ar fi straduit sa-si nuanteze mai mult eroii si sa profite mai bine de exotismul (pentru cititorul european) atmosferei locale. Asa, aflam cate ceva despre istoria si mentalitatile Marocului, despre rasismul regional si aparitia radicalismului islamic, poate si despre biduni (daca nu ati citit inca Tulpina de bambus, unde situatia lor este mai detaliat explicata)... si cam atat, pentru ca autorul a avut grija sa-si faca personajele insignifiante, ceea ce pentru un roman nu e de bine. Singurul care mi-a trezit simpatie este Karim, erou secundar, solar, sincer si cu un nivel instinctiv de "citire" a oamenilor, inspirat de Amine, fiul autorului, caruia ii si dedica romanul. Poate si pentru ca s-a vazut implicarea personala, dorinta de a-i construi o imagine, o abordare mai sincera, nu doar de convenienta, un vehicul de transmitere a ideilor si atitudinilor, cum apar celelalte personaje. De altfel, lui Amine i-a dedicat si o poezie, care incepe asa: 
Cet enfant est une écorce d’un fruit rare,
Il est le fruit de toutes les saisons
Qui réchauffe nos hivers par sentences d’amour
Une liberté qui nous ravage et nous étonne.
Continuarea o puteti citi pe site-ul autorului.

Thursday, 13 July 2017

Papusa de carpe


Andrei Makine - Arhipelagul altei vieti

Intr-o padure din taigaua Extremului Orient rusesc, langa un foc, un tanar orfan, fiul unor prizonieri de razboi, asculta povestea lui Pavel Gartev, un barbat ce a crezut ca poate trai normal. A invatat repede ca viata, ca si istoria, are mai multe masti. Dupa ce intelege ca viitoarea logodnica ii ofera doar iluzia unei iubiri, este mobilizat in vara lui 1952, pentru un exercitiu militar. Al Treilea Razboi Mondial parea pe atunci iminent. Pe langa simularea unui razboi atomic, a atacurilor chimice in vederea pregatirii pentru nou creatul "agent portocaliu" ce avea sa raspandeasca mai tarziu moarte in Vietnam, Pavel primeste o misiune de recuperare a unui evadat. Alaturi de arivistul locotenent Ratinski, capitanul Luskas, reprezentantul contraspionajului si propagandei, comandantul Butov si sergentul Vasin, singurul sau prieten din grup, Pavel va trai urmarirea ca pe o vacanta luata de la instructie, ce-l face sa intrezareasca posibilitatea unei alte vieti, lipsita de constrangere si urmarea ordinelor. Rigiditatea initiala a relatiilor se inmoaie pe masura ce protagonistii petrec mai mult timp impreuna, se transforma in camaraderie, se impartasesc secrete ce lasa sa se intrevada adevarata natura a fiecaruia: 
"Inauntrul meu zacea acea papusa de carpe, veghetoarea lacomiei mele vitale. In Ratinski, micutul adolescent polonez care tremura la ideea ca va da gres, ca nu se va bucura de placeri. In Butov... Ce dublura locuia oare in acel corp ghiftuit cu dezmierdari femeiesti? Dar in Vasin, care alesese sa taca, dar care, pana si el, daduse buzna pe tarm, pe urmele haitei?
Papusa care ne fusese varata in creiere transforma in iluzie orice nadejde de ameliorare a omenirii. Marii doctori de suflete sperau sa extraga acest microb care ne imboldea sa uram, sa mintim, sa ucidem. In lipsa lui insa, lumea n-ar fi avut nici istorie, nici razboaie, nici mari personalitati." 
Papusa aceasta este un dublu care hraneste dorinta de viata, lacomia, lasitatea, violenta. Pentru a o lasa in urma, Pavel va trebui sa o constientizeze mai intai, sa gaseasca in exil un liman. Scriind aceasta carte, Makine nu se reinventeaza, ci adopta reteta de succes care l-a consacrat ca teme si procedee: cautarea identitatii, istoria ca fundal al relatarii unei experiente individuale, expusa intr-o  poveste liniara dar cu sens circular, ce se inchide si se rotunjeste pentru a surprinde un destin in plenitudinea sa, dar pastrand o mica doza de mister si incertitudine, strabatand limitele temporale, o revenire la originile ce l-au transformat pe autor intr-o voce particulara a literaturii franceze, marcata de nostalgia tinutului natal, iubit si detestat in acelasi timp. De acolo isi extrag seva cele mai frumoase pagini ale cartii, acelea ce ne aduc in fata imaginea grandioasa si aspra a taigalei prin care se desfasoara urmarirea prizonierului. 
Misterul pe care il lasa sa pluteasca pentru o vreme asupra identitatii fugarului l-am deslusit din primele momente, erau suficiente detalii care sa orienteze atentia cititorului spre rezolvarea sa. Insa dezamagirea mea (continua sa-mi placa autorul, chiar daca nu as include cartea asta printre cele mai bune ale sale) nu din aceasta transparenta provine, ci dintr-o lipsa de aprofundare a dimensiunii psihologice la care ar fi predispus aceasta confruntare a omului cu natura exterioara si interioara prelungita pe multe zile, repetitiva ca prim-plan. Tensiunea creata de confruntarea cu conditiile aspre si de ciocnirea intre temperamentele si instinctele protagonistilor ramane parca insuficienta pentru a o sustine pe termen lung. Ca sa nu mai zic ca toata aceasta urmarire are o turnura pe alocuri incredibila, cu interventii providentiale sau momente in care cei cinci bravi soldati vigilenti se trezesc (nu de putine ori) pacaliti sau cu echipamentul furat, ce ii da un iz de farsa involuntara, in ciuda seriozitatii subiectului si a tonului. Dar sunt si pagini frumoase, momente ce nu au legatura cu desfasurarea narativa propriu-zisa, ci cu cadrul si plasarea in contextul istoric. Pentru ele, nu regret ca am citit cartea.

Saturday, 8 July 2017

Un pas inapoi pentru personaj, un pas inainte pentru autor


Alexandru Done - Downshifting

Pasul inainte pentru autor este usor de intuit: cel putin la nivelul notorietatii literare, fiind un roman de debut, castigator al unui concurs, pe deasupra, este mare, tinand cont ca porneste de la 0. Pana acum, publicul cititor nu stia cine este scriitorul Alexandru Done, acum poate sa afle, prin acest roman al carui protagonist, Mihai, care detesta taximestristii (cine nu a facut-o? dar sunt insa un rau necesar) se hotaraste sa-si abandoneze cariera de copywriter si sa se ocupe de taximestrie. Asta inseamna un downshifting in limbajul corporatist, al oamenilor pentru care cariera si ascensiunea reprezinta totul (nu-mi ascund privirea usor ironica) si pentru care o schimbare in rau a statutului social este o tragedie. Asa este si pentru Bianca, iubita lui, o avocata preocupata de promovare, care rupe logodna in momentul cand afla ca Mihai nu doar ca nu a fost promovat, dar a mai si jucat intr-o reclama compromitatoare din punctul ei de vedere.
Dar nu si pentru Mihai, caruia i se potriveste acea descriere de sine pe care multi o trantesc prin CV-uri "deschis catre experiente noi, cu dorinta de a invata lucruri diferite". Dupa ce partenera de viata ii trasase parcursul avansarii intr-o mitologie de cuplu in care urca impreuna, fiecare in meseria lui, treptele ierarhiei sociale, el se va deschide cu adevarat catre un alt fel de experiente, acelea ale unei lumi cu care in mod normal nu ar fi avut tangenta, ce colcaie de indivizi ciudati ce ar fi putut deveni extrem de interesanti: de la scriitorul  caruia i s-ar fi "insuflat" o carte pana la bulibasa interlop care a trecut printr-o experienta extracorporala, de la spiritul lui Mircea Eliade ce pluteste deasupra tuturor, cartea vorbeste despre senzationalul si neverosimilul de langa noi.
"Statiile ma poarte cu gandul spre anii adolescentei, cand trecutul, prezentul si viitorul asteptau o intamplare miraculoasa venita sa le decanteze, sa le aseze intr-o ordine fireasca, intr-o logica cu inceput si sfarsit. Inca de atunci nu ma simteam in stare sa-mi stabilizez pe de-a-ntregul fiinta si incercam strania senzatie ca nu apartin nici prezentului, nici viitorului si nici trecutului, cu atarn undeva langa, intre sau deasupra lor. De acolo, viata se vede ca o asteptare, o asteptare a ceva indefinit, neclar, haotic si nebulos, un punct nodal intr-un vortex, o corabie intre talazuri, o valiza uitata pe un peron."
Cam asa arata si romanul acesta, ca o asteptare. Este scris alert, dar cu mana mai degraba de publicitar decat de scriitor preocupat de forma si de curgerea eleganta a frazei. Are idei, dar le precipita intr-un amalgam de situatii care mai de care mai neverosimile, coincidente de scenariu hollywoodian, cu intalniri intre personaje legate de un fir comun, ce ar fi cerut o tenta pronuntata de umor, de satira, insa ea nu prea exista, raman doar faptele. Trivializeaza si abuzeaza imaginea lui Mircea Eliade, intr-o abordare senzationalista a mitului eternei reintoarceri. Este o lectura usoara, descriptiva, un divertisment de moment care nu bate la poarta marii literaturi. Poate ca nici nu-si propune, pentru ca de multe ori succesul nu e acolo unde e marea literatura. Se vede gandirea orientata mai mult spre "vinderea" produsului decat spre calitatea lui, ca doar - vorba unui personaj - "pe lumea celalata sufletu', pe asta cascavalu'". Si pentru a-l vinde, este uneori suficient un ambalaj stralucitor ce frizeaza kitch-ul palatelor tiganesti cu pereti pictati, un amalgam ce incearca sa-si prinda cititorul prin elemente cat mai diferite, de la spoiala spirit(ual)ista la cea interculturala.
Recunosc, pentru mine a fost mai mult curiozitatea de a vedea ce se mai premiaza in zilele noastre, cum mai scriu debutantii. Am gasit o carte lipsita de identitate, fara ornamente si fara amprenta personala, aliniata la standardele publicitarilor scriitori (autorul putea fi la fel de bine Bogdan Costin, din care am incercat sa citesc Sfarsitul a fost aproape pentru premise, dar tot am abandonat-o spre jumatate), precipitata, "cu de toate" cum s-ar spune la shaorma. Si asta nu ar fi neaparat un minus in sine. Exista haos si culori stridente si in romanele lui Bogdan Suceava sau Petru Cimpoesu, de exemplu, insa acolo sunt alte ingrediente ce tin de dezvoltarea personajelor, de alegerea cuvintelor, de crearea atmosferei. Cartea lui Done mi s-a parut seaca din acest punct de vedere, lipsita de condimente, mergand straightforward spre idee, ceea ce pentru mine, ca cititor, nu a avut prea mare impact. Este un roman ancorat in actualitatea anilor 2000, ce va capata cu timpul culoarea uniform sepia unei fotografii de epoca, cu detaliile tot mai sterse si mai neimportante pentru cititorul de peste 10, 15, 20 de ani. 

Tuesday, 4 July 2017

Noua generatie de supereroi


Logan (2017)

Din gloria de odinioara a generatiei de mutanti nu a mai ramas mai nimic. Trei dintre ei, Wolverine, care incepe sa-si piarda capacitatea de regenerare, un Caliban imbatranit si profesorul Charles Xavier, ce-si stapaneste cu greu puterea mintii, fiind mai tot timpul sedat si ingrijit de ceilalti doi, s-au retras undeva in desert, la granita mexicana al carei zid nu a fost inca ridicat... oops, asta-i din alt film SF! Logan/Wolverine a fost intotdeauna un personaj oarecum tenebros, care si-a stapanit cu greu pornirile de furie intr-o lume ce discrimineaza mutantii si frustrarea de a fi devenit ceea ce este in urma unui experiment. Acum, spre batranete, nu doreste decat sa fie lasat in pace, sa-si castige traiul ca sofer de limuzina si, cu putinii bani obtinuti, sa-i poata cumpara lui Charles medicamentele de care are nevoie. In ziua cand o femeie ii cere ajutorul pentru a le duce pe ea si pe fetita pe care o are in grija in apropierea granitei canadiene, refuza, insa intamplarile se vor derula in asa fel incat va ajunge implicat intr-o noua aventura, ultima. Si cel care isi impune sa respinga orice forma de atasament revine pentru scurt timp la viata, inspirat si de relatia parentala ce se creeaza intre profesorul Xavier si micuta Laura, reprezentanta noii generatii X-men.
Poate ca Logan, mai mult decat Wolverine si orice episod din seria X-men, surprinde cel mai bine natura personajului, o combinatie de natura bruta si dezlantuita, de violenta si candoare, de tristete si resemnare privind propria-i conditie, de detasare si implicare. Este cel mai nuantat personaj pe care reuseste sa-l creeze seria, meritul fiind, evident, nu doar al regizorului / scenaristului James Mangold, ci si al lui Hugh Jackman, pe care l-am vazut poate pentru ultima oara intrupandu-l pe omul cu gheare din adamantium.
Cred ca este unul dintre cele mai bune filme din seria cu super-eroi. In ciuda scenelor (nelipsite) de bataie si actiune, isi lasa suficient timp pentru a construi personaje si relatiile dintre ele, lucreaza si la partea emotionala, de nuantare a atitudinii personajelor si intelegere a motivatiilor, fara sa le arunce in your face, incheind frumos si rotund o poveste cinematografica inceputa acum 17 ani, cu primul film din seria X-men. Mi-a placut ca este o lume a super-eroilor imperfecta, in care bateriile de telefon se mai si descarca, masinile nu reusesc intotdeauna sa treaca prin garduri cum si-ar dori si, in general, are un aspect mai cald, mai uman, unde este loc de greseli, gasind tonul si atmosfera potrivite pentru o iesire din scena, pentru diluarea unei lumi intr-alta, in care figurile vechi vor fi inlocuite cu altele, tinere. De altfel, in 2018 se prevad doua noi filme ale seriei (si da, fiecare dintre surorile Stark din GoT  joaca in cate unul din ele). Pentru ca eroii sunt nemuritori, doar oamenii sunt trecatori...
Ok, nu va asteptati la ceva nemaivazut. Intriga este subtire, deznodamantul se intuieste din primele 10 minute, dar asta se intampla in toate filmele de gen, ca daca n-ar fi, nu s-ar mai numi un film inspirat de comic books. Insa  eroii X-men de aici nu mai salveaza lumea, ci sunt in cautarea unei salvari a sinelui, a unei impacari cu decaderea. Poate aceasta centrare asupra slabiciunii umane, asupra vulnerabilitatii si suferintei proprii, indulceste filmul, in ciuda scenelor sangeroase, il apropie privitorului, creeaza nuantele amarui ale unei pelicule ce se ridica putin deasupra zonei divertismentului de moment. Nu lipsesc obisnuitele efecte vizuale spectaculoase, "gardul vopsit" care poate fura mintea intr-atat incat spectatorul sa nu mai vada "leopardul" ascuns inauntru si sa-si spuna, dezamagit, "doar un alt film cu super-eroi". Am vazut si astfel de reactii ale unor persoane ce blamau previzibilul actiunii. La ce s-ar fi asteptat?? Nu prin povestea propriu-zisa iese filmul in evidenta si din tiparele genului, ci prin atentia pe care o acorda detaliilor care, ce-i drept, conteaza poate mai putin pentru consumatorii de fantezii cu super-eroi, insa m-au facut pe mine sa-l gust si sa-l consider cel mai bun dintre toate Wolverine-le si X-men-ii de pana acum. 

Saturday, 1 July 2017

O samanta de rodie care creste...


Aris Fioretos - Mary 

Pentru ca trebuia, din multimea de carti aparute la targ, sa onorez intr-un fel si prezenta tarii invitate si cum thriller-ele nordice nu ma atrag, am ales din oferta editoriala o singura carte a unui autor suedez. Si cred ca am ales bine, chiar daca este vorba despre un suedez de a doua generatie, nascut dintr-un tata grec si o mama austriaca. Apartenenta paterna i-a permis sa aiba o privire atenta asupra miscarilor studentesti ce au rascolit Grecia in ultimul sfert al secolului trecut si i-au inspirat cartea asta. 
Povestea incepe intr-o zi din 1973 cand Maria/Mary, o studenta in ultimul an la arhitectura, urmeaza sa-i marturiseasca iubitului sau ca este insarcinata. Prinsa in mijlocul unei manifestatii reprimate, ajunge la inchisoare, apoi si mai departe... Romanul se transforma intr-un monolog prin care autorul, transpunandu-se in mintea si in vocea personajului feminin, creeaza o eroina lucida si sensibila, puternica si fragila, ce se ascunde de brutalitate si tortura, de batai si violenta in propriile-i ganduri: 
"Stiu ca existenta mea de-acum e facuta din sudoare si calus, dar eu sunt formata de asemenea din greata care vine si trece si din foamea care s-a retras in maruntaie, din oamenii din celelalte celule si din Dimos, care nu stie ce mi s-a intamplat, si mai sunt facuta dintr-un frate vitreg alcatuit din flori si lacrimi, pe care nu l-am mai vazut de peste sapte ani, sunt facuta dintr-o lucrare de diploma despre locuintele multifamiliale  in mediul urban, despre care ma intreb daca va fi vreodata terminata, si sunt formata din viitorul din mine, care curand va fi mare cam cat o boaba de maces. Sunt facuta dintr-o prietena care ar topai de bucurie daca ar sti ca sunt gravida si pe urma m-ar mustra ca am putut fi atat de incredibil de neatenta; cum cred eu ca va mai merge cu independenta? Sunt facuta chiar dintr-o mama, pe care adesea am dorit-o altfel si care totdeauna se afla departe de lume si e mai rabdatoare decat oricine." 
Pentru Mary, care uraste semnele de exclamatie, fiindca miros a tigari si parfum, mirosul unui tata violent si mai mult absent, celula devine locul semnelor de intrebare, asa cum capitolele cartii sunt ele insele intrebari. Nu mai stie cand si daca va fi eliberata, unde urmeaza sa o escorteze temnicerii, ce s-a intamplat cu iubitul sau, pe care tine sa-l protejeze cu orice pret, ce se va intampla cu copilul nenascut, cum sa-l fereasca de lovituri. Nu mai stie cate zile au trecut, dar stie ca trebuie sa reziste, sa se detaseze de propriul corp in amintiri. Gandurile curg lin, cu tandrete si sensibilitate, revarsandu-se peste o lume in care produsele de igiena cotidiana devin un lux iar invitatiile la ceai si prajiturile sunt eufemisme ce incearca sa indulceasca, macar prin limbaj, brutalitatea detentiei. 
Mi-a adus de multe ori aminte de cartea lui Tahar Ben Jelloun Aceasta orbitoare absenta a luminii, prin ritualurile create in acele momente in care supravietuirea devine atat de importanta.  Insa nu sunt deloc de neglijat perspectiva feminina a supravietuirii, pe care autorul o exprima minunat si  recuperarea biografiei, a ceea ce se intamplase inainte, parca intr-o alta viata. Chiar daca este localizata in timp (in spatiu mai mult prin toponimie si onomastica, nefiind insa niciodata vorba propriu-zis de un anume oras, ce ar putea fi Atena), teroarea are pretutindeni acelasi chip. Nu trebuie sa ne-o inchipuim ca pe ceva abstract, indepartat, care noua nu ni se poate intampla. Unii dintre noi, din ce in ce mai putini ramasi sa depuna marturie, au trait-o, altii au cunoscut-o prin intermediul parintilor sau bunicilor. Dar chiar daca generatiilor mai tinere le poate parea imposibila, "pentru ca noi nu repetam greselile parintilor nostri", cum ar spune, este una din acele carti ce ne infatiseaza nenumaratele chipuri pe care le pot lua abuzul si persecutiile. Literar vorbind, este frumoasa intr-un mod ciudat, printr-un amestec de poezie in miezul raului si al durerii, un contrast ce face ca intr-un roman atat de sufocant si claustrofobic sa infloreasca o speranta data de gesturile marunte. Fara sa dramatizeze excesiv, pastrand o luciditate rece, ii da prozei, prin alternanta planurilor, un ritm constant, echilibrat, ce pastreaza si nota lirica, si tensiunea narativa.

Tuesday, 27 June 2017

Din Bucovina calduroasa pana la Cre(a)tura din miez de noapte


Metalhead Meeting (24-25 iunie, Arenele Romane)

Ziua 1
Am sarbatorit implinirea unei varste venerabile printr-o intalnire de metalhezi intinsa pe doua zile: doua zile cu muzici placute urechii mele, intalniri cu lumea si baie de bere pentru racorirea sufletului, ca pe-aia cu apa, cu furtunul imblanzitor de canicula nu am prins-o, nici nu mi-as fi dorit-o. Arenele Romane au fost intotdeauna un loc unde-mi place sa vad concerte, un spatiu suficient de mare, dar destul de intim cat sa te gasesti om cu om, in mijlocul orasului dar oarecum retras, cu o sonorizare de obicei buna, cu parcul alaturi unde sa pot evada atunci cand vreo trupa nu ma intereseaza ca sa-mi clatesc auzul cu ciripit de pasarele, pauza necesara si binemeritata dintre doua reprize de blast beat
Am auzit prieteni care spuneau ca boicoteaza concertele Metalhead, pe motiv de lacomie organizatorica. Au si ei dreptatea lor... nu e prea placut, la un festival metal, in conditiile in care un jeton costa 7 lei, sa bei un pahar de apa ori de bere diluata cu 7 lei sau sa vezi ca portia de nachos sau popcorns este mai scumpa decat la cinematografele din Mall... Insa e take or leave it, unii aleg sa nu, eu am ales sa da, pentru trupe in primul rand. Trupe care mi-au produs surprize mai placute sau mai putin placute, o sa va spun pe rand ce si cum am vazut. 

Am ajuns la Arene chiar inainte sa urce pe scena primul meu centru de interes, Bucovina. In cercul de prieteni, faptul ca-mi place atat de mult trupa asta ma face sa ii percep ca pe o placere vinovata :). Insa de fiecare data cand ii vad, ma antreneaza in povestea lor, imi dau o senzatie de bine, de bucurie. Si asta este suficient sa-i consider la orice festival pe unde ii prind un cap al afisului personal, de vazut si revazut, fara sa ma plictiseasca niciodata, chiar daca le-am ascultat piesele de zeci de ori. Pe scena de la Metalhead Meeting au urcat cu aceeasi energie pozitiva, in ciuda caldurii coplesitoare (si era aproape ora 7 seara cand si-au inceput recitalul), cu acelasi chef de a canta, de a impartasi cu publicul bucuria de a participa la aceasta adunare. Exista o reteta castigatoare, ce o fac una din cele mai iubite trupe din Romania: piese catchy, cu versuri in limba romana, un puternic filon folcloric autohton suprapus peste cel viking metal, o prezenta scenica antrenanta, cuceritoare si molipsitoare de fiecare data prin energia si bucuria cu care-si impartasesc trairile cu publicul. Ca mai mereu, prezenta lor pe scena mi s-a parut scurta. Au venit, ne-au cantat Carari in suflet, Straja, Luna, Spune tu, vant, Sub Piatra Doamnei, Da-mi mana, toamna, Asteapta-ma dincolo de moarte... si cred ca am uitat vreo doua piese, apoi au plecat. 

Am plecat si eu sa dau o tura prin imprejurimi, Agnostic Front nu ma interesa (prea putin hardcore, prea mult punk pentru gustul meu) mai ales ca din afara zidurilor Arenelor ii auzeam chiar mai mult decat mi-as fi dorit. Insa ceva din spiritul lor revoltat si justitiar trebuie sa ma fi cuprins, pentru ca doar ce-am ajuns la malul lacului, trecand pe langa panoul cu "Pescuitul interzis!" si am zarit un pescar vazandu-si linistit de ale lui. Cum a prins primul peste si am vazut ca-l pune in punga, m-am dus peste el: "Stiti ca este interzis pescuitul aici?" "Da." "Pai si ce faceti?" "Prind si eu un peste-doi, sa am diseara la masa". Nu parea chiar genul de om care traieste doar cu ce prinde. "Pai nu-i voie, ma duc sa va reclam". Zis si facut, ajung la un paznic al parcului si-i spun. "Stati asa, ca rezolvam imediat". Scoate omul telefonul si-si suna un coleg: "Auzi, ai pe cineva la pescuit pe lac?" (Remarcati formularea, da? "Ai" nu poate sa insemne, in mintea mea, decat ori ca e lege, dar nu si pentru prieteni, ori ca, daca nu-i prieten, e loc de tocmeala, cu beneficii de ambele parti). L-am si intrebat pe om, dupa ce a terminat conversatia, "stati linistiti, se rezolva imediat, se duce acum colegu'",  daca practica este cea pe care o intuiam. "Nuuu", ca doar nu era prost sa spuna da... Oricum, resursele mele razboinice cam secasera si toata povestea ma cam scarbise, pentru ca legile sunt doar pentru unii, pentru ca totul este negociabil, pentru ca printipuri si morala... ca doar are balta peste, dar atunci scoateti dracului semnele alea cu pescuitul interzis din parcul Carol, daca tot nu vreti sa le respectati! Am obosit, hai mai bine inapoi la niste muzica. 

Si m-am bucurat din plin de dracii impielitati de la Behemoth. Chiar daca sonorizarea nu a fost ideala, am primit ceea ce mi-am dorit, si anume albumul meu preferat. Dupa ce au inceput cu "Blow your Trumpets, Gabriel", ma gandeam ce poate urma mai mult?! Tot albumul The Satanist! Cantat cap-coada! Plus inca alte vreo trei-patru piese, totul cu o descatusare de energie ce m-a facut sa uit de oboseala si de nervii adunati inainte, cand vazusem o reprezentare (e drept, la scara mica, dar se poate extinde in orice domeniu) a luptei cu morile de vant. De fapt, s-a suprapus perfect peste stare, a fost asa, ca o exorcizare a demonilor de care aveam nevoie! Nu au fost o surpriza, ii mai vazusem, stiam la ce sa me astept si muzical, si ca punere in scena, dar m-am bucurat sa-i revad si mai vreau. 

Si pe Ross the Boss il asteptam cu nerabdare, pentru ca Manowar, pentru ca imi puneam mari sperante intr-un setlist ce avea sa cuprinda doar piese din perioada de pana la Kings of Metal, in care Ross a fost chitaristul si unul dintre compozitorii trupei. Acum s-a dovedit a fi doar un "os de ros", si anume o trupa care mulge din gloria numelui de care se leaga. Problema principala e ca nu am putut sa inghit deloc vocalistul, pur si simplu mi-a stat in gat! Nu ma asteptam la Eric Adams, evident, ascultasem vreo cateva piese acasa, ii stiam timbrul, insa speram ca, intr-un fel, sa surprinda ceva din feelingul pieselor sau sa se compenseze instrumental. Incepe Blood of the Kings... proasta alegere ca piesa de deschidere. Originalul are asa, un fior epic, inaltator. Tipul asta, pe numele lui Marc Lopes, are un singur registru vocal, screaming. Si se screme acolo sus fara sa nuanteze, fara sa prinda nimic din atmosfera bombastica a pieselor originale. Unde mai pun ca erau si interpretate intr-un tempo mai rapid... asta nu mai e power, e speed metal! Am mai rezistat cateva cantece si la Kill with Power am pornit incet spre casa, completand cu: Die, die! 

Ziua 2 
As fi vrut sa vad Myrkur, dar un prieten cu Facebook (cel cu linku') mi-a spus de modificarea de ultim moment din program, si anume ca nu vor mai canta, asa ca am ajuns numai bine cat sa prind ultima piesa din Dying Gorgeous Lies, mai mult nici nu voiam, pentru ca in ciuda aparitiei spectaculoase a vocalistei (si prezenta fizica si timbrul vocal), nu-mi place genul abordat.  

Sepultura a fost mult mai bine decat ma asteptam, chiar daca si ei mizeaza pe sindromul "os de ros" (au fost trei nume in tot festivalul, in ritmul asta Metalhead-ul risca sa se umple de cover band-uri :P).  Dar nici asteptarile nu erau setate prea sus, pentru ca ultima oara ii vazusem tot aici, la Arenele Romane, acum cativa ani, nu am inteles nimic din concertul ala. Eu tot zic (si ma acuza lumea de nodinpapurism cateodata) ca sunetul e important, ca poate sa ridice sau sa coboare perceptia asupra unui concert, sa faca pentru el mai mult chiar decat face trupa in sine pe scena. De data asta, avand un sunet care i-a ajutat, am putut sa gust din plin piesele care-mi placeau candva. Se stie, dupa plecarea fratilor, nici Sepultura, nici Soulfly, nici Cavalera Conspiracy nu si-au mai atins potentialul creativ din acea vreme. Asa ca, dintre cele enumerate, eu tind sa prefer in continuare trupa care-mi da ocazia sa ascult cantecele ALEA: Refuse / Resist, Desperate Cry, Territory, Arise, Ratamahatta, Roots Bloody Roots... Si au fost! Le-au si dozat bine intr-un playlist ce a mers in crescendo, astfel incat la sfarsit sa ramana senzatia aia de concert de care m-am bucurat. 

Ii asteptam cu nerabdare pe Cradle of Filth. Se pare ca nu mi-am dat seama ca, in timpul care a trecut, ori nu s-au schimbat ei deloc, ori mi-am mai schimbat eu gusturile muzicale, ori i-am vazut de prea multe ori si am atins un prag de saturatie. Am intalnit persoane care i-au vazut acum prima data live si au fost incantate. Pentru mine a fost... doar un alt concert Cradle. Am observat ca au acum oferta speciala, doua la pret de una, claparita-soprana, insa parca mi-a lipsit timbrul lui Sarah Jezebel Deva, tipa asta (nu fac efortul sa caut cum o cheama, la cat de dese schimbari de personal face Dani Filth in jur) mi s-a parut cam stridenta pe alocuri. Am observat ca unele lucruri raman la fel ca acum 10 ani, ca show-ul si look-ul Cradle stagneaza, ca sunt putine piese pe care intr-adevar vreau sa le ascult mai cu atentie, pierdute intr-o mare de black simfonic generic. De la un punct m-au plictisit, chiar daca si-au pastrat, normal, piesele de rezistenta pentru final. 

Desi nu am prea multe afinitati cu hard rock-ul marca Scorpions, am ramas sa-l vad pe Uli Jon Roth si bine am facut. Speram sa-mi cante Yellow Raven, am vazut ca-l are inclus prin playlist-urile mai elaborate (adica de mai mult de o ora), insa n-a fost sa fie. N-am auzit Yellow Raven, in schimb am descoperit, cam tarziu ce-i drept, o perioada din istoria trupei (Uli a fost chitarist in Scorpions pana in 1978) ce are mai mari tangente cu prog-ul acela flower power decat cu ce avea sa devina trupa mai tarziu. Iar lucrul asta m-a bucurat mult si l-a adus pe Uli in topul personal 3 al festivalului, dupa Behemoth si Bucovina, dar inainte de Sepultura, pentru ca aici a fost si factorul surpriza. Omul este clar un maniac al chitarii, are o pasiune ce devine contagioasa si pentru public, nu are cum sa nu te hipnotizeze, daca-l urmaresti cateva minute, cu felul in care i se plimba degetele pe coardele si tastele alea. Pare genul care, daca ar trebui sa-si salveze dintr-un incendiu copilul sau chitara, clar ar alege-o pe Sky prima, mai vedem dupa aceea daca mai e timp de copil. Sky este chitara, un model custom cu intervale suplimentare, pentru a putea emula notele inalte ale viorii, el fiind si unul dintre pionierii aranjamentelor orchestrale ale operelor clasice. Nu cunosc prea multe piese din discografia Scorpions, insa pe langa coverul Dylan All Along the Watchtower pot sa va spun ca a mai cantat The Sails of Charon, We'll Burn the Sky, Fly to the Rainbow... si, dupa cum va asteptati, mult show off pe chitara :D. Iar Uli i-a aratat lui Ross ca poti, chiar si in absenta lui Meine, sa gasesti un vocal care sa pastreze tonul pieselor, ba chiar mi s-a parut, data fiind orientarea lor, mai potrivit pentru ele. 

Cand am vazut clipul asta in explorarile mele pe net pregatitoare intr-ale festivalului (obisnuiesc sa caut numele necunoscute de pe afis sa vad "cu ce se mananca"), m-am hotarat ca, oricat de mare ar fi oboseala de la ora 1 jumate, sa stau sa ascult si Cretura. Nu stiam atunci de ce regim sonor se bucura trupele de inchidere, si anume de regimul "hai, plecati acasa ca deranjati". Sunetul de pe fata fusese taiat, se auzeau de pe scena si nu erau chiar conditii ideale. Drept pentru care, cu mila in suflet pentru copiii astia care au batut atata drum din Norvegia sa arate ce stiu in fata a vreo 50 de oameni ramasi, din care cam jumatate pluteau deja in lumea lor (am vazut unul simpatic care, inainte de a intra ei pe scena, in tacerea changeover-ului dansa pe o melodie doar de el auzita in minte), m-am conformat indemnului si am plecat acasa dupa vreo doua piese. 

Ca observatii generale, organizarea a fost pe ansamblu buna, s-au respectat timpii de scena, ne-am bucurat de confortul asteptat in ceea ce priveste accesul, standuri, etc... insa se poate mereu mai bine. Lucrurile ce m-au deranjat, si pe care nu cred ca organizatorii le aud pentru prima oara, se invartesc mai mult in jurul banului, ochiul lui Satana: da, preturile sunt cam nesimtite, pe principiul nu te obliga nimeni sa cumperi daca nu-ti convine. Insa cand este atat de cald, sa dai 7 lei pe un pahar cu apa tot e o magarie. Si, tot legat de preturi, blamatul Golden Circle, un lucru pe care nu il vedem mai deloc pe afara, ca doar spre acolo se aspira ca standarde. As intelege, poate, daca ai un festival cu zeci de mii de oameni, sa asiguri facilitatea asta (dai un ban si stai in fata) celor care intr-adevar prefera sa plateasca mai mult ca sa-si vada trupa preferata, sa nu stea la 100 de metri de scena. Dar cand intreaga arena are mai putin de 100 de metri lungime si oricum eu, din spatele gardului ce imprejmuieste zona Golden, vad la fel de bine ca si cel de dincolo de gard, sa pretinzi 50 de lei in plus pentru a fi de cealalta parte a lui mi se pare cam deplasat. De altfel, dupa ora 12 se dadea drumul in fata scenei, ca ar fi fost trist rau sa lasi 10 oameni acolo si inca vreo 100 pe afara... Cu bune, cu rele, s-a terminat si editia asta Metalhead Meeting. Cam atat, fara poze, gasiti destule pe Facebook sau pe Metalhead, sunt si niste inregistrari pe YouTube. Ne vedem la Gojira, pe 4 iulie, sa sarbatorim Ziua Americii cu Vive la France!

Sunday, 25 June 2017

Fantomele, dracul si crimele


Goksung (The Wailing) (2016)

Este un film care incepe intrigant: intr-un sat sud-coreean, locuitorii incep sa se comporte ciudat, sa-si ucida familiile in cele mai cumplite moduri, in localitate se instaleaza treptat o stare de teroare si de suspiciune in privinta strainului, japonezul mutat in imprejurimi de curand, care locuieste izolat la marginea padurii, a carui venire a coincis si cu aparitia unei bizare fantome, un barbat cu ochii rosii care umbla aproape gol si se hraneste cu animale salbatice. Cei doi politisti care se ocupa de caz, incercand sa adune indicii si sa vorbeasca cu martorii, de multe ori prea socati pentru a putea scoate un cuvant, mi-au amintit de cei din Memories of Murder. Sunt personajele care mai indulcesc putin tonul violent al seriei de crime ce se rostogoleste la inceput in fata privitorului, prin acea atitudine a autoritatii depasite de evenimente, prin stangacia ce le aduce actiunilor o tenta comica. Se pare ca sud-coreenii nu au, nici ei, o parere prea buna despre autoritatile care ar trebui sa ii protejeze, fiindca modul in care sunt prezentate in filme le aduce la limita ridicolului. 
Din pacate, tonul acesta tragi-comic ce-i facea foarte bine filmului nu va dura prea mult, pentru ca incepe sa se indrepte intr-o directie grava atunci cand personajul principal, politistul Jong-goo (Do-won Kwak) intelege ca propria familie este pe cale sa cada prada misteriosului sir de fenomene. Intr-o lupta contra cronometru cu modul neinteles in care lucreaza boala asupra celor afectati, el va incepe o investigatie in care patrunde tot mai adanc pe terenul supranaturalului si al misterului, al ritului si supersitiei. Sunt acolo secvente ce ma fac sa cred ca, oricat de indepartata ni s-ar parea cultura orientala, practicile ei nu sunt chiar atat de diferite de cele autohtone. Ritualul samanic practicat pentru indepartarea influentei malefice a fantomei, de exemplu, aminteste de cele de exorcizare vazute pe la unele manastiri de la noi, mai ales prin reactia victimei, aici un copil. Oricat de "indracit" ai fi (si reactiile micutei Hyo-jin pot fi interpretata si ca un episod de rebeliune adolescentina, de izbucnire hormonala tipica varstei), sa fii supus unor practici barbare nu poate decat sa te starneasca si mai mult...
Filmul reuseste sa construiasca o atmosfera tensionata si terifianta si sa creeze un impact vizual puternic. Dar de la un moment dat devine prea mult. Unele scene sunt lungite inutil (samanul performer a carui prestatie se va dovedi in final irelevanta ori privirea hipnotizata a fotografiilor din casa japonezului) Parca iti doresti sa inainteze intr-o directie, insa nu doar ca ramane ambiguu, insa se scufunda treptat intr-o ambiguitate si mai adanca, ce reuneste fantome, zombi si pe Satana, de toate pentru fiecare, ca sa-si gaseasca toti iubitorii de filme horror un centru de interes. Si la final creeaza o senzatie de wtf did i just watch?.  Pentru ca, vorba Twin Peaks-ului, bufnitele nu sunt ce par a fi, nimic nu este ceea ce pare si, in ciuda celor aproape trei ore de vizionare in care sunt despicate in patru toate firele si pistele, asta nu face decat sa descumpaneasca si mai mult, sa conduca spre un final in care voitul twist se  transforma intr-un haos total, de nu mai stiu care-i cine, daca exista pana la urma vreun good guy in afara victimei inocente sau, de fapt, cu totii sunt bad guys, mana puterii malefice ce-si revarsa forta asupra oropsitului satuc. Te trezesti fara nici o parghie, fara sa intelegi daca exista o motivatie a actelor violente, vreo istorie care sa fi trezit mania spiritelor, cum se intampla de obicei in peliculele de gen, si cand nu intelegi ce le mana in lupta nu poti sa intelegi nici cine sunt ele si de ce sunt in film...
Nu ma intelegeti gresit, imi plac filmele cu final deschis, nu ma plang ca nu a fost totul rotund, cu inceput si sfarsit clar. Insa parca asta e prea deschis... atat de deschis incat devine imprastiat si descumpaneste total. Dincolo de actiunea propriu-zisa, avem o imagine interesanta a satului sud-coreean (de obicei am vazut mai mult filme urbane) cu practicile si traditiile sale, cu relatiile si ritualurile familiale si o atmosfera bine construita. Dar ce naiba s-a intamplat de fapt acolo, n-as putea sa va spun! Cand crezi ca ai capatat un indiciu, observi ca de fapt si presupusul erou in lupta cu raul foloseste aceleasi mijloace ca si Satana si nu mai esti deloc convins ca n-o fi vreun acolit de-al lui. Interesant filmul, dar cam lung pentru cat avea de spus si prea confuz...

Saturday, 24 June 2017

Dupa rododendroni

Pentru ca drumetiile montane propriu-zise, la pas, mi le rezerv pentru lunile iulie-august si pentru ca prefer pentru asta potecile, nu drumurile forestiere, astazi o sa va invit sa explorati, daca nu va este mila de masini sau stiti ca zburda linistite pe drumuri imposibile, un traseu mai putin cunoscut si frecventat. Evident, cea mai la indemana destinatie pentru a admira spectacolul rododendronilor infloriti ar fi fost Muntele Rosu, din Ciucas. Insa probabil si cea mai aglomerata, fiind atat de usor accesibila. Asa ca ne-am inghesuit patru oameni in masinuta cea mica si voinica, trepidand de nerabdare sa-si plimbe rotile prin hartoape si am pornit pe un drum care nici nu este marcat pe harta, departe de semnale telefonice si de aglomeratie. Transalpina o cunoaste toata lumea, insa paralel cu ea, prin frumoasele si ingustele Chei ale Oltetului, care separa Muntii Capatanei de Parang, exista un drum la fel de spectaculos, din fericire neamenajat. Si spun "din fericire" pentru ca am vazut ce inseamna "amenajare" dupa asfaltarea Transalpinei: tarabageala, gunoaie, manelizare in varf de munte, lucruri cu care nu ma impac deloc. 
Prin dreapta Manastirii Polovragi porneste drumul forestier prin Cheile Oltetului. Daca aveti timp, puteti face o oprire si la pestera Polovragi, despre care o legenda ce alimenteaza spiritul dacopat spune ca ar fi fost locuinta lui Zamolxe. Nu ne-am mai oprit de data asta, aveam un drum destul de lung de strabatut si, cum vremea este capricioasa la munte si norii incepeau sa se adune, ne-am indreptat spre Pasul Curmatura Oltetului, vreo 20-25 de kilometri, permanent in urcare, pe soseaua incadrata de peretii impunatori ai muntilor, ce pe alocuri dau senzatia ca se pot prabusi in orice moment strivindu-te sub ei. Dar avem ghizi buni, codobaturi vioaie ce ne arata calea. Nu este un drum prea usor daca aveti o masina cu garda joasa (partea asta este mai buna decat cea pe care vom cobori), in schimb cele mai inaltute si mountain bikerii il parcurg fara probleme. 
Ajunsi sus, la 1650 de metri, mai este o mica portiune de panta abrupta care ne urca la 1800 si ceva, dupa care inaintea noastra se dezvaluie versanti intregi  imbracati in roz. 
Din rododendron (cunoscut si ca bujor de munte) se culeg doar florile, fara a distruge planta, si trebuie sa nimeresti exact momentul potrivit al infloririi pentru a-i putea culege aroma in dulceturi si siropuri. Noi l-am prins exact cum trebuia, cu o saptamana mai devreme ar fi fost imbobocit, cu o saptamana mai tarziu, deja trecut. Infloresc in luna iunie si dureaza cam doua saptamani, insa perioada difera de la munte la munte, dupa cat de umbrit este versantul si cat de racoroasa a fost primavara. Nu doar rozul care imbraca culmile este spectaculos, ci si mirosul, apropiat de al trandafirilor pentru dulceata, dar mai suav. 

Vulpita care topaia vesela pe o pajiste nu am reusit sa o prind in cadru, era un exemplar frumos, durduliu, o flacara roscovana ce ne-a bucurat privirea, cu o coada stufoasa, cu alb la varf. Era atata liniste in jur, turma de la stana din apropiere nu urcase inca, soarele ne incalzea sub o adiere prietenoasa de vant... sa toot stai intins printre tufe si sa faci inhalatii cu parfum :) 
Insa situatia avea sa se schimbe intr-o clipa, cand norii au inceput sa se reverse printre doua culmi in valuri. 
Daca ati vazut Clouds of Sils Maria, va puteti da seama de spectacol, norii astia se strecurau cam la fel ca sarpele Maloja, printr-o mica spartura a seii si au acaparat rapid intreaga priveliste. 

Asa ca ne-am dat jos de pe coama si am continuat circuitul cu coborarea spre cabana Petrimanu, inca vreo 10 km, urmand de data asta Cheile Latoritei, intre Muntii Latoritei si cei ai Capatanii, pe un drum mult mai prost decat cel din Cheile Oltetului. De pe drum se vede si o bucatica din lacul Galbenu, care impreuna cu Petrimanu, Ciunget, Vidra, Bradisor si alte cateva lacuri de acumulare formeaza un urias sistem hidroenergetic, cu galerii ce se intind pe aproape o suta cincizeci de kilometri. Undeva pe traseu, exista si un monument, Sapte Cruci, ce comemoreaza muncitorii prinsi intr-o avalansa in timp ce lucrau la sistematizarea Latoritei. Daca ati urma drumul spre Galbenu, de acolo exista posibilitatea de a iesi spre Saua Stefanu, pe Transalpina, dar nu am investigat traseul.
In apropiere, dam de cascada Apa Spanzurata. 
Poate ca ea in sine nu este atat de spectaculoasa, desi e o cadere de apa de vreo 35 de metri, a ramas acum, dupa captarea paraului Turcinu Mare doar un firisor, insa peretele de granit slefuit de apa ii da un aspect grandios.

Aceleasi lespezi de granit insotesc in continuare cursul Latoritei

pentru a forma tot felul de "cadite", bazine mai mici sau mai mare care parca-parca ma inbiau la o baie daca apa nu ar fi fost atat de rece. 
Imi desprind privirea de la cursul apei, de langa care nu ma mai indur sa plec, doar pentru a mai admira cate o clematita de munte. 
Si asa, din piatra-n piatra, din floare-n floare, nici nu stiu cand iesim la Ciunget, unde ne luam ramas-bun de la un paznic al muntelui ce se relaxa la soare. 

Wednesday, 21 June 2017

Pledoarie pentru chibzuinta

Seneca - Ramai cu bine. Scrisori catre Lucilius 

In ritmul nebunesc al vietii ce ni se rostogoleste printre mai apropiate sau mai indepartate motive de teama, frustrare, revolta, ras si plans uneori, cum se intampla zilele astea prin politica autohtona, sa il citesti pe Seneca poate parea o oaza de seninatate in care te scalzi pentru a avea puterea de a actiona si functiona in continuare sub aparenta unui om normal. Scrisorile sale nu indeamna spre resemnare, ci spre acceptarea cumpatata a ceea ce nu poate fi schimbat. "Incearca sa intelegi ce este necesar si ce este fara rost", de exemplu. Poate suna a mesaj dintr-un curs de gandire pozitiva, dar asta era si gandirea pozitiva de acum 2000 de ani. 
Volumul "Ramai cu bine. Scrisori catre Lucilius"  face parte din colectia "In doi" a editurii Seneca Lucius Annaeus, ce pare sa fi fost infiintata cu scopul de a-l plasa pe filozoful stoic in actualitatea secolului XXI, ulterior diversificandu-si putin oferta literara, dar pastrand principalul centru de interes. Despre aceasta dragoste pentru Seneca vorbeste totul, de  la prezentarea grafica, ce imbina cuvintele inteleptului roman cu grafica unor studenti la Arte plastice, pana la asezarea in pagina, cu punerea in evidenta a citatelor mai catchy, in genul celor imbratisate de adeptii lui Octavian Paler, acelasi Paler ce ii contesta in "Scrisori imaginare" armonia dintre gandire si actiune, dintre Seneca-omul si Seneca-filozoful. 
Ceea ce gasim in cartea de fata, care aduna 110 scrisorile catre Lucilius, pe vremea aceea guvernator al Siciliei, cel caruia i-a fost mentor intru stoicism, este mai mult un monolog adresat posteritatii, pe un ton familiar, colocvial, ca si cum un parinte i-ar transmite copilului intelepciunea sa, usor de inteles si de citit, intr-un limbaj simplu, lipsit de conceptele teoretice pe care le-a consacrat ulterior filozofia. Orice cititor preocupat intr-un fel sau altul de ceea ce in zilele noastre se numeste dezvoltare personala, indiferent de profilul de studii, poate aborda acest volum de filozofie stoica popularizata, ce reprezinta o pledoarie pentru chibzuinta, cumpatare, discernamant si statornicie. Poate gasi indemnuri pe care sa incerce sa le urmeze ori sa le considere desuete. Dar poate sesiza si contradictii in afirmatiile lui Seneca, si-s cam multe. "Sa ne ferim de ura, invidie, dispret", spune cel ce isi arata fatis dispretul fata de multimi. "Fii mai apoi atent ca nu cumva lectura unui numar mare de autori si a unor carti de tot soiul sa aiba in sine vreo nesiguranta si nestatornicie. Se cuvine sa starui asupa unor scriitori anume si sa te adapi din ei, daca voiesti sa ai un folos care sa ramana statornic in spirit. Cine este pretutindeni nu este nicaieri.", afirma cel care citeaza copios din Democrit, Hecaton, Epicur si multi altii, in totala contradictie cu ceea ce avea sa devina modelul de om al Renasterii. Le refuza batranilor dreptul de a avea ambitii si placeri, pentru ca intr-o alta scrisoare sa spuna ca viata este un proces continuu de invatatura, inclusiv la batranete. Deci placerea de a invata pot s-o pastreze! Dupa ce indeamna la indiferenta si seninatate in fata viitorului, cateva randuri mai jos pledeaza pentru prevederea si anticiparea lui. Cand nu este transant, se scalda in ape caldute, facand afirmatii de genul ca este bine sa ai prieteni, dar e la fel de bine si fara.
"Sa ne pregatim sa murim mai inainte de a ne pregati sa traim", mai spune, pentru a adauga cateva randuri mai departe: "Am trait indeajuns(...); acum, satul, astept moartea." Daca pregatirea pentru moarte este data de satietatea de viata, cum va fi trait tot pregatindu-se s-o intampine? De altfel, se dezminte singur intr-o alta scrisoare: "Cat timp traiesti, se cuvine sa inveti sa traiesti." Parca era vorba ca ne pregatim sa murim, nu sa traim.
Sunt multe astfel de propozitii a caror intelepciune imi pare indoielnica si cu o retorica facila, creata din interogatii, antiteze, epifore, o cautare stilistica ce ma face sa cred ca la Seneca forma primeaza asupra ideii. Cu toate astea, afirma undeva ca numai cel care vrea sa fie politicos se exprima ingrijit, cuvintele trebuie sa fie folositoare, nu placute. Miza pe care si-o stabileste este "salvarea spiritului", elocinta este inutila, desi aplica din plin procedeele ei, folosind intrebari retorice si trucuri de captare a atentiei si bunavointei.
Uneori sfaturile sale dau senzatia unui monolog, ca si cum s-ar certa pe sine: "tii la mare pret lucrurile pe care esti pe cale sa le parasesti, iar, cand iti desfasori dinainte seninatatea mirabila spre care vrei sa te indrepti, te tine in loc stralucirea acestei vieti de care vrei sa te indepartezi, de parca ar trebui mai apoi sa te prabusesti in mizerie si intuneric." Nu pot sa separ cuvintele sale de conditia sociala a celui care pledeaza pentru modestie si lipsa de atasament fata de bunurile lumesti.
Si, in general, Seneca imi da impresia ca nu-si imbratiseaza cu calm si seninatate propriul sistem de valori, ca este asemenea cuiva care si-a impus o dieta stricta, dar priveste cu jind si adulmeca nesatios aromele venind dinspre ospatul epicurian de alaturi, desi pretinde ca le-ar dispretui (de fapt nu, uitasem ca omul se ferea de invidie si dispret, cel putin la nivel declarativ). Nu ezita sa citeze copios din Epicur, sa-i dea de multe ori dreptate, sa ne arate ca cele doua moduri de perceptie a vietii au mai multe in comun decat s-ar crede.
Am inceput cartea cu sperantele nutrite la inceput, dar am citit-o greu, in vreo doua luni, cate una-doua scrisori pe zi, de la un punct cu iritare gasind atatea afirmatii contradictorii intre ele. Seneca nu-i pentru mine... Echilibrul sau afisat este in contradictie cu dezechilibrul meu asumat, dar si cu propriile-i spuse. Cu un asemenea preceptor contradictoriu in idei si actiune, aproape ca am inteles de ce viitorul imparat Nero a fost atat de bulversat mental si s-a hotarat sa dea foc Romei (desi umbla vorba ca nu el ar fi facut-o). 

Monday, 19 June 2017

Monstri reali si imaginari


La Classe de neige (1998)

Dupa ce am vazut filmul, cred ca mi-ar placea sa citesc si romanul lui Emmanuel Carrère a carui ecranizare este, recompensat in 1995 cu premiul Femina. Dar nu pentru ca ar fi fost premiat; in literatura, chiar mai mult decat in cinematografie, premiile nu imi mai spun mare lucru. Ci pentru ca as vrea sa vad cum surprinde si cartea atmosfera  din film, penduland intre realitate si vis, si imaginea lui Nicolas, copilul fragil, introvertit, chinuit de cosmare si extrem de protejat de parinti. La inceput, clasa lui se pregateste de o excursie la munte (classe de neige nu este o ora de schi, cum a fost tradus titlul in romana, mai ales ca in contextul filmului "ora" nu are  noima, nu este o excursie propriu-zisa cu clasa, ci o gaselnita simpatica a invatamantului francez, un sejur in care se si schiaza, dar se fac si orele de curs normale, imbinand placutul unei atmosfere de tabara cu utilul, lectiile continuand, fara a trebui sa se recupereze ulterior).
Nicolas este singurul copil care nu va merge cu autocarul impreuna cu ceilalti, tatal hotarand ca este mult prea riscant, ca s-ar putea intampla un accident, asa ca il va aduce el insusi cu masina, ajungand la cabana ce-i gazduieste pe ceilalti mai tarziu. Mai mult, dupa ce tatal pleaca, baiatul isi da seama ca si-a uitat valiza in portbagaj. O adevarata tragedie! Iar faptul ca tocmai batausul clasei, copilul caruia toti ii stiu de frica, se ofera sa-i imprumute o pijama, nu este chiar ce si-ar dori un baiat care noaptea, cand cosmarele il tortureaza, se mai intampla sa ude patul. Credeti ca ati intuit deja ca va urma o perioada in care va fi supus chinurilor si batjocurii generale? Ar fi fost previzibil, dar nu ne indreptam deloc in acea directie...
Intre intamplarile de zi cu zi, se intercaleaza proiectii ale mintii lui Nicolas: imagini din trecut, care ne ajuta sa intelegem atmosfera din familie, cu constrangerile si  restrictiile ei, dar si plasmuiri ale imaginatiei, sevente generate de fantezia unui copil greu adaptabil, ce-si va gasi un surprinzator aliat printre ceilalti. Cand un copil din vecinatate, de varsta lor, dispare, situatia capata o tensiune pe care protagonistul o va asimila in felul sau, refugiindu-se in propria realitate. Dar se va dovedi ca monstrii din vis sunt doar o iluzie si ca monstrul real este mai aproape decat ne-am inchipui.
Lui Clément van den Bergh i se potriveste perfect rolul lui Nicolas. Are acea aparenta fragila ce-l ajuta sa exprime interiorizarea, timiditatea si inclinatia spre fantastic a eroului. Insa prezenta lui nu este suficienta pentru a-i da unitate filmului lui Claude Miller. Productia ramane parca un pic cam transant rupta in doua, fara ca secventele reale si cele onirice sa se prelinga frumos una intr-alta. Pastrand in cele din urma aceeasi privire realista, detasata, priveaza filmul de o magie pe care ar fi putut-o capata daca ar fi intrat, de exemplu, pe mana unui Guillermo del Toro. Transforma oniricul in absurd si da prea multa concretete simbolurilor. De aceea as fi vrut sa am ajutorul cartii, sa vad daca scenariul care a stat la baza filmului lasa sau nu loc de fantastic. Intentia pare sa fie asta, nu intamplator unul dintre personajele de care Nicolas se simte mai apropiat este domnisoara Grimm, o trimitere la basmele intunecate ce par sa-i alcatuiasca viata.  Insa tonul e cam demonstrativ si prozaic, prea sobru pentru a reflecta intr-un mod participativ pentru spectator imaginea unei copilarii ce va lasa sechele in devenirea eroului.
Sunt cateva secvente puternice, insa legaturile dintre ele lasa de dorit, intuiesc ca un ton mai ambiguu, mai alegoric, mai putin descriptiv al cadrelor ar fi avut un impact mai puternic. Pana la urma, este si un film despre nebunie, putin mai multa nebunie vizuala i-ar fi facut un mare serviciu! Toata acea fantezie care umple un gol in viata reala a lui Nicolas nu este transmisa astfel incat sa umple si golul vizual in film. E bunicel, dar nu tocmai ce ma asteptam pentru filmul care a impartit in anul respectiv cu Festen Premiul Juriului la Cannes ...

Friday, 16 June 2017

Sensul violentei


Radu Gavan - Diavoli fragili 

V-am spus ca in general am o problema cu blurb-urile, mai ales cele ale editurilor mari, care citeaza cate o somitate literara ce nu se sfieste sa recomande orice obscuritate ca pe marea capodopera si sa-i plaseze autorul in galeria scriitorilor canonici. De data asta, cele doua prezentari de pe coperta a patra nici nu mint si se feresc de comparatii, chiar daca ele tasnesc in timpul lecturii, pentru mine referintele mai transparente fiind doua, ambele trimiteri la autori din top 5-ul personal si ambele din zona sud-americana. Voi proceda la fel ca si prezentarile in cauza si nu le voi mentiona. Dar cea mai recenta carte a lui Radu Gavan nu doar ca e cea mai buna scrisa pana acum, dar mi-a intrecut toate asteptarile si m-a facut sa o sorb dintr-o respiratie.
La inceput, poate fi dificil - dar si intrigant - pentru un cititor obisnuit cu lectura liniara sa clasifice drept roman o suita de capitole ce au in centru violenta si intunericul ramificandu-si tentaculele tot mai adanc in abisul sufletului uman, printre care se intercaleaza un interviu cu un scriitor fictiv, proaspat castigator al unui important premiu literar, ce-si prezinta opiniile despre scris, rolul scriitorului, temele si mesajele operei sale. In ce conditii a fost luat interviul vom afla mult mai tarziu. Si apoi intervine un alt protagonist, in intimitatea caruia patrundem treptat.
Nu va lasati descumpaniti de aparenta lipsa de unitate structurala, cu toata conexiunea tematica stransa a capitolelor. Pentru ca autorul le va conduce cu o mana sigura si cu o arhitectura bine definita, ce dovedeste maturitate, dar si prezenta de la inceput a unei idei clare, puternice, creand un roman surprinzator, sumbru si oniric, simbolic si ancorat intr-o realitate cruda, ce impleteste realismul magic cu cel visceral. Intunericul acapareaza pagina dupa pagina, tinand captivi deopotriva personajele si cititorii. Infernul nu este alcatuit din ceilalti, ci din proiectii ale mintii eroilor ce ajung sa-i sufoce, sa-i bantuie, sa-i impinga spre o nebunie imposibil de controlat, manifestata cu o forta  distructiva ce matura tot in cale, ducand spre crima, sinucideri, canibalism. Uneori victimele sunt ei insisi, alteori cei dragi din jur (copii de obicei). Oricat ar fi de dureroase si de greu de suportat unele secvente, exista o tensiune, un crescendo bine dozat ce face lectura sa curga lin, cu imagini intrigante desprinse din mituri si credinte vechi, din spaima ancestrala a omului in fata necunoscutului si inexplicabilului (diavoli, iele), si un ritm sustinut, ce nu lasa lectura sa treneze. 
Demonii nu patrund in lumea oamenilor. Ei sunt aici dintotdeauna, in noi, ne macina si ne imping spre acte atroce. Nu sunt nici atat de fragili pe cat ne lasa titlul sa credem, ci solizi si infioratori, cu priviri ce ingrozesc si fascineaza, hipnotizeaza si inrobesc. Treptat, piesele puzzle-ului se aduna, alcatuind o imagine de ansamblu ce aminteste de infernul din gravurile si picturile lui Goya ori de Judecata de Apoi a lui Hyeronimus Bosch. Ea se contureaza in jurul imaginii scriitorului Filip Romain si respecta crezul artistic expus de acesta in capitolul II (dorinta de a nu-si trasa limite), o atitudine ce aminteste de realismul visceral prin nevoia de capturare a esentei in care nu exista subiecte tabu, cu elemente recurente: priviri fixe, patrunzatoare, obraji insangerati, apa intunecata in adancul careia asteapta moartea, Boca del Diablo (imaginea putului in care devin prizonieri copii, intalnita in Detectivii salbatici si Baiatul care a furat calul lui Attila), dedublare, personaje ce-si hranesc spaimele si experientele traumatizante (pierderea parintilor sau a unui copil) intr-o dimensiune onirica ce le reflecta framantarile.  
"Nu voi uita niciodata acel drum cu trenul, caci el a fost coborarea mea in infern. Priveam pe geam spre toate amintirile ce se pierdeau in urma rotilor ce scrasneau, in timp ce vocea ei imi scormonea fara incetare gandurile. Am coborat in mijlocul unui oras rece, cu cladiri ce se inaltau masive printre gunoaie asemenea unor hidosi uriasi de piatra, un oras fara suflet care m-a inghitit din prima clipa. Casa matusii mele se gasea undeva la marginea citadelei de beton, o aratare incovoiata, inalta de doua etaje, cu pielea fetei patata si crapata, ce ascundea in strafunduri un beci obscur, o grota din iad in care libarci grase rapaiau in intuneric, in timp ce sobolani uriasi isi ridicau boturile umede catre peretii jilavi ce se strangeau incet in jurul mintii mele, sufocandu-mi gandurile in toate acele nopti petrecute acolo, cu ochii inchisi si dintii inclestati in mjlocul nebuniei, avand ca unic sprijin cuvintele mamei din vremurile in care lumina se raspandea libera pe chipul meu si nu stiam cu adevarat cum arata intunericul".
Daca va ganditi ca fragmentul de mai sus este reprezentativ pentru stilul lui Radu Gavan, s-ar putea sa aveti dreptate doar partial. Pentru ca este o alternanta de stiluri, cartea fiind la fel de complexa ca forma si continut. Pe de o parte, este exprimarea frusta, directa, concisa, ce nu ocoleste cuvintele dure, pe de alta cea poetica, metaforica, ampla, ce m-a facut pe alocuri sa uit cine este autorul, m-am suprins inchipuindu-ma intr-o alta carte, mentionata de altfel pe parcursul romanului, una a unui scriitor monumental pentru mine. Fraza de la paginile 119-121 este emblematica in acest sens, nu imi pare rau ca spatiul nu-mi permite sa o reproduc, pentru ca vreau sa cititi singuri cartea. Nici macar nu este o carte, ci o carte in carte in carte, cu planuri alternante ce sondeaza tot mai adanc natura umana fragila, atat de usor de destabilizat, o dovada de iubire a autorului fata de cativa scriitori preferati (un omagiu, fara sa anihileze identitatea literara personala),   de unde nu lipseste ironia autoreferentiala, un mod de transmitere a a unui crez artistic care nu inceteaza sa chestioneze sensul violentei si al cruzimii, echilibrat astfel incat sa nu se indeparteze de el prea tare, dar nici sa ajunga prea aproape, sa se piarda controlul, plasandu-se "la marginea unui cerc imaginar care delimiteaza observatorul de obiectul studiat". 
Atunci cand scriu despre o carte din literatura romana, multi (imi place sa cred ca nu ma numar printre ei, dar cine stie cum lucreaza subconstientul?) tind sa aiba o atitudine condescendenta, sa raporteze un volum la productia autohtona, la prietenii si obligatii, sa-si inmoaie tonul si sa caute merite acolo unde nu sunt, sa creeze paralele fortate cu marea literatura. Eu cred cu toata sinceritatea ca Diavoli fragili este o carte care depaseste contextul national si imi doresc sa ajunga, la noi si prin traduceri, in fata cat mai multor cititori. Exorcizandu-ne intunericul pe care cu totii il continem, in doze diferite, il expune, aprinde o lumina in minte si, in final, ne lasa poate un pic mai buni.

Sunday, 11 June 2017

Trenul cu zombi


Busanhaeng (Train to Busan) (2016)  

Yay, film cu zombilici, ca-mi era dor! Si nu traditionalii zombi americani, ci de-aia cu ochii oblici! Daca va pasioneaza tema, vedeti-l repede, inainte sa va strice placerea remake-ul (nu obosesc niciodata sa mentionez ca filmele asiatice sunt cu multe clase deasupra mai cunoscutelor remake-uri americane), ca 20th Century Fox negociaza drepturile. 
Intriga este una conventionala, cate premise diferite poti crea pentru un film de gen? Un virus scapat de sub control propagat cu rapiditate, oameni care o iau razna (suntem pe stilul zombi cu reflexe iuti, nu de-aia slow ca in Walking Dead, dar nici jivine stupide ca in World War Z, mai degraba spre 28 Days Later), un tata care-si cam neglijeaza fiica insa hotaraste, taman in ziua invaziei, sa o duca intr-o calatorie la Busan, la mama ei, de care este despartit. Teoretic, o formalitate, distanta din capitala pana in orasul din nord se parcurge cu un tren de mare viteza in mai putin de trei ore. Practic, situatia se complica in momentul cand in tren urca un pasager infectat si totul degenereaza in haos. 
Au ei, sud-coreenii, ceva fetis cu trenurile, fiindca este al doilea film pe care-l vad eu, dupa Snowpiercer, cu actiunea petrecuta aproape integral prin vagoane (cu doua transferuri rapide, cum altfel cand pericolul alearga la fel de repede ca si tine?). Insa creatia lui Sang-ho Yeon mai are o legatura cu sus-mentionatul, prin faptul ca ne pune in fata manifestarilor inegalitatii sociale, a slugarniciei pe care functionarii o dovedesc inaintea autoritatii ce se impune cu tupeul si constiinta invulnerabilitatii, o diferenta pe care numai oamenii inzestrati cu ratiune o fac, nu si aceia fara. 
In conditiile in care narativ primesti exact ceea ce te astepti, cu suprizele de rigoare, pentru ca filmul se indeparteaza de stereotipurile americane (nu incercati sa ghiciti cine supravietuieste, nu o sa reusiti, sau poate ca da, insa doar partial), calitatea unui film de gen este data de detalii. In cazul de fata, de constructia personajelor, de modul in care se modifica si se schimba relatiile dintre ele, de adancimea pe care o primesc si le face atasante sau simpla carnita de dat la zombi pentru a-i mai incetini in drumul spre eroii importanti. Si de faptul ca este un film construit in mai multe trepte. Cea de baza este aceea a divertismentului pur, al filmului de popcorn. Sau ma rog, de pufuleti, ca asta am rontait cand l-am urmarit. A doua ar fi data de palierul psihologic, al evolutiei interioare si exterioare a personajelor, cu aliantele si coalitiile dintre ele, cu simpatii si antipatii ce se dezvolta pe parcurs, cu cinisme si egoisme care se amplifica ori se sting in fata pericolului comun. Iar a treia este una sociologica, o expunere a tipologiilor si claselor sociale intalnite in Coreea, de la directori de mari companii la cersetori, cu dinamica relatiilor dintre ele.
Spuneam ca, daca filmul se ridica deasupra productiilor de gen, este si meritul actorilor care dau viata si umanitate personajelor, te fac sa le indragesti sau sa le detesti, dupa caz, obtin implicarea afectiva a spectatorului astfel incat sa creeze tensiunea necesara. Pentru ca in cazuri de-astea, ritmul nu este suficient. Te astepti sa vezi oameni hartaniti de zombi (nimic hardcore, nu incearca sa supraliciteze prin violenta vizuala adoptata de americani, riposta umana este extrem de slaba, alcatuita din forta pumnilor si baricadari), dar vrei cumva sa te si intereseze soarta lor. Si asta se intampla. 
De aceea indraznesc sa consider Train to Busan unul dintre cele mai bune filme de gen. Exista undeva, in varful clasamentului personal, Shaun of the Dead, nu prea se apropie nimic de el, e si greu tinand cont de abordarea parodica. Filmul de fata nu are deloc umor, nici nu incearca, este pe atat de serios pe cat ii permite genul, si usor melodramatic, insa melodrama e justificata si pune bine in evidenta actiunea. Asa ca, daca sunteti consumatori de zombie road movies, va indemn sa porniti in aceasta calatorie cu trenul spre Busan. Eu acum mi-am propus sa vizionez si animatia prequel, regizata de acelasi Sang-ho Yeon, Seoul Station, care ne prezinta inceputul atacului.

Thursday, 8 June 2017

Fascinatie in pasi de dans


Olivier Bourdeaut - asteptandu-l pe Bojangles 

Pentru familia copilului prin ochii caruia se vede cea mai mare parte din romanul de fata, viata pare sa fie o petrecere neintrerupta si motivele de sarbatorit se ivesc la tot pasul. Tatal, care a lucrat o vreme ca "deschizator de garaje", se lauda ca salveaza vieti. Pana cand o intalneste pe ea, aceea a carei viata de salvat devine singurul sau motiv de a trai. O numeste in fiecare zi cu alt prenume, ca pentru a-i reinventa de fiecare data o noua personalitate. Nu ca ar fi nevoie, pentru ca ea, mama, este o natura excentrica si imprevizibila. Pe langa cei trei, familia o mai contine si pe Domnisoara Superflua, un cocor adus dintr-o calatorie, numit astfel pentru ca nu foloseste la nimic. Dar nu aceasta creatura exotica este cea mai intriganta din roman, ci mama, care straluceste radiind o lumina aparte si un parfum extravagant: 
"Se enerva deseori, dar niciodata pentru mult timp, vocea tatalui meu era un bun calmant pentru ea. In restul timpului, se extazia in legatura cu tot, gasea ca mersul lumii e distractiv la nebunie si il insotea saltand de veselie. Pe mine nu ma trata nici ca pe un adult, nici ca pe un copil, ci mai degraba ca pe un personaj de roman. Un roman pe care il iubea mult si tandru si in care se cufunda in orice clipa. Nu voia sa auda vorbindu-se nici de griji, nici de tristete. 
- Cand realitatea e banala si trista, nascociti-mi o poveste frumoasa, mintiti atat de bine, c-ar fi pacat sa ne lipsiti de asta. 
Atunci ii povesteam ziua mea imaginara si ea batea frenetic din palme, gangurind:
- Ce zi, copilul meu adorat, ce zi, sunt foarte multimita de dumneavoatra, trebuie ca v-ati distrat de minune!
Cu toti vorbeste cu "dumneavoastra", inclusiv cu pasarea, fiindca doar stelele le tutuieste. Trece prin viata in pasi de dans si antreneaza in dansul sau intreaga familie, pe acordurile slow ale melodiei Ninei Simone, Mister Bojangles, pe care am pus-o pe repeat cat timp am scris aceasta postare. Nu pentru ca ar fi un coup de foudre, desi nu-mi displace, ci pentru ca are cumva ritmul cartii si ma inspira: este tandra si melancolica, amara si mangaietoare, radioasa si intunecata in acelasi timp. 
Faptul ca perspectiva fiului si insemnarile tatalui se completeaza creeaza o imagine unitara a prezentei fascinante si misterioase din viata lor, duce la inventarea unei realitati paralele, ce modeleaza si defineste lumea inconjuratoare dupa propriile norme ale familiei, asumate de catre mama, tacit acceptate de ceilalti doi. In aceasta lume nu este loc de tristete si gri, cu totii se refugiaza intr-o nebunie frumoasa si vesela, unde maestrul de ceremonii devine o versiune feminina a lui Don Quijote, ce trasforma ternul in miraj si ziua banala intr-o poveste. 
Pornind de la prezentarea de pe coperta a treia (castelul din Spania), am suspectat ca este un roman autobiografic si am sapat putin. Mai ales ca si minuscula cu care incepe titlul ma indreptatea sa-l citesc cursiv, sa-mi inchipui ca Olivier Bordeaut este cel care-l asteapta pe Bojangles. Este, dar nu in sensul in care credeam. Fiindca dincolo de carte nu gasim o mama minunata in detasarea ei de lumea reala, ci un fiu stangaci, partial surd si dislexic pentru care scoala a fost un cosmar lipsit de o prezenta protectoare, iar acasa avea de ales intre lectura si plictiseala. Acel copil caruia, crescand, primul roman i-a fost refuzat de editori pe motiv ca era prea intunecat (dar de ce? iubesc cartile dark), poate acum, dupa ce a dobandit o oarecare notorietate literara, va reusi sa-l publice. Dupa ce a fost o vreme agent imobiliar (mai stiu eu un autor roman cu aceasta meserie, are o carte recent publicata ce mi-a produs o mare surpriza, urmeaza pe blog si da, e dark!), a devenit scriitor (in Franta se poate trai din scris!) si a cunoscut succesul literar. A tinut cont de parerea editorilor, cel putin aparent, s-a pliat pe cerere si a publicat acest  roman cu aspect - la prima vedere - luminos, recompensat cu multe premii. Dar dincolo de povestea de iubire se ascunde o latura intunecata. Atunci cand termini cartea, ramane asa, un gust amar, cu toata pendularea intre iluzie si realitate si cu veselia care se scurge in tristete. 
Romanul se citeste dintr-o suflare. Curge usor, intriga, vrei sa stii ce se intampla cu tot acest dans suprarealist al vietii. Este aparent simplu, dar cu multe gaselnite narative si de exprimare, carora nu intotdeauna traducerea le face fata cu brio. Are acrose, chiar si atunci cand intelegi incotro va duce, spre un punct dureros, tot te tine ancorat, se sustine prin fluiditate si senzatia de lejeritate dar la final lasa pe suflet o pietricica (mai mica sau mai mare, dupa sensibilitatea cititorului). Ca e Bojangles sau Godot, asteptarea e menita sa ramana o stare de tensiune neconcretizata. Si daca pe parcurs ma mai si ciocnesc de cate o emotie à la manière de Boris Vian, intelegeti de ce cartea asta mi-a oferit o experienta placuta.