Robotul de cartier

Chappie (2015) 

Neill Blomkamp este un regizor tanar, nascut in Africa de Sud, devenit cunoscut  la Hollywood cu Elysium, dupa ce s-a lansat in tara natala, cu excelentul District 9.  Chappie, aparut anul trecut, este cel de-al treilea sau lung metraj, situat in ierarhia personala, ca si in cea de pe IMDb, deasupra lui Elysium, dar sub District 9, cu care impartaseste apetenta pentru o imagine post-apocaliptica a lumii tehnologizate, obtinuta prin combinarea elementelor realiste cu cele generate pe calculator. 

Plasat in anul 2016 (viitorul apropiat in momentul lansarii filmului), in orasul sau, Johannesburg, cunoscut pentru rata mare a infractionalitatii, filmul porneste de la ipoteza ca fortele politiei locale, supuse in orice confruntare cu bandele criminale riscului de a-si pierde viata, achizitioneaza o serie de roboti dotati cu inteligenta artificiala si controlati de factorul uman, care pe termen scurt reusesc sa puna putina ordine in haosul general. Unul dintre acesti roboti este rapit si i se implanteaza o constiinta proprie, devenind astfel primul robot capabil sa exprime senzatii si ganduri personale. Circumstantele il aduc in postura de a se transforma intr-un veritabil robot "de cartier", ce invata convietuirea cu gangsterii si normele vietii periculoase a acestora. 

Vocea lui Chappie este asigurata cu mult talent de Sharlto Copley, actorul prezent in toate cele trei filme ale lui Blomkamp. In alte roluri, Dev Patel, creatorul robotilor, Hugh Jackman, Sigourney Weaver si doua prezente inedite, membrii trupei Die Antwood, Ninja si Yolandi Visser. Trupa nu imi place, iar ca prestatie artistica in film nu am reusit sa-mi dau seama inca ce senzatie mi-a produs Yolandi, daca am admirat  combinatia ciudata a personajului intruchipat, de violenta si candoare, ori m-a enervat la culme. Cred ca ambele, asa cum si filmul mi-a starnit destule impresii care se bat cap in cap. 

De departe, cel mai uman si mai bine lucrat personaj, si ca interpretare, si ca miscari si gestica, este Chappie. Mi-a placut conceptul, m-am indragostit de urechiusele lui de titan, de ezitarile si reactiile lui (si nu are legatura cu faptul ca mie imi place si Bumblebee din Transformers, ca imi ajung un pic de suflet si un pic de umor puse intr-o carcasa de fier ca sa-mi faca robotii simpatici!), insa filmul a ramas cam nehotarat, intre radicalismul lui District 9 si tezismul hollywoodist al lui Elysium. Orice s-ar spune, Blomkamp stie sa construiasca o atmosfera, cu un scenariu mai interesant, mai focusat, ar fi putut fi la fel de bun ca si cel dintai, ar fi putut deveni o poveste despre constientizarea mortalitatii de catre masina. 

Subiectul nu era nou, insa cu ingrediente mai bune, mai curatate de cliseele americane ce par sa-i fi contaminat viziunea scenaristica, era un punct de lucru deschizator de perspective diferite. Dar a vrut prea multe, a vrut sa vorbeasca si despre ce inseamna sa fii altfel, si despre riscurile tehnologiei, irosindu-si ideea intr-o multime de ganduri superflue. Si, concentrandu-se prea mult asupra umanitatii lui Chappie, ajunge sa o puna in umbra pe cea a eroilor umani, deveniti, prin comparatie cu el, simpli robotei controlati de o vointa exterioara, caractere stereotipe, depersonalizate, lipsite de culoare. Da, Yolandi are o culoare, dar v-am zis ca nu m-am hotarat daca una placuta sau prea stridenta... 

In acest SF, F-ul nu prea mai este bazat pe S, asa ca era nevoie de ceva care sa compenseze lacunele stiintifice (nici nu vreau sa incep sa le enumar...) pentru ca filmul sa ramana in picioare. Nu este insa un film de ocolit, expresivitatea robotului face toti banii, dar ma bucur ca acei bani i-am dat HBO-ului si nu cinematografului.