joi, 31 martie 2016

Locuri tainice, locuri interzise


Cees Nooteboom - Pierdutul paradis

"Totul a inceput cu o neintelegere si continua asa, la nesfarsit. Poti sa mai amesteci si rea-vointa, insa de cele mai multe ori nici macar nu-i nevoie. La un moment dat, o femeie asculta de un sarpe cu toate consecintele de rigoare, apoi o corabie cu panze ajunge la un tarm necunoscut, unde oameni pictati s-au ascuns in paduri, sau cineva merge cu masina intr-o seara in cartierul nepotrivit si nu va mai fi niciodata la fel ca inainte."
Alma si Almut, doua brazilience cu radacini germane, isi parasesc tara, urmandu-si visul de a ajunge in Australia. Ambele sunt pasionate de arta, una de cea cubista, cealalta de a Renasterii, in special de ingeri. Atractia Almei pentru lumina si fiintele ei vine in contradictie cu umbra ce  ii coloreaza tenul si se rasfrange in priviri si asupra trecutului. Pentru ca intr-o zi a pasit in intuneric, a intrat intr-un loc interzis, intr-un cartier din Sao Paulo de unde a iesit transformata. Plecarea spre Australia ar putea aduce vindecarea, dar si acolo afla ca exista locuri interzise, sacre, tinuturi stapanite de spiritele ancestrale ce nu vor sa fie tulburate, dupa cum exista si locuri tainice care pot fi descoperite in mijlocul desertului, in acea liniste ce amplifica trairile si perceptiile. 
Mai intai, are o relatie de o saptamana, fara cuvinte, cu un pictor aborigen.  Apoi se metamorfozeaza in inger, chiar daca e un inger fals, asa cum false par a fi toate punerile in scena, joaca de-a aborigenii printre oameni ce fac spectacol desi si-au pierdut legatura cu radacinile. 
Umbra este pretutindeni prezenta in aceasta carte ce vorbeste despre o latura fantomatica a existentei, aceea din care lipseste ceva. Am citit despre picturi necunoscute si mi-a placut sa mi le imaginez, cu interpretarea lor, mai mult senzoriala decat estetica, pastrand aceeasi umbra ca si Alma, intunecata dar abia intuita. Am citit despre un barbat german, ajuns si el in Australia, la o cura de dezintoxicare, ce tanjeste dupa o fata careia nu i-a cunoscut chipul. Am citit despre ingeri inchisi in dulapuri si goniti apoi din Paradis la sfarsitul festivalului, intr-o punere in scena elaborata, simbolistica, dar lipsita de  profunzime, ca toate inscenarile, dar si despre Paradisul celuilalt, despre mesageri ai unei lumi pierdute inainte de a fi cunoscuta. 
Trimiterea la opera lui Milton este nu doar transparenta, ci mentionata explicit. Paradisul nu e niciodata cel imaginat, omul modern i-a inabusit ecourile si posibilitatile intrevazute nu se transforma in certitudini. Ca si in Ziua Mortilor, cineva cauta ceva, o alinare, o vindecare dupa o tragedie personala, ca si acolo, oamenii fug cand inteleg ca ceea ce gasesc nu este ceea ce cautau. Ajungem in acelasi Berlin care acolo reprezenta simbolul unei rani, imbinand mitologia cu o poveste contemporana, pune distante intre personaje si indeamna la o calatorie interioara, respira alienare si descumpanire in fata unui inaccesibil Eden. 
Nooteboom brodeaza aici literatura pe marginea literaturii, a miturilor, a picturii si invita la o calatorie in afara Paradisului, acolo unde traiesc oamenii, acolo unde in aparenta se intampla prea putine, pentru ca totul se desfasoara in interior, in si printre cuvinte. 
"Firesc, varsara lacrime atunci, 
Dar iute le si stersera: acum 
Le sta in fata Lumea - sa-si aleaga 
Un loc pentru odihna-n ea, avand 
Drept calauza insasi Providenta. 
Si mana-n mana ei, cu pasi inceti, 
Nesiguri pasi, trecura prin Eden, 
Pe calea lor sihastra apucand."
Si daca vi se pare ca am spus cam mult despre carte, stati linistiti, nu-i deloc asa, simbolismul sau poetic o transforma intr-o calatorie pe care fiecare cititor o traieste si o interpreteaza singur, dupa propriile-i afinitati spirituale si estetice.

marți, 29 martie 2016

Pe lista neagra


Trumbo (2015)

In anii '30, ca raspuns la criza mondiala si la ascensiunea fascismului, multi americani au intrat in Partidul Comunist. Numarul lor a crescut odata cu alianta dintre America si URSS in cel de-al doilea Razboi Mondial. Ulterior, in timpul Razboiului Rece, suspiciunile provocate de implicarea comunistilor in acte de spionaj in favoarea rusilor a atras asupra lor represalii si au influentat opinia publica, ce a ajuns sa-i demonizeze. Pe lista neagra a serviciilor secrete a intrat si un grup de lucratori din industria cinematografica. Scenaristi si regizori s-au trezit acuzati de conspiratie impotriva valorilor democratice prin puterea de manipulare a filmelor, prin ideile asa-zis subversive inoculate privitorilor. Astfel a aparut Hollywood Ten, o lista neagra ce cuprindea 10 nume influente din domeniu, supuse unei campanii agresive de denigrare. Printre ei s-a aflat si Dalton Trumbo, scenarist de succes al vremii, declarat radical comunist, in ciuda faptului ca simpatia sa politica se limita la anumite idei, ce nu-i puneau in pericol proprietatea luxuoasa si standardul de trai. Chiar si acele idei au fost suficiente pentru a-l aduce in fata tribunalului si a schimba viata intregii familii.
Despre aceasta perioada tulbure a existentei lui Trumbo, in care a facut inchisoare si si-a pierdut casa, ne vorbeste filmul regizat de Jay Roach, mai cunoscut prin comedii. S-ar putea chiar, nu bag mana in foc, nu i-am vazut toate filmele, sa fie prima lui realizare mai sobra dupa seriile de Fockers, Austin Powers si productia lui Borat. 
Cu asa background cinematografic si avandu-l in rolul principal pe Bryan Cranston care mie imi place mult (fanii serialului Breaking Bed stiu de ce), un actor care imprima personajului o latura amuzanta chiar si in cele mai grave situatii, facandu-l probabil mai interesant ca individ decat era cu adevarat, a rezultat un film placut de vizionat, construit din perspectiva insider-ului lumii hollywoodiene, unde gravitam in jurul unor personaje reale, precum Kirk Douglas, John Wayne, Otto Preminger sau Hedda Hopper. Dar am observat punctul de vedere unilateral, pronuntat subiectiv, cel al scenaristului in cauza, ce-si justifica lupta prin dreptul la libertatea de gandire si exprimare. Vazut asa, nu ai cum sa nu-i dai dreptate, dar mi-ar placea acum un biopic John Wayne, de exemplu, care aici apare ca antagonist. Adica nu pot sa imbratisez cu totul un personaj cu convingeri comuniste, sorry, nu rezonez cu ideile, chiar daca stiu ca realitatile americane ale epocii erau mai degraba generate de precautii inutile si exagerate decat de o amenintare reala... Bine, asta o spun acum, retrospectiv privind, cand putem sa ne dam cu totii seama ca paranoia anti-comunista americana era alimentata mai mult de propaganda decat de subminarea atat de aclamatei democratii americane, pusa chiar mai greu si mai concret la incercare in ultimii ani. 
Insa a fost un film mai bun decat ma asteptam, care s-a pliat bine pe abordarea mea generala, a hazului de necaz in situatii serioase. A reusit, in ciuda gravitatii subiectului si a felului cum toata aceasta prigoana comunista s-a repercutat asupra vietii lui Trumbo, scenaristul care a obtinut doua premii Oscar in disguise, pe vremea cand i se interzisese sa-si puna numele pe afisul vreunui film, sa fie si entertaining, si serios, moralist cat trebuie pentru a intelege resorturile interioare ale eroului. Iar alegerea lui Cranston in rolul principal a reprezentat momentul de inspiratie maxima pentru reusita filmului. Au gasit exact omul potrivit, cel care poate sa redea dramatismul cu un fundal subtil de ironie si umor, suprapus peste o naratiune lineara, care aproape nu-l scapa din prim-plan, cu un scenariu placut, pe alocuri sclipitor fiindca, dupa cum spunea chiar personajul, un scenariu care ar fi stralucitor de la cap la coada  ar plictisi publicul. Punctul central al filmului probabil ca este creat de increngatura de relatii umane, prieteni deveniti adversari, adversari uniti de idealuri comune, membri ai unei familii in care relatiile oscileaza si echilibrul ramane in sarcina lui Cleo (Diane Lane), sotia lui Dalton. Totul redat in imagini ce amintesc de filmele epocii, cu o tinuta clasica. Nu este un film mare, dar nu cred ca l-ar putea considera cineva o pierdere de timp, cel putin prin prisma faptului ca ne aduce in atentie o perioada a istoriei americane, asa cum s-a rasfrant ea asupra comunitatii VIP-urilor de la Hollywood.

sâmbătă, 26 martie 2016

Bate vant de primavara pe la munte...

Cel putin batea... Saptamana trecuta, in Poiana Brasov era soare, zapada se retrasese in partea de sus a muntelui si partiile aratau cam asa: 


Adica schiabile pana la Telescaunul Lupului, mai cu bucati de gheata, mai cu cate o pietricica, mai cu denivelari, pe Ruia in special, dar cat sa-si faca iubitorii de sporturi alunecatoare pe zapada placerea. Mai jos, totul se transforma intr-un biatlon original, adaptat la realitatile partiei: portiunile cu zapada alternau cu cele de namol, pe unde am tropait cu veselie in clapari, respectiv boots... fara pusca, doar cu telefonul ce aduna trofee parfumate, mici si colorate, de primavara, raspandite prin iarba de langa asa-zisa partie. Partea frumoasa a incursiunii a fost ca pe unde era si zapada si unde nu se schia pe iarba (ca in bancul cu nebunii care sareau in piscina si directorul le-a promis ca data viitoare, daca vor fi cuminti, o sa puna si apa... zapada in cazul nostru), era atata liniste ca se auzeau pasarelele din padure, zumzaitul instalatiilor si scartaitul omatului sub canturi. Am profitat ca nu ma vedea nimeni sa ma fac de ras si am terminat sezonul de iarna (sau poate nu inca) si cu cateva sarituri mici-mici, aterizate in picioare! E un inceput pe drumul spre frontside si backside spinning :).
Pentru cei care care viseaza inca la sporturile de iarna, o veste buna: de marti a inceput sa ninga in Poiana Brasov. Cum arata partiile in timp real, puteti vedea  aici aici si dincoace.
Insa postul de fata nu e atat despre zapada, cat despre dor de munte si de primavara. Pentru ca s-a facut chiar de drumetit spre creste (am incercat sa urcam un pic, dar imaginea de mai jos ne-a facut sa ne intoarcem repejor - daca nu se distinge prea bine, este exact ce pare, o laba proaspata de urs in partea din centru-jos)
am facut o plimbare de la Plaiul Foii prin poienitele din jur. Care arata cam asa:



Dar, din pacate, si asa:



Pe un panou din zona lemnelor, scria "Taieri de igiena". Era si un nume de firma, cu un numar de autorizatie. Poate este legal sa "igienizezi" padurea dintr-un parc national. Eu ma intreb doar cat este igiena si cat este abuz prin gramada de copaci taiati, multi dintre ei tineri si perfect sanatosi... 
Asta pentru ca nu-mi place sa-i vad doborati si mi se pare ilogic sa se procedeze asa in conditiile in care nu am vazut nicaieri prin zona o plantatie tanara de puieti. O lege de baza a igienizarii lor ar fi sa se si inlocuiasca pomii taiati, nu?
Ca sa nu inchei intr-o nota amara, va spun ca in martie este, totusi, frumos la munte. E atata liniste ca-ti auzi gandurile si atata culoare si delicatete florala ca-ti incarca sufletul cu primavara...

joi, 24 martie 2016

Jurnalul proprietatii lui Fred


Margaret Atwood - Povestea slujitoarei 

Cu Povestea slujitoarei intram intr-o lume impartita in Comandanti, Sotiile lor, Ingeri, Paznici, Matusi, Agenti, Slujitoare si Marthe, fiecare reprezentand o categorie sociala cu roluri bine precizate si usor de distins prin uniformele aferente. Ca si in Nuante de cenusiu, distopia lui Jasper Fforde, culoarea devine semnul unui destin, insa cromatocratia lui Fforde este inlocuita de o teocratie in care portul reflecta statutul si rolul in societate. Fosta America in care ajungem acum, devenita Republica Galaad (nume ce imbina rezonantele biblice cu personajul din legendele arthuriene gasitor al Graalului), este una patriarhala, o combinatie de Coreea de Nord, ce priveste cu suspiciune si teama orice contact cu exteriorul, incercand sa-si convinga cetatenii, cu vorba buna sau cu represalii, ca lumea in care traiesc este cea mai buna posibila, si tari arabe, ca atitudine, legi si mod de imbracaminte impuse populatiei feminine. 
Offred, personajul principal, isi trage numele de la Comandantul caruia ii slujeste. Ea este proprietatea lui Fred, sclava sexuala neconditionata folosita in scopuri reproductive, ajunsa in casa acestuia cu singurul rol de a oferi cuplului un copil, intr-o lume unde femeile sunt singurele responsabile de incapacitatea de a procrea. Sterilitatea masculina nu exista, medicii care, cu cativa ani inainte, provocau avorturi, sunt executati. In oranduirea sociala in care ne arunca brutal, inca de la inceput, cartea lui Margaret Atwood, normalitatea devine ceva rusinos, necuviincios sau, in cel mai bun caz, neigienic. Prezentata ca o distopie, cartea mi-a sugerat mai mult o alegorie a ceea ce si-ar dori Daesh-ul pentru Occident, un simbol al acceptarii pasive al unei societati adormite si mult prea tolerante ce lasa inflexibilitatea si rigiditatea sa se instaureze in sanul ei pentru a o lua cu totul in posesie. In 1985, cand a fost publicata, probabil ca era vazuta mai degraba ca o fantezie sumbra. In 2016, cand am citit-o eu, deja imi hraneste o anumita forma de paranoia (sper ca e doar asta!) legata de viitorul umanitatii, cu atat mai mult cu cat si problema demografica, a Occidentului imbatranit, este una actuala...
Offred isi aminteste de vremurile dinainte, de care nu o despart decat cativa ani. Ecouri ale lor strapung cortina de fier ce s-a asternut peste America, de exemplu atunci cand priveste turistii straini, intr-o imagine ce-mi aduce partial aminte de felul cum ii priveam noi inainte de '89: 
"Un grup de oameni vine spre noi. Sunt turisti - din Japonia, se pare - membri ai unei delegatii comerciale, facand turul obiectivelor turistice sau in cautarea culorii locale. Sunt maruntei si ingrijit imbracati; fiecare are un aparat de fotografiat, fiecare are un zambet. Privesc imprejur cu ochi stralucitori, lasandu-si capetele pe o parte ca macalendrii, cu o buna dispozitie agresiva, iar eu nu ma pot abtine sa nu ma uit fix la ei. A trecut multa vreme de cand n-am mai vazut femei purtand fuste atat de scurte. Fustele ajung pana sub genunchi, iar de sub ele ies, ostentativ, picioarele aproape goale in ciorapii lor subtiri, purtand pantofi cu tocuri inalte si barete prinse de ele, ca niste delicate instrumente de tortura. Femeile se leagana pe pantofii lor cu tocuri ascutite de parca ar fi pe picioroange, pierzandu-si echilibrul; spinarile li se arcuiesc la talie, iar fundurile le ies in afara. N-au capetele acoperite, iar parul e si el lasat la vedere, negru si incarcat de erotism. Poarta ruj rosu, care le scoate in evidenta interiorul umed al gurilor, ca mazgalelile de pe peretii toaletelor, in vremurile de dinainte."
De altfel, referinta la Romania, prin interzicerea metodelor anticonceptionale din anii '80,  este exprimata si in "Notele istorice" de final, ce aduc completari, prin privirea detasata si rece a istoricului, asupra regimului totalitar din Galaad si asupra protagonistilor sai. Insa partea cu adevarat interesanta a cartii o reprezinta jurnalul lui Offred, o marturie subiectiva ce dezvaluie treptat, printre amintirile unui trecut apropiat si construirea unor fragile relatii prezente, supuse oricand suspiciunilor si indoielilor, dorinta de a supravietui, speranta in posibilitatea unei alte existente, refugiul in maruntele bucurii, acum refuzate.
Cu fiecare pagina, aceasta imagine a unui sistem social bazat pe interpretarea riguroasa a literei Bibliei, pe anularea drepturilor si libertatilor individuale ale multimii, ale femeilor in special (o tematica recurenta in opera scriitoarei), concentrandu-le in mainile catorva privilegiati pentru care regulile sunt facute pentru a fi incalcate, capata noi detalii, inmultind referintele simbolice si multiplele fatete ale terorii si privatiunilor, revizitand o intreaga literatura a regimurilor ce guverneaza prin teroare, dar si clasica, a cazurilor particulare, pornind de la Hawthorne, cu a lui "Litera stacojie", insemnul unui statut social, asa cum sunt si vestmintele Servitoarelor.
Cu bogatia limbajului si a imaginilor ce definesc noile realitati, vocea sensibila a lui Offfred este una a sperantei,  a indarjirii de a supravietui a unei prizoniere ce-si gaseste repere in amintiri, in mici bucurii interzise, in obiecte ce amintesc de normalitatea lumii disparute. Alternand intre compasiunea pentru tortionar, caldura, disperare si, in unele parti, detasare rece, ca si cum constiinta s-ar fi desprins de corpul ce-i devine unica ratiune de a exista in societate, ne poarta spre finalul deschis, pe care l-am gasit cat se poate de potrivit,  invitandu-si cititorii la o reflectie nu doar asupra a ceea ce s-ar putea intampla, ci si asupra istoriei reale, care s-a intamplat si se intampla, in diferite colturi ale lumii, la o intelegere a modului cum somnul societatii naste monstri si apatia, lipsa de reactie, transforma in doar cateva saptamani libertatea  in sclavie...
Cititi cartea! In ciuda distributiei tentante, filmul nu-l recomand, am facut prostia sa ma uit la trailer avand cartea proapata in minte si n-a facut decat sa-mi strice imaginea despre personaje, despre portul Slujitoarelor si atmosfera propriu-zisa. Am inteles ca si adaptarea este destul de libera, improvizand pe baza motivatiilor si actiunilor eroilor cartii. Mai bine citim!

marți, 22 martie 2016

Dulcea fericire a sfarsitului



Michael Kumpfmüller - Splendoarea vietii

Cateodata cele mai fericite momente ale vietii vin in amurg, cand ramane prea putin timp pentru a le savura si deznodamantul unei boli ce macina incet, dar sigur, e tot mai aproape. Dupa ani de cautari, nesigurante, dezamagiri, dupa o tinerete introvertita in care implinirile sentimentale s-au consumat in mare parte prin bordeluri si relatiile mai serioase s-au sfarsit in sufocare, devenind o amenintare a carierei literare, eroul nostru solitar isi gaseste, in sfarsit, aripile necesare pentru a zbura departe de casa, retezand un cordon ombilical ce l-a tinut aproape toata viata in sfera de influenta materna, protectoare si acaparanta. Cine sunt protagonistii acestei povesti de dragoste cu o aura tragica, date fiind circumstantele in care se deruleaza si fundalul istoric tulbure? El este mai mare cu 15 ani decat ea, deja slabit de boala. O cunoaste intr-o statiune de pe malul Marii Baltice, unde venise in vizita la sora lui. Ea, Dora Diamant, se simte atrasa de el din primul moment cand il zareste pe plaja, in localitatea unde lucra ca bucatareasa la o casa de vacanta. De altfel, prima lor intalnire are loc chiar in bucatarie, unde ea curata pestele, moment ce il uimeste si il intriga pe tanarul cunoscut ca "doctorul", ramas in istoria literaturii cu numele Franz Kafka. 
Intr-o carte ce imbina documentarea exegetului cu talentul literar, scriitorul german Michael Kumpfmüller ne propune un fragment de istorie literara romantata, un exercitiu de imaginatie ce porneste de la corespondenta pierduta a celor doi protagonisti, confiscata de Gestapo in 1933, o forma de recuperare, prin puterea literaturii, a unui  trecut pe care istoria a vrut sa-l lase ascuns, pierdut, disparut pentru totdeauna.
Intalnirea celor doi eroi pare sa-si fi asteptat momentul potrivit, fiind imposibila in alt loc si in alt timp. Ea il face pe barbatul bolnav sa creada ca orice e posibil: vindecarea, regasirea inspiratiei si a dorintei de a scrie, fericirea.  Unul vrea sa scrie despre lumea pe care o traieste, celalalt sa o schimbe. Impreuna construiesc o iubire eterica, capabila sa genereze un sentiment de impalpabila nemurire. Printre impachetari, despachetari, asteptari, sperante, indoieli, momente de entuziasm, despartiri si regasiri, planuri, fericire si tristete, liniste, resemnare sau asteptare, gasim nu un roman al faptelor, ci unul al starilor, ce se combina si se succed, indreptandu-se catre finalul cu miros de spital ce mi-a amintit de Max Blecher.
Cartea este conceputa in trei parti, "Sosirea", "Ramanerea" si "Plecarea". Poate fi vorba despre sosirea unui barbat pe o plaja din nord, de ramanerea alaturi de femeia iubita la Berlin si de plecarea din viata sau, la fel de bine, despre aparitia, persistenta si stingerea unei magii intamplate parca pentru a demonstra acea splendoare a vietii despre care vorbeste Kafka in fragmentul de jurnal ce prefateaza cartea: 
"Ne putem foarte bine inchipui ca splendoarea vietii se desfasoara in prea-plinul ei, in fiecare clipa, in jurul nostru, doar ca ascunsa vederii, undeva in adancuri, invizibila si foarte indepartata. Insa ea se afla acolo, si nu e nici ostila, nici indaratnica, nici surda. Daca o invocam folosind cuvantul adevarat, numele adevarat, ea vine. Aceasta este esenta magiei, care nu creeaza, ci invoca."
Trairile celor doi lor au o delicatete discreta, interiorizata. Fiecare se apropie de celalalt cu teama si prudenta, mai ales el, dar Dora se va dovedi limanul calm de care are nevoie ca sa-si scrie  ultimele povestiri, unde analizeaza raporturile artistului cu lumea sau ale omului cu propriile-i adaposturi si refugii, asa cum isi va chestiona, cu prudenta si parca neincredere in magia aceasta asteptata, dorita si invocata, si relatia cu Dora. 
In planul secund al acestei poezii a iubirii, dominata de luciditate, perseverenta, gingasie si tandrete se succed istoria, cu reperele epocii (inflatia, primele amenintari la adresa evreilor, gandurile de a emigra in Palestina...) si figurile apropiatilor lui Franz (mama, surorile, prietenul cel bun, fantasmele trecutelor iubiri). Este o carte complexa, a optimismului din inima tragediei, construita din lumini si umbre, ce ne dezvaluie, dincolo de omul-Kafka, intotdeauna in stralucirea reflectoarelor istoriei literare, pe cea care i-a alinat cu prezenta atenta si afectuoasa ultimele momente, emotionand prin daruirea sa.

duminică, 20 martie 2016

Cand empatizezi cu mancarea...


Babe (1995)

Inca un film din seria "how cute!"  pe care iubitorii de animale nu au cum sa nu-l indrageasca! Ca si animatia cu Ernest si Celestine, ca si multe alte povestioare duioase ce-si prind spectatorii mari si mici in brate si-i leagana afectuos, are la baza o serie de carti. In cazul de fata, ea ii apartine lui Ronald-Gordon King-Smith, un  prolific autor pentru copii (si cand spun asta ma bazez pe rezultatele de pe Wiki, care mi se afiseaza pe o pagina intreaga, pe trei randuri) de care nu auzisem, pe care genialul scenarist australian George Miller, si producator al filmului, a adaptat-o cinematografic.  Spre deosebire de Shaun the Sheep, cu care imparte aceeasi lume, a fermelor idilice populate cu creaturi istete si amuzante, nu este o animatie, ci un film cu animalute reale. Si fiindca porcii adevarati cresc mai repede decat este nevoie pentru a turna un film (mult, mult mai repede decat personajele din Harry Potter sau Game of Thrones) a fost nevoie de 48 de purcelusi pentru rolul principal.  Prefer sa nu ma gandesc ce s-a intamplat dupa aceea cu actorii, sa sper ca au trait o viata suina lunga, fericita, linistita, de vedete...
Acum vreau sa le marturisesc eventualilor cititori o contradictie de-a mea: mananc carne. E drept ca nu mananc niciodata animale pe care le-am cunoscut (gainile de la tata din curte sunt in siguranta, pentru ca stie ca n-as putea sa ma ating vreodata de Negruta, Chichita, Cocoshun ori Victoras, ma hranesc cu copane, vita si porci anonimi, de la supermarket, gata macelariti). Dar tot ma macina vinovatia de a manca animale, pe care Babe marseaza puternic.  Pentru ca iubesc carnea porcului generic, ala pe care nu l-am intalnit niciodata, nu ma pot abtine. Dar si pentru ca, avand un animalut in casa, invariabil am o tendinta de personificare. Nu se poate altfel, toti suntem asa, cei care avem caini, pisici, iguane, hamsteri sau tarantule (well... la speciile gandacesti nu stiu sigur, dar la pesti, daca n-ai un acvariu plin ca o ograda, ci unul-doi, se aplica), avem tendinta de personificare si personalizare. Ma gandesc uneori ca ar fi extrem de stresant ca pet-ul din dotare (pentru semantics nazi ma refer la un animal, nu la o sticla de plastic) sa capete grai. Cat de cuminte este acum, ar fi un soc sa o aud tot tipul spunand "daaa si mie ce mananci tu", "hai la plimbare! plimbare! plimbare?!", "hai sa ne jucam", "haaai, mangaie-ma si pe mine, ca au trecut deja cinci minute de cand nu mi-ai mai dat atentie", "uite, ti-am adus jucaria sa te mituiesc, nu-i asa ca acum lasi deoparte orice treaba si ma bagi in seama?", "mi-e foaaame (chiar daca am mancat acum zece minute)!"
Babe al nostru  este un porc, unul de-ala de te face sa te intrebi daca nu or fi si altii la fel si tu ii mananci. Iar filmul al carui protagonist este vorbeste despre roluri prestabilite si roluri asumate, e un film motivational care-ti spune ca nu este niciodata prea tarziu sa fii ceea ce poti sa fii si oricat de aiurea suna ma tem ca a si spus-o deja cineva mare si a devenit "citat intelept". Omg, chiar exista... jur ca dupa ce am scris fraza dinainte am dat un google cu "it is never too late to be..." si am gasit un citat de George Eliot... Sa revin, ca nu vorbeam despre literatura, ci despre carnea de porc... Babe ajunge intr-o ferma ca potentiala victima a viitorului Craciun, unde urmeaza sa se faca o alegere intre porc si duck à l'orange, se imprieteneste cu fauna locala, in special canina si ovina, dar si cu un ratoi ce studiaza cantecul cocosesc pentru a se dovedi util altfel decat prin carnea lui. In aspiratia de a fi acceptat pentru ceea ce-si doreste sa fie, trece prin mai multe peripetii, punctate cu umor prin capitole delimitate de un cor de soricei ce interpreteaza scurte bucati muzicale (printre care si un fragment din Carmen).  In jurul sau se construieste un film pozitiv, tonic, amuzant, ce-si face privitorul sa ajunga sa se identifice cu... mancarea, ceea ce creeaza un usor disconfort.
Dar senzatia de vinovatie vine dupa, in timpul vizionarii te fura antropomorfismul ingenios, ritmul vioi, replicile amuzante, situatiile in care ajung personajele si modul de rezolvare. E un film pe care il pot privi si cei mari, alaturi de cei mici, fara sa se plictiseasca deloc. Linistiti, fara probleme, cu placere, daca iubesc animalele chiar cu si mai multa placere! 

joi, 17 martie 2016

O poveste altfel


Graham Joyce - Un fel de basm

In ziua de Craciun, la usa unei familii bate fiica disparuta cu douazeci de ani in urma, pe cand avea 16 ani. Timpul pare sa nu fi trecut peste ea, asa cum s-a intamplat cu cei ramasi acasa, parintii, fratele mai mare, acum casatorit si tata a patru copii, si iubitul de atunci. Aparitia brusca a Tarei, crezuta moarta, in masura sa tulbure vietile apropiatilor ce au avut nevoie de ani buni sa se obisnuiasca cu absenta, are nevoie de explicatii, cu atat mai mult cu cat cea mai la indemana dintre ele, plecarea intr-o calatorie in jurul lumii, este repede demontata. In plus, timpul nu pare sa fi lasat urme asupra tinerei ce-si aminteste trecutul, indepartat pentru ceilalti, ca si cum s-ar fi petrecut cu cateva zile in urma. Suntem in plin mister de la primele pagini. Intrebarile au fost puse, dar raspunsurile primite il adancesc si mai mult. O lume fantastica incepe sa prinda contur si magia se infiltreaza in normalitatea cotidiana. 
V-am spus ca la mine fantasy-ul este mai degraba un derapaj, nu-i un gen care sa ma absoarba, sa ma faca sa-l citesc constant. Nu prea ma omor dupa cartile concepute strict dupa conventiile si retetele lui, de aventuri si calatorii prin lumi imaginare (bine, exceptand seria Game of Thrones, care ma face sa ma gandesc mai degraba la istorie romantata decat la fantasy propriu-zis, desi contine urme de dragoni si zombi). De aceea Un fel de basm mi-a placut. Pentru ca e altceva, supranaturalul este inglobat in lumea noastra mai degraba ca o picatura de realism magic, fara sa acapareze prim-planul, o panza fina peste care se construieste lumea oamenilor. Adica este basm si nu este... decat in masura in care, asa cum spunea Bruno Bettelheim intr-un fragment citat ca motto al unuia dintre capitole, basmul nu aduce informatii utile despre lumea exterioara, ci despre procesele din interiorul unei persoane. 
Fantasticul este chestionat, interpretat, integrat. Se incearca intelegerea lui, un demers la care participam si noi, cititorii, nu doar autorul si personajele cartii, conducandu-ne intr-o directie in care fiecare isi poate alege adevarul propriu, fragmentul de realitate dorit. Este o carte cu radacini in vechi credinte populare, in legende din folclorul irlandez, colorata viu si intrigant, mai ales cand ajungem pe taramul unde lumina este atat de intensa incat poate sa raneasca. Nu te lasa sa accepti cu totul basmul, sa patrunzi in el cu inocenta unui copil, ci se adreseaza unui public gata sa puna orice la indoiala, lansand o provocare celor carora le este mai greu sa se abandoneze fara rezerve irealului. Pe o structura bine definita si clara de la primele pagini, se articuleaza sub-trame capabile sa tina curiozitatea treaza, ramificatii ce nu lasa deloc senzatia de umplutura, ci-si au locul bine definit in arhitectura finala a romanului. Cand ai impresia ca ai gasit un raspuns, apar alte intrebari, ca in serialele ce reusesc sa-si captiveze privitorii prin cursul imprevizibil al intamplarilor, dar si prin atmosfera si personajele lor, fara note false, fara gesturi si scene in plus. 
Nu este doar o carte de citit dintr-o suflare, inevitabil atunci cand fiecare capitol deschide noi cai de investigatie, in incercarea de a afla ce este real si ce nu, si ci si una bine scrisa de un autor ce ne conduce prin mai multe genuri literare. Paradoxal, poate cel mai putin are de-a face cu fantasy-ul, ce se suprapune peste o intriga de thriller psihologic, cu o fata disparuta si revenita. Pentru ea, toti cei care se resemnasera cu absenta si se reobisnuiesc acum cu greu din nou cu prezenta fac efortul de a distinge adevarul de minciuna sau inchipuire. Insa punctul forte al cartii mi se pare felul in care isi abordeaza cititorul. Nu incearca sa-l convinga cu orice pret de un adevar sau de altul, ci doar sa-i arate ambele lumi, din care isi extrage forta de a ma face sa cred in adevarul ei, in adevarul unui basm frumos povestit, dar cu o abordare surprinzatoare.
Sa fie istorisirea unei nebune travestita intr-o fantezie? O gluma a inconstientului? O pseudo-realitate fabricata mental pentru a ingropa o trauma? Alternarea perspectivelor asupra afirmatiilor Tarei este presarata cu intamplari ce amintesc de lumea basmelor (rapirea pe un cal alb din povestile cu printese captive, farmece si vrajitorii, traditia cavalereasca a duelurilor pentru favorurile domnitei) si sustinuta de personaje memorabile, precum psihiatrul desprins parca din lumea detectivilor victorieni, o batranica interesanta, zane si elfi.  In ciuda misterului ce planeaza pana spre final, e limpede, cursiva, plina de vitalitate, iar motto-urile fiecarui capitol pot sluji ca repere pentru cititorul ce ar risca sa se piarda printre ipoteze, teorii animiste, lumi paralele, vocea ratiunii si a irationalului, ca intr-o padure cu zambile salbatice si cu stanci acoperite cu muschi.

marți, 15 martie 2016

Confesiunile unui nebun indragostit de o iguana


Anna Maria Ortese - L'Iguana 

Un om mai citit decat mine, critic literar la Corriere della Sera si Repubblica, Pietro Citati, spunea despre aceasta carte, la aparitia editiei publicate la editura Adelphi in 1986, cea de-a treia, prima datand din 1965: "Tuturor cititorilor care doresc ceva nemaiauzit, care sa-i poarte dincolo de granitele realitatii; tuturor cititorilor pasionati, plictisiti, satui, entuziasti, dramatici, frivoli, trecatori, constanti - le recomand aceasta carte foarte frumoasa, una din putinele destinate sa onoreze literatura italiana de dupa razboi". Si avea dreptate, este cu adevarat o carte frumoasa si nemaicitita pana acum, ce a continuat din pacate sa ramana uitata, ca si autoarea ei, al carei nume nu spune prea mult nici in Italia, cu atat mai putin in afara tarii.
Anna Maria Ortese a trait aproape intreg secolul XX (1914-1998). A calatorit mult, nu s-a casatorit niciodata, a locuit cu sora ei toata viata (mai avea cinci frati, dintre care unul geaman), mutandu-se prin Italia, de la nord la sud si inapoi, a publicat in reviste literare si ziare reportaje de calatorie, eseuri, poezie, povestiri, dar si cateva romane. Orgoliul, individualismul, nevoia de sinceritate si rigoarea, dar si militantismul antifascist si anti-burghez au impins-o deseori in mijlocul polemicilor. Insa latura ei "dura" o proteja pe cea visatoare si sensibila, creatoare de lumi fantastice din care ideile razbat cu aceeasi onestitate, insa infasurate in voalurile alunecoase si subtile ale parabolei.
Aceasta latura o descoperim in Iguana, un roman ciudat si provocator.  Aleandro,  zis Daddo, un tanar milanez dintr-o familie bogata si nobila, ajunge cu yacht-ul intr-o insula din largul Portugaliei. Pasionatul navigator cunoscut drept "cumparatorul de insule" are o latura idealist-ecologista, lipsindu-i tupeul celor ce cred ca banii pot cumpara orice, asa ca fiecare posibila noua investitie este cantarita cu atentie, pentru a nu tulbura salbaticia locurilor retrase. Inainte de plecare, vorbise cu editorul sau, Adelchi (doar o litera il desparte de numele adevarat al editorului cartii pe cel caracterizat drept insetat de bani, ce nu-si citeste niciodata cartile publicate), despre posibilitatea de a gasi in calatorie o sursa de inspiratie pentru o povestire iesita din comun. 
"Ar fi nevoie de confesiunile unui nebun, eventual indragostit de o iguana", raspunse Daddo in gluma, fara sa stie cum i-a venit asa ceva in minte. Dar tacu imediat, caindu-se de gluma lui pe seama nebuniei si animalitatii, doua lucruri pentru care, fara sa aiba prea multa experienta cu ele, simtea, ca multi lombarzi, mila. Ati intuit probabil ca exact in asta se va transforma voiajul sau, ce exploateaza filonul romantic, purtandu-l in plin suprarealism. 
De la inceput am remarcat paleta coloristica bogata a cartii. Totul e schitat in nuante variate, in combinatii fanteziste de culori: aerul are straluciri de alb-gri, scantei si reflexii; alteori lumina devine cenusiu-aurie, neclara in sclipirea ei, ca o premonitie a misterului spre care ne indreptam alaturi de erou, o insula cunoscuta marinarilor, dar nemarcata pe harti, pentru ca (explicatia lor ar fi ca) hartile sunt facute de buni crestini iar insula ii apartine Diavolului; acest raspuns nu face decat sa-i starneasca si mai mult curiozitatea tanarului explorator, asa ca debarca pe insula Ocaňa, un loc lipsit de memorie, unde realitatea si imaginatia isi pierd conturul, lumea se reconstruieste si se defineste prin limbajul gandurilor exprimate, al perceptiilor si simbolurilor, orice lucru rostit sau ascuns in minte capata materialitate si vedem cat de fragil este adevarul, cate fatete are si cat de greu este sa-l descoperi printre iluzii, prejudecati si propriile dorinte. 
N-as vrea sa dezvalui prea multe despre carte, pentru ca sper ca va fi tradusa vreodata si la noi. Si nu as vrea sa influentez cu vreo grila de lectura personala receptarea uneia din acele carti care isi schimba interpretarea odata cu cititorul, ii pune in fata oglinda propriilor sale convingeri si credinte. Va spun doar ca e ciudata, frumos de ciudata, are acea forma de nebunie lucida, de misticism reflexiv al lui Clarice Lispector din Patimile dupa G.H., gata sa te arunce intr-un vartej de ganduri din care nu prea stii pe unde sa iesi, din care izbucneste pe alocuri fantasticul cu tenta umoristica al lui Calvino. E cam moralizator-stangista uneori, dar nu cat sa deranjeze senzatia generala de "wow, ce autoare am descoperit!" :).  De exemplu: 
"Simti ca toata calatoria lui fusese nemiscare si acum, in nemiscare, incepea adevarata calatorie. Simti apoi ca aceste calatorii sunt vise si iguanele avertismente. Ca nu exista iguane, ci doar travestiri, inchipuite de om pentru a-si asupri seamanul si mentinute de o societate teribila. Fusese reprezentantul acestei societati, dar acum iesea din ea. Si era multumit."
Lacrimile unei singure iguane de pe o insula pierduta, servitoare umila ce-si economiseste pietricelele primite ca salariu, pot fascina si seduce, dar pot sa devina si un semn al raului universal, sa arunce asupra intregii carti umbra unei singuratati si neintelegeri ce nu se pot explica, ci doar simti, citind-o. Daca nu in italiana, daca nu in romana, o puteti gasi si in engleza si franceza. Eu cred ca o sa mai scriu candva, pe aici, pe blog, despre doamna Ortese, cand o sa-i mai cumpar si alte carti, pentru ca acest prim contact cu scrisul ei a fost una din acele revelatii literare foarte fericite.

sâmbătă, 12 martie 2016

Catastrofa civilizata


Bølgen / Valul (2015)

Bølgen a fost anul acesta propunerea Norvegiei la Oscar, primul disaster movie al lor, si a reusit sa intre pe lista scurta, intre ultimele noua filme. Daca incep prin a va spune ca este un film cu un tsunami intr-un fiord, veti privi probabil cu neincredere ideea de pornire, destul de neplauzibila, cum mi s-a parut si mie. Insa introducerea si partea de final a filmului ne explica, e un lucru cat se poate de posibil si probabil in viitorul apropiat (si cand spun "apropiat" vorbesc totusi de orice moment din viitorii vreo 10000 de ani, tot cam atat timp cat trebuie sa asteptam sa se transforme Betelgeuse in supernova, sperand ca vom prinde si noi, poate, focurile de artificii), care s-a mai intamplat in trecutul nu foarte indepartat (acum vreo 70-100 de ani). Prin minunatiile alea de fiorduri norvegiene, exista in tara vreo cateva sute de munti instabili a caror prabusire in apele linistite ale marii pot cauza acest fenomen, inclusiv platforma de la Preikestolen, unde am si vazut fisuri destul de adanci in stanca. Multe dintre ele sunt monitorizate permanent, pentru a se observa orice potentiala eroziune sau miscare a placilor tectonice care ar duce la desprinderea unui bloc masiv de piatra ce ar ridica milioane de metri cubi de apa intr-un val devastator. 
Cand am trecut acum doi ani pe la Geiranger (si am dat linkul la Wikipedia tocmai pentru a vedea ca si acolo este mentionat pericolul aparitiei tsunami-ului) nu stiam de pericolul din zona. Si daca as fi stiut, ce? Navele de croaziera continua sa se strecoare prin fiordul ingust, turistii se ingramadesc in continuare, pentru ca daca nu ne-am gandi ca "nu mi se va intampla tocmai mie" ar insemna sa ne uitam, ca personajul lui Creanga, la drobul de sare, sa nu mai mergem nicaieri (desi nici in casa nu e sigur, mai ales la cutremur) si sa ne vaitam ca o sa cada... 
Inainte de a vorbi propriu-zis despre film, nu ma pot abtine sa nu mai pun vreo doua poze cu locatiile, sa ma laud si eu ca am fost pe "platourile de filmare".  Nu stiu daca le-am postat acum vreo doi ani, cand povesteam despre Norvegia, nu mai verific, dar imaginile ajuta la intelegerea mai buna a intamplarii petrecute in film, asteptata sa se intample in realitate, probabil chiar dorita de producatori, ca ar capata filmul aer premonitoriu si ar intra in atentia mondiala. 
Undeva in spate, unde se vad crestele inzapezite, este muntele Åkerneset. Cand se va prabusi in apa, valul produs va veni frumos de dupa colt, va trece prin fata fericitilor spectatori ocazionali cu loc la loja de onoare, de unde am facut pozele, situat la o inaltime sigura, parca special creata pentru a viziona astfel de spectacole catastrofale, si se va pravali la coada fiordului, de unde nu mai are unde sa treaca.

Cam asta este locul unde s-au facut filmarile de exterior. Cele de interior, la noi, in Romania. Si ma intreb cat de scump trebuie sa fie sa faci un film in Norvegia incat, cu toata deplasarea pana aici, cu echipamente si oameni, sa iasa mai ieftin. Probabil ca nu un interior propriu-zis (un apartament, un hotel etc...) au fost marea problema financiara, ci rezervorul cu apa in care s-a filmat dupa venirea valului. Oricum, am aflat ca valul ala de vreo 80 de metri inaltime a reprezentat peste o jumatate din buget, ma intreb cum l-au creat, presupun ca o simpla grafica animata n-ar fi costat atat... Si arata foarte bine!
Ca sa faci un disaster movie, reteta generala este urmatoarea: se ia catastrofa in cauza (tsunami, incendiu, cutremur, vulcan, etc.) , se prezinta primele semne, carora oamenii tind sa nu acorde atentie, se gasesc niste personaje din care se vor alege supravietuitorii, pentru ca e musai sa dai spectatorului si o poveste atasanta, niste indivizi de soarta carora sa le pese. De obicei, o familie. Nici Bølgen nu face exceptie. In rolul principal, Kristoffer Joner, pe care il stiam, cel mai recent l-am vazut in Revenant, dar de remarcat l-am remarcat in rolurile de cap de zombi (cum suna asta :P) in Død snø 2 si de bad guy in Kongen av Bastøy (ambele filme care mi-au placut foarte mult, din motive diferite, primul amuzant si al doilea serios, cu un scenariu dupa Lars Saabye Christensen, pe care sper ca in vreun an-doi sper sa reusesc sa il citesc in original). In filmul de fata, el este un geolog pe cale de a se muta din localitate, tata a doi copii, primul care observa activitatea neobisnuita din interiorul muntelui. E musai ca un film de genul asta sa combine suspansul cu latura umana, sa creeze un echilibru, sa-i dea terorii si tragediei colective chip uman, individual, ca altfel risca sa nu muste spectatorul din momeala. 
Ei, pana pe la jumatate, mi-a placut filmul, locuri frumoase si cunoscute ce mi-au reactivat nostalgia, miscari tectonice, chiar si partea cu familia era ok, ca era familia norvegiana, nu cea hollywoodiana. De la jumatate, cand se produce inevitabilul (normal ca nu e spoiler, despre ce vorbim aici? ca altfel nu am mai fi avut subiect), totul capata o intorsatura extrem de cliseistic hollywoodiana. Parca ma uitam la un remake al lui The Impossible, filmul cu tsunami cu Naomi Watts si Ewan McGregor. Si, ca la americani, si scenariul o ia razna, o da in bara cu usi care se deschid dupa cum o cere vointa autorului si se blocheaza ba intr-o parte, ba in alta... Hotarati-va, baieti, usa aia se deschidea spre interior sau spre exterior? Baiatul care sta pe scaunul din spate al masinii ajunge brusc pe cel din fata si alte de-astea, la care am o alergie cand le observ... adica accept sa intru in povestea voastra dar, daca o pretindeti realista, pastrati logica elementara. 
Singurii care nu o iau razna si raman in spiritul de disciplina sunt figurantii. Adica, spre deosebire de filmele cu catastrofe americane, aici nimeni nu alearga aiurea. Toti se incoloneaza frumos, civilizat, sa iasa pe usa hotelului, nu se calca in picioare cand fug, se ajuta si, cel mai socant pentru mine, in sensul bun, a fost sa vad ca masinile, desi erau blocate pe un singur sens pe drumul in serpentine ce duce spre belvederea din pozele de mai sus, stateau acolo cuminti, chiar daca de asta depindeau vietile ocupantilor si nu venea nimeni din sensul opus. Nici chiar scenariul nu s-a gandit sa intre pe contrasens! That's the spirit, (si) de-asta iubesc Norvegia! Te dai jos din masina si o iei la fuga, sa mai urci cativa metri inainte sa vina valul, dar nici nu-ti trece prin minte sa incalci vreo regula de circulatie, nici cand te-ar ajuta sa-ti salvezi viata! Probabil la noi, daca ai incerca sa iesi din masina blocata si sa fugi, ar veni un Audi sau BMW din spate si ti-ar pune capat framantarilor... 
Revenind la cele doua filme intr-unul, vreau sa cred ca nominalizarea aia care a intrat in top 9 a fost nu pentru a doua jumatate, aceea de film de duzina american, ci  pentru prima... Oricum, e un film placut, macar pentru imagini! Imi pare rau sa spun ca nu si original... cea de-a doua jumatate e popcorn time

Si o sugestie pentru producatori, ca am inteles ca a avut succes la ei. Daca e sa fie continuare, sa nu se numeasca Bølgen 2, ci Bølger (Valuri).

vineri, 11 martie 2016

Domnii Blanchard si Cutia




Marie-Jeanne Urech - Sindromul capului care cade

Un barbat se prezinta la noul sau loc de munca. Se numeste Arthur Bellange dar, in momentul cand este inghitit de maruntaiele Cutiei si devine unul dintre numerosii angajati fara identitate, afla ca altul va fi numele sau:
"- Pentru mine, esti Blanchard. 
- De ce Blanchard? Ma numesc Arthur Bellange. 
- Aici toata lumea se numeste Blanchard. 
Bellange parcurse vasta sala presarata cu neumarate capete compartimentate in nenumarate cutii. 
- Toti? se ingrijora el. 
-Toti. E o chestiune de egalitate. Toata lumea are aceleasi drepturi aici. Si aceleasi indatoriri!"
Obtinerea unei promovari adauga numelui un titlu: Domni Blanchard, Dragi Domni Blanchard, Foarte Dragi Domni Blanchard... si asa mai departe, din adjectiv in adjectiv, de la serenisim la glorios, ilustru si nobil... Pe masura ce se produce ascensiunea sprea nivelul superior al Cutiei, halatele se transforma in costume iar spatiul meschin, calculat cu precizie, cat sa incapa o coala si coatele lucratorului, se transforma in birou. 
Munca lui Bellange consta in a trage linii ascendente in sala intunecata de la subsol, unde a fost repartizat. Toata ziua, cu creioane neascutite, pentru ca s-a renuntat la ascutitori, se straduieste sa pastreze gratia si precizia liniilor. 
Intr-un microroman ce il aduce pe Kafka mai aproape de proza metaforica inspirata de Boris Vian, Marie-Jeanne Urech propune un personaj care refuza standardizarea si incearca sa inteleaga mecanismele sistemului in care s-a inrolat. Arthur Bellange, acest Blanchard ce inoata impotriva curentului, e punctul central al cartii, in jurul caruia se construieste Cutia, se inalta esafodajul sistemului corporatist claustrofobic creat de autoare. La temelia sistemului, se afla munca asidura, continua, barfele, zvonurile, invidia, privirile piezise aruncate celui chemat la etajele superioare, refugiul gasit de fiecare intr-o aspiratie imposibil de indeplinit, noptile petrecute la serviciu, pentru a nu-si pierde  locul de munca (in sensul concret al cuvantului, scaunul delimitat de paravane), pauza zilnica de ceai de patru minute, femeia Blanchard, singura din cladire, cu vocea ei alinatoare, conflictele iscate de dorinta de a nu ceda uniformizarii si de a nu-si uita numele, de a nu deveni un creier inactiv intr-o cutie unde se desfasoara munca manuala, uniforma, repetitiva, unde nimeni nu indrazneste sa depaseasca parametrii propriilor atributii si sa vada solutii evidente, sentimentul de reusita generat de egalitatea tratamentului, necesitatea gasirii unui tap ispasitor, ce intareste solidaritatea grupului. 
Mi-a placut Accesorii pentru paradis, romanul tradus anterior in romana. Prin comparatie, Sindromul... mi s-a parut o carte seaca. De la un punct, textul parca se opreste, intra in aceeasi monotonie ca si viata din Cutie, se inchide prea mult in sine si devine sufocant, entuziasmul cu care pornisem s-a ofilit ca o planta lipsita de soare. Sunt straturi-straturi, exprimate deja in primele vreo cincizeci de pagini. De acolo, totul nu face decat sa se repete, sa stagneze, sa nu mai aduca nimic nou pana la izbucnirea finala. Aceeasi scena e citita de vreo trei-patru ori, fie ca Bellange ajunge la unul din etajele superioare sau in holul luminos unde sunt primiti clientii. Aceeasi senzatie, reluata fara a fi imbogatita, aceleasi propozitii scurte, sfichiuitoare, alegoria parca nu-si mai atinge scopul cand isi pierde forta creatoare. 
Mi-a placut modul cum incepuse sa trateze ideea, nu mi-a placut ca, dupa primele pagini, care o expun, totul s-a transformat intr-o permanenta linie descendenta si pe scena acestui teatru absurd a continuat sa se deruleze iar si iar aceeasi secventa, cu o mica zvacnire de inspiratie pastrata pentru final, intr-un tablou apoteotic de Craciun.

miercuri, 9 martie 2016

Tu vuò fa l'americano


Laurent Chalumeau - Fuck

Whisky & soda, rock'n roll, basseball, Camel... cam astea erau reperele americane ale anilor '50 pentru napoletanul Renato Carusone in cantecul din titlul postarii. Cu totul altele sunt cele ale lui Laurent Chalumeau in cartea sa, aparuta in 1991. Despre autor nu stiam absolut nimic, cartea mi-a picat mai demult in brate, nici nu mai stiu cum si cand. Anticariat? Prieteni? Vreo biblioteca de familie? Sa fie cartea abandonata pe o banca intr-un orasel din Franta sau sa o fi cumparat de la buchinisti dintr-o atractie irezistibila pentru titlul unei carti ce parea, la prima vedere, sa nu contina mai nimic despre sex? Chiar nu mai tin minte. Cert este ca, multi ani, filele galbui si mirosul de vechi m-au tinut departe de ea. Am cautat autorul pe net inainte de a o citi si am aflat ca este un om de televiziune, scenarist, ocazional si textier muzical si ca primul sau roman, cel de fata, a primit o multime de elogii, unii numindu-l chiar "cea mai buna carte franceza despre America de la Tocqueville incoace". Nu ca francezii s-ar intrece sa scrie despre America, dar chiar asa sa fie?! 
Unele lucruri sunt previzibile: ma asteptam la desfasurarea pe multe pagini a unui complex cultural de superioritate european, mai ales cand vine vorba de francezi. Ma asteptam sa gasesc satira si verva unui scenarist TV, ironia ascutita, exprimata in propozitii scurte, concise, taioase, cu impact. Ma asteptam sa aminteasca marcile americane simbol: McDo, Texaco, Firestone, Buick, Budweiser, Coca Cola, Marlboro si multe altele. Ce nu ma asteptam, era sa gasesc nu un roman satiric, cum a fost prezentat, ci un hibrid, gen in care ulterior s-a specializat Houellebecq, amestecul acela de literatura cu consideratii personale si pasaje copiate din Wikipedia. Chalumeau este defavorizat, pe vremea cand scria Fuck nu aparuse resursa online gratuita, trebuia sa faci efortul de a merge la o biblioteca pentru a scrie un capitol despre istoria muzicii americane, de exemplu. Si l-a facut. Din cand in cand, America intervine ca personaj in propria-i poveste, si vocea ei nu e deloc corecta politic, facand afirmatii precum "fara negri si evrei, nu as fi deloc interesanta. Cine ar fi atat de nebun sa se intereseze de o tara anglo-saxona protestanta?" Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine in momentul asta ma fascineaza si ma atrag tarile anglo-saxone protestante mult mai mult decat USA.
In rest, avem cateva crampeie din viata unor personaje, cu toate nemultumite de existenta pe care o duc: Jenny Schwartz, fiica unei celebritati media,  o adolescenta americana rebela care isi dispretuieste tatal... vechea poveste a crizei copilului de vedete hollywoodiene, cu o secventa ce mi-a sugerat calatoria prin oras pe care mai celebrul erou al lui DeLillo avea s-o faca abia in 2003; Vince, un star rock, sex simbol in culmea gloriei, bantuit de intrebari privind existenta sa; o gasca de liceeni care arde discuri pentru a-si proteja colegii de "homosexualii necrofili si zoofili din Heavy Metal si Disco"; Blanchette, o prostituata care merge la concertul lui Vince pentru a-si mai uita amarul vietii pe bulevard; un prizonier evadat din inchisoare care asculta radioul in timpul fugii spre libertate... cine canta? acelasi Vince!; Kool Bobby Jay, rapperul balbait care inregistreaza un cover al piesei Knocking on heaven's door. Cu totii sunt abia schitati, conturati vag, pentru a nu pune in umbra personajul principal, o intreaga tara, definita de autor prin muzica sa.
Ce au in comun toti acesti oameni? Prea putine, firul de legatura atat de slab, ce lasa o senzatie de imprastiere confuza, ma face sa inteleg de ce, oricat ar fi incercat prietenii din mass-media ai autorului sa-i transforme cartea intr-un roman cult, definitoriu pentru vederea exterioara asupra Americii, n-au reusit. Detasarea ar fi o alta problema. Personajele sunt puse sub lupa, disecate, supraexplicate, judecate de autor. Se vede ca si le uraste cu pasiune si sunt doar un pretext de a face misto de modul de viata american.
Eu am mai avut o problema, nu stiu in ce masura ar intampina-o si un cititor francez, dar stiind cata engleza cunosc ei, cred ca o au, m-a depasit pe alocuri frangleza autorului presarata cu slang din ambele limbi.
Daca ar fi fost ecranizata, cartea ar fi aratat ca un film din acela secvential, unde eroii se intalnesc tangential si doar muzica persista, legand scenele, intr-o America scindata, unde unele adolescente isi doresc sa ajunga ca Madonna in timp ce fac trotuarul, altele merg la petrecerile divei pop, dar cu toate o admira pentru indarjirea ce pare sa lipseasca unei generatii in letargie si unde un electrician care-si dorea sa fie gigolo, manechin sau actor hipnotizeaza multimile de fane isterizate pe acorduri heavy metal si intelege ca imaginea este mai importanta decat substanta, decat calitatile muzicale.
In paralel cu deprimarea generala a personajelor, urmarim un documentar despre istoria muzicii in America. Pentru ca muzica e aspectul ce-i defineste pe toti, mai puternic decat religia, rasa, alegerile de viata, conditia sociala. Si pentru ca acolo autorul ne aduce, in sfarsit, pe teritoriul sau familiar, asa ca o rasucim pe toate partile, de la miscarile religioase care merg mana in mana cu posibilitatea muzicii de a genera intrarea in transa, la jazz, blues si rock'n roll, de la rap si hip-hop la heavy metal, o amestecam, mai povestim despre niste filme si uite asa se scrie o carte care se vrea cool si actuala.  
Nu reuseste sa fie mai cool decat un pusti care-si da aere atotstiutoare si sare de la una la alta, amestecandu-le pe toate, fara sa aprofundeze nimic. Actuala, nici atat. Aparuta in 1991, ramane ancorata in timpul sau, un timp al inocentei, ce nu a cunoscut nici 11 septembrie, nici statul politienesc, nici goana aceasta dupa sanatate cu orice pret ce ajunge sa ostracizeze micile vicii-refugii. Dar esueaza si ca document al unei epoci, nu are impactul dorit. Si ramane imprastiata, secventiala, ca niste schite care n-au putut sa-si gaseasca unitate, episoade desfasurate pe fundalul muzical nelipsit, instrument al identitatii, al diferentei de generatii, al definirii in raport cu lumea inconjuratoare. Toate personajele au o relatie cu ea, unele o asculta, altele o compun, altele o vand,  traiesc de pe urma ei sau prin ea.
Singurul lucru cu care am ramas si eu, pana la urma, din carte e o mica istorie a muzicii americane, de la sclavii negri pana in zilele cand heavy metal-ul insemna, mai mult decat mesajul muzical, o moda, trupuri masculine efeminate stranse in colanti, o istorie prezentata profesional, rece, ca un articol dintr-o enciclopedie, fragmentat de secventele neglijabile ale existentei personajelor. Dar am senzatia ca este genul de carte care, daca ar fi tradusa si promovata cu cuvintele inselatoare potrivite, ar putea avea aproape aceeasi priza in Romania ca si Houellebecq.

luni, 7 martie 2016

India lui David Lean


A Passage to India (1984)

Pentru ca s-a incheiat sezonul de Oscar, pot sa ma intorc la filme vechi. Intamplator, tot unul oscarizat. Pentru ca (rusine sa-mi fie!) nu am citit cartea lui E.M. Forster, daca AMC mi-a adus acasa filmul si tot ce aveam de facut era sa apas pe butonul telecomenzii, am zis sa vad cum arata un film care in 1985 primea 12 nominalizari si castiga doua premii. Judecand la rece si fara nostalgie cinefila pentru timpurile cand mega-productiile nu insemnau tone de efecte speciale, daca ii mai puneau cateva filtre de prelucrare a imaginii inventate intre timp, cred ca putea lua lejer si anul asta niste premii / nominalizari, tinand cont de contracandidati. Chiar mai multe, pentru ca pe atunci nu se facea atata caz de multiculturalism si Victor Banerjee, care a ramas sa toarne filme pe banda la Bollywood (vad ca are 5 terminate anul asta), daca ar fi iesit pe ecrane cu rolul Aziz, ar fi fost acum mare vedeta la Hollywood... Dar timpurile erau altele, oportunitatile diferite, s-a trecut din extrema "nu te bag in seama pentru ca esti indian" in cealalta, "esti indian, element exotic, deci ai fi avut musai o nominalizare", macar ca sa dea bine la culoarea pielii, criteriu foarte pretuit de americanismul corect politic. 
Am inceput prea abrupt... Hai mai bine sa va spun de film! Anii '20, Marea Britanie este inca imperiu, India colonie. Doamna Moore (Peggy Ashcroft, Oscar pentru rol secundar feminin), mama unui judecator, Ronny (Nigel Havers, o figura familiara, mi-am dat seama ulterior ca din Empire of the Sun) stabilit intr-un oras fictiv din India, de pe malul Gangelui, pe nume Chandrapore, ii face o vizita impreuna cu Adela Quested (Judy Davis), logodnica lui. Ajunse acolo, cele doua turiste englezoaice nu sunt nici suficient de integrate in comunitatea locala, ce-i priveste pe indigeni cu superioritate si ii tine la distanta, nici suficient de... dezintegrate cat sa nu aiba o atitudine condescendenta fata de ei, in special tanara Adela. Si, conform principiului testat psihologic, localnicii reusesc cu brio sa se coboare la nivelul asteptarilor englezilor. Un singur englez, Richard Fielding (James Fox), joaca rolul intermediarului idealist intre cele doua lumi ce-si acutizeaza discrepantele. Cele doua vizitatoare vor sa cunoasca "India reala". Desi motivele sunt diferite, doamna Moore adoptand natural viziunea umanista si lipsita de prejudecati rasiale iar domnisoara Quested fiind mai inclinata spre latura "exotica" si misterele tarii, ambele simt fascinatia pentru o lume ce le atrage si le respinge in acelasi timp.
V-am spus ca n-am citit cartea. Mi-ar fi placut sa vad (si poate o voi face intr-o zi) cum erau acolo reflectate doua personaje care pentru mine au dat savoare filmului: Aziz, medicul cazut in admiratie pentru cultura engleza, si Godbole (Alec Guiness, da, un actor cat se poate de londonez, mai cunoscut publicului larg ca Obi-Wan Kenobi), budhistul tipic, pentru care orice actiune sau inactiune conduce la acelasi rezultat. Nu va mai spun ce se intampla in continuare in film, daca nu ati citit cartea si vreti sa-l vedeti va fi la fel de surprinzator ca si pentru mine cum doua englezoaice naive, mai ales una dintre ele, declanseaza un conflict intre civilizatii si ideologii politice, acutizeaza tensiunea mocnita dintre colonisti si colonizati, ridica bariere rasiale insurmontabile si mai ca starnesc o revolutie. 
Vreau sa va spun de ce mi-a placut filmul. Nu numai pentru ca gaseste cheia potrivita sa-si transmita mesajul (auto)ironic, empatic, actual prin prisma divergentelor culturale ce continua sa se manifeste in lume. Nu doar pentru modul in care face apel la ratiune si comunicare in situatii tensionate, cu umor uneori,  gratie mai ales celor doi eroi indieni, Aziz si Godbole. Ci si pentru ca este un film frumos: valorifica excelent peisajele si muzica (ce-i apartine lui Maurice Jarre, compozitor de muzica de film, mai misto, zic eu, decat fi'su, Jean-Michel) si manifestarile discrete ale sentimentelor ce oscileaza intre neincredere si dorinta de evadare in lumea necunoscuta, acolo unde puritanismul britanic poate fi socat de senzuala dezlantuire a reprezentarilor kama sutra din templele in ruina, pentru a ne spune povestea unor cautatori, idealisti ce nu se resemneaza cu realitatea in care traiesc. Sa va mai zic ca este ultimul film regizat de David Lean, un specialist al transpunerilor literare pe ecran?! Amintesc din creatiile lui doar Lawrence of Arabia, The Bridge on the River Kwai (ambele ultrapremiate, ca deh, recurg la autoritate atunci cand imi convine si vreau sa va conving), Great Expectations, Doctor Zhivago si ma opresc, ca-s prea multe sa le enumar pe toate.

vineri, 4 martie 2016

Cronica SF de familie


Margaret Atwood - Asasinul orb

A treia e cu noroc! De doua ori am incercat sa citesc Margaret Atwood si n-a mers. Prima oara, cu Femeia comestibila, mi s-a parut un chick lit slabut si am ramas cu o senzatie de perplexitate, n-am inteles de ce doamna e atat de elogiata si inclusa printre scriitorii seriosi. A doua tentativa a fost cu Ochi-de-pisica, nu mai tin minte nimic, memoria selectiva functioneaza si ma ajuta sa nu-mi incarc amintirile cu carti pe care le consider neinteresante, stiu doar ca de atunci am zis ca e o autoare care nu prezinta interes pentru mine. Au trecut anii, am tot auzit/vazut in jur comentarii pozitive ale cartilor sale. Dincolo de PR si marketing, trebuie sa fie si un sambure de adevar, mi-am zis, asa ca hai sa mergem la cartea care i-a adus Bookeru', poate am mai mult spor. Am mai citit si despre versatilitatea ei care, zice-se, ca nu cunosteam alte carti in afara celor doua de mai sus, jongleaza elegant si cu succes si cu SF-ul, si cu politistele, si cu cronicile de familie, scrie cate un pic din fiecare gen si tema, este cameleonica, si iata ca asa am ajuns la Asasinul orb. 
La inceput n-am inteles prea mult, aveam senzatia ca prea se arunca in colaje postmoderne fara scop si-si intoxica cititorii cu articole de ziare, cu o poveste SF, cu amintiri de familie ce nu-si gaseau coerenta. De la un punct, firele incep sa se lege. O scriitoare moare intr-un accident de circulatie in 1945, urmeaza articole ce anunta decesul mai multor membri ai importantei familii din care facea parte, apoi suntem aruncati intr-o cruda povestire SF inspirata din mitologia antica, plina de sacrificii ritualice, copii mutilati, ce ajung prin orbire sa nu aiba alta sansa decat bordelul sau crima. Este partea mai neobisnuita, care m-a captivat si m-a sustinut de-a lungul romanului. Povestea revine in zilele noastre, unde sora batrana a femeii din primele pagini incepe sa faca lumina in ce s-a intamplat atunci, sa explice scindarea ramurilor familiei si sa descifreze misterele disparitiei. 
La inceput e o cronica clasica de familie, destul de expeditiva, cu vietile si mortile membrilor ei, respectand mecanismele stiute ale memoriei care fac ca amintirile cele mai vechi sa se opreasca la doua, maxim trei generatii, si denatureaza intamplarile mai vechi, cunoscute la mana a doua, prin viziunea subiectiva a martorilor. Se desfasoara astfel istoria unei familii ce a pornit o afacere cu nasturi, a pierdut doi fii in Primul Razboi Mondial, in generatia urmatoare au aparut, de la al treilea fiu, doua fiice ramase fara mama la o varsta frageda, ce cresc nedespartite, cu un sir de preceptori nedoriti si un tata mai mult absent, traumatizat de ororile de pe front. Una dintre ele, Iris, sora mai mare, este cea care deapana istoria, avand cea mai sincera motivatie posibila: 
"Oare de ce dorim atat de mult sa ne comemoram? Chiar si in timp ce inca suntem in viata. Dorim sa ne afirmam cu putere existenta, ca niste caini care se usureaza pe hidrantii de incendiu. Ne expunem la vedere fotografiile inramate, diplomele de pergament, cupele argintate: ne inscriem monograma pe lenjerie, ne scrijelim numele pe copaci, le mazgalim pe peretii toaletelor publice. O facem din acelasi impuls. Ce asteptam de la asta? Aplauze, invidie, respect? Sau pur si simplu atentie, de orice fel putem capata? 
Vrem un martor, cel putin. Nu suportam ideea ca glasurile noastre sa amuteasca in cele din urma, ca un radio care se opreste."
Asasinul orb, textul "in rama", este o fantomatica povestire SF depanata de un barbat femeii cu care are o relatie clandestina. Se intalnesc in hoteluri promiscue, beau whisky, fac dragoste si el reinnoada ca o Seherezada firul istorisirii de la intalnirea precedenta. Intre timp, articolele de ziar urmaresc evenimentele familiei: reflecta criza mondiala din anii '30, casatoria lui Iris cu un membru al unei familii concurente in afaceri si asa mai departe. Istoria ramane doar un fundal discret pentru scena pe care se desfasoara fresca de familie. 
Rezultatul final al romanului este o combinatie de educatie si randuieli victoriene cu secvente ale horror-urilor SF din anii '50-'60, in care creaturi extraterestre tentaculare ce tasnesc din ghetari topiti se impreuneaza cu pamantence, toate impachetate intr-un subiect demn de un soap opera intins pe mai multe decenii. Actiune e din plin: sange, intriga, articole senzationaliste din presa mondena ce sintetizeaza intamplari ce vor fi explicate mai tarziu, in ultimele pagini, dupa ce detaliile intregii istorii au fost epuizate. Ambitia autoarei de a nu-si limita cartea la o singura epoca sau la un gen unic, deschizandu-se spre orice, de la benzi desenate de categoria B pana la consideratii despre scris si mistere de familie, are ca rezultat o salata interesanta, aromata, pe care am consumat-o cu placere, pe alocuri si cu entuziasm, cand sesizam cate un ingredient mai exotic. Oricum, e o apropiere de o scriitoare ale carei calitati i le contestam pana acum vehement.
N-am reusit sa ma eliberez de o usoara senzatie ca mi se explica prea mult, ca e un pic cam previzibila, demonstrativa si prolixa pe alocuri, dar e o carte in carte in carte fluida, ce se citeste usor si reuseste sa struneasca fara sa incurce itele atat de vaste si de ambitioase ale structurii romanului. Iar daca ar fi sa ironizez tam-tamul cu negrii de la Oscar, avem in carte un caz clar de discriminare sexuala, pentru ca personajele masculine au doar roluri secundare, sterse, de sustinere a eroinelor principale ori de voce din off ce povestesc istoria SF.

joi, 3 martie 2016

Viata terna a unui "nimeni"


Orhan Kemal - Casa tatalui meu - Ani de trandavie (Povestea unui om neinsemnat I+II) 

Celalalt Orhan scriitor din Turcia se numea, de fapt, Mehmet Raşit Öğütçü. S-a nascut in 1914 si a trait multe din tulburarile secolului XX, intr-o vreme cand se emigra in sens invers decat in zilele noastre, dinspre Turcia spre Siria sau Liban. Pentru ca tatal scriitorului era o figura proeminenta a dizidentei anilor '30, om politic, ziarist si avocat, familia a fost silita sa plece in exil. La revenirea in tara, Orhan Kemal a devenit el insusi un sustinator al miscarii comuniste si a fost intemnitat de doua ori, cea mai lunga detentie durand cinci ani. Din scurta prezentare de la inceputul cartii, aflu ca este profund ancorata in autobiografia autorului, punctand episoade ce au marcat viata tanarului Orhan Kemal, incepand chiar din copilaria sub tirania unui tata brutal, leader al partizanilor turci. 
Cred ca este prima carte tradusa la editura Vivaldi despre care scriu. Si mi-as fi dorit din tot sufletul sa fie de bine, pentru ca vreau sa incurajez efortul celor ce se lupta sa sparga monopolul de piata al marilor edituri. Na, ca m-a contaminat comunismul lui Kemal :P! De aceea am si ales un clasic al literaturii turcesti si am sperat ca povestea maturizarii acestui copil sa imi ofere prilejul unor vorbe bune... 
Dar n-a fost sa fie. Ma intreb (retoric, evident, pentru ca un cerc e un cerc) cum functioneaza cercul vicios: editurile mici raman mici pentru ca nu-si permit sa investeasca in calitatea colaboratorilor sau pentru ca sunt mici atrag un grad de mediocritate al colaboratorilor ce le face sa ramana in continuare mici? E drept ca nici resursele de marketing, promovarea si vizibilitatea nu-s aceleasi ca la Humanitas sau Polirom, de exemplu, dar am senzatia ca nu este o simpla fatalitate, un dat cauzat de resurse...
Mai intai, de la primele pagini, m-am impiedicat in conceptia ciudata despre rolul si locul virgulelor a traducatorului / redactorului. Vreti cateva exemple? Cu duiumul, din prima si a doua pagina doar:
Primele randuri:
"La vremea cand m-am nascut tatal meu, cu o mustata castanie, era locotenent in corpul de artilerie..."
Pe pagina urmatoare, continua: 
"Imi aduc aminte de conacul nostru ce-si arunca umbra intunecata, jilava printre copacii stufosi din gradina."
Si apoi dau de un exces de zel invers, ca si cum cineva, exasperat de prezenta micutelor semne de punctuatie cu codita, s-ar fi suparat pe ele: 
"Obisnuia sa-mi ia din biscuiti si ciocolata dar si exagera atunci cand era vorba de greseli neinsemnate pe care le faceam si de aceea luam cate o chelfaneala zdravana."
Si tot asa, poticnindu-ma de virgule si de lipsa lor, incerc sa ma scufund in lectura, sa vad cine este acest "nimeni" pe care autorul declara in asa-zisa prefata sa ca l-a intalnit intr-o cafenea, unde i-a povestit viata. Poate cei mai mari isi aduc aminte de emisiunea aia de educatie sexuala care era la radio la inceputul anilor '90 si toata pustimea era insetata sa stie ce se intampla cu corpul, ca inainte nu se vorbea despre asta. Si omuletii puneau intrebari care incepeau cu "am un prieten / o cunostinta care are o problema...". Dupa principiul asta isi alcatuieste biografia literara si Kemal, recurgand la "cineva mi-a povestit ca...".
Incerc sa ma strecor printre repetii deranjante si propozitii scolaresti (subiectul inclus ori subinteles pare sa fie departe de abilitatile lingvistice ale autorului si/sau traducatorului, ca atunci cand o carte "suna" prost in romana nu poti sa stii niciodata cat de impartita e vina daca nu ai acces la original) si va spun, pe scurt, ce a facut acest "nimeni" in viata lui: a emigrat in Liban, s-a intors acasa, in Turcia, la Adana, a ajuns la Istanbul, s-a indragostit de multe domnisoare, pana cand una i-a raspuns avansurilor si i-a devenit sotie. Neatras de invatatura, a desfasurat tot soiul de munci fizice, prin restaurante, intr-o tipografie, intr-o tesatorie, a intrat intr-o echipa de fotbal, a hoinarit mult pe strazi si a facut foamea (nu, nu va ganditi la stilul apasator al lui Hamsun), prilej cu care scriitorul cu convingeri socialiste nu uita sa ne tina o pledoarie banala despre inechitatea sociala.
In acest volum, Kemal nu are nimic din adancimea celuilalt Orhan, nici privirea de ansamblu asupra Turciei, nici grija pentru detalii, doar un realism sec si neinteresant literar. E o carte rece, superficiala, centrata pe un personaj banal ce se vaita pe mai bine de 200 de pagini cat de greu este sa scapi de saracie, dar nu face nimic concret pentru a-si schimba statutul social, nu preia din asteptarile celorlalti in momentul in care el nu are nici un fel de asteptari de la sine, ramanand cu ideea fixa a exploatarii, ca si cum nu si-ar da seama ca, pentru a ajunge medic sau avocat, e nevoie de ceva mai mult studiu decat pentru a fi muncitor zilier... Cu regret spun, esueaza  si ca roman de formare, si ca roman social, ramanand exact ceea ce pretinde a fi, viata neinsemnata a unui "nimeni".

marți, 1 martie 2016

Oblomovism


I. A. Goncearov - Oblomov

Nu imi place cuvantul "trebuie" in nici un context (nici in cel in care ar trebui sa scriu "niciun"), nici macar in cel al cartilor pe care trebuie sa le citesc. Pentru ca imi lipseste simtul care percepe lectura ca pe o obligatie si m-am furisat printre bibliografii obligatorii care nu ma atrageau, agatandu-ma de un aparat critic uneori mai seducator decat cartea in cauza pentru a pretinde, cand exista constrangerea examenelor, ca le-as fi citit, am reusit sa ajung pe acele plaiuri literare cu care aveam afinitati si le-am evitat cu indarjire pe cele neatragatoare. Poate de aceea mi-am pastrat pasiunea in toti acesti ani, poate si pentru ca prefer sa stau departe de lumea dezlantuita a orgoliilor si prieteniilor literare, a transformarii pasiunii in profesie si a chipurilor ascunse in spatele cuvintelor din carti.
Recunosc ca fata de Oblomov aveam o prejudecata de lectura obligatorie si editia aceea din anii '60 ma inhiba. M-am strecurat pe langa Goncearov la examenul de literatura universala si anii au trecut. Dar daca tot mi l-a scos timpul din nou in cale, dupa ce a asteptat vreun an pe raft, cat sa scap de inhibitia resimtita in fata unei carti ce si-a primit eticheta atat de uzata  si abuzata de "capodopera", am deschis-o... mai mult din curiozitate lingvistica decat literara, pentru un cuvant, substantivul comun derivat din numele eroului romanului. Definitia din DEX-ul online, "atitudine de apartie, spirit de stagnare, inactivitate generata de incapacitatea de a face efort" e atat de lipsita de consistenta incat trimite, vrand-nevrand la o carte intreaga, pentru a vedea cu ochii proprii care-i treaba cu domnul Oblomov. Concluzia este... "wow"! Sa detaliez.
Pe numele sau mic Ilia Ilici (acum, dupa ce m-am imprietenit cu el, imi permit sa-i spun astfel), il cunoastem pe Oblomov intr-una din zilele obisnuite, in care nici vizitele prietenilor, nici invitatiile la o petrecere unde toti cunoscutii par sa-si dea "check in" nu-l pot urni din pat. Pe vremea sa, acum vreo 150 de ani, partea cu check in-ul ar fi fost mai grea, dar vorba tot umbla, din trasura in trasura, dintr-un salon in altul, era bine sa fii vazut, prezent, sa socializezi, ca altfel incepea lumea sa uite ca existi si ramaneau in jur doar parazitii interesati sa se infrupte din comoditate si credulitate. Pentru o vreme, Ilia nu pare sa se sinchiseasca, asa cum nu o facea nici de casa murdara, ar fi fost un efort prea mare sa plece pentru a lasa slugile sa faca ordine, nici de faptul ca apartamentul inchiriat urma sa fie evacuat de proprietar sau ca, de la mosia lui, vechilul ii trimitea scrisori in care raporta venituri din ce in ce mai ingrijoratoare pentru standardul sau de viata. Pe la ora trei dupa-amiaza se ridica din pat, pe la patru se culca la loc. Si o tine asa, timp de o singura zi, pana la cinci dupa-amiaza, incercand sa se trezeasca, vreo suta si ceva de pagini. Mai picoteste, mai viseaza, un vis esential, ce ne ajuta sa-i intelegem mai bine temperamentul, trecutul si substantivul comun pe care l-a generat.
Aici a fost cel mai greu pentru mine, pana la partea cu visul, era o somnolenta generala, si in carte, si pe langa ea, in randul cititorilor, uman si canin. Cand sa terminam cu partea intai (din cele patru), apare in cadru bunul prieten Stolz si nu doar ca-l scutura bine pe erou, dar ma trezeste si pe mine, ma ia de o maneca si-mi spune "hai, treci la treaba, avem de citit o carte frumoasa!".
Caracterele contrarii tind sa echilibreze povestea noastra iar neamtul transfera ceva din energia lui si romanului. Cei doi prieteni au forta magnetica de atractie a polilor contrari: unul educat practic, prin munca, dinamic, descurcaret, mereu in miscare, celalalt static si lipsit de intiativa, temandu-se de viata, apatic si comod. Cand mai apare si domnisoara Olga in peisaj, manata mai intai de sentimente materne si egoiste, de ambitie si orgoliu, apoi generoase, si eu, si personajul ne dezmortim brusc.
Avem intr-un singur roman mai multe: unul realist, cu incursiuni in sfera sociala, altul existentialist, altul romantic, insa dragostea se rasfrange in toate trei, cu o disecare pe alocuri stendhaliana a sentimentului, osciland intre pasiune exaltata si dispozitie posaca, data de apasarea "obligatiilor", de acel "trebuie" de care va ziceam la inceput ca si eu il urasc. Sunt savuroase discutiile cu servitorul Zahar, desprinse mai degraba dintr-o comedie, cu limbaj modern, actual si o tema parca mai de actualitate acum, cand apatia, letargia, lipsa de implicare par sa ne caracterizeze pe multi dintre noi, decat la momentul aparitiei cartii.
Oblomov se odihneste inainte sa oboseasca. La un moment dat, desi doarme ca sa nu vada cum trece timpul, ajunge din urma viata care se scurge pe langa el. Oblomovismul nu este, cum gresit credeam, un dolce far niente, nici un "muieti is posmagii", nici drobul de fericire sau de nefericire gata oricand sa se prabuseasca. Are ceva din fiecare si mai mult. Are ceva si din sfidarea lui Josef K. din Procesul, si din descumpanirea deja invinsului Meursault din Strainul, si din cautarea Combray-ului lui Proust, din refuzul lui Bartleby, cu care este contemporan, si din viziunea contemplativa zen. Sau poate, cu exceptia ultimelor doua, ar trebui sa spun invers, ca toate acestea au ceva din Oblomov. Nu este deloc simplu sa explici "oblomovismul". O cheie s-ar afla chiar la protagonist (la pagina 209 din cele 567 ale cartii, asa ca mai e inca mult loc de imbogatit sensul):
"Stolz se gandi putin, cautand cum sa-i spuna acestui fel de viata. 
- Este un... oblomovism, spuse el in cele din urma. 
- O-blo-mo-vism! rosti alene Ilia Ilici, minunandu-se de acest cuvant ciudat si rostindu-l pe silabe. O-blo-mo-vism!
Se uita fix si ciudat in ochii lui Stolz. 
- Si atunci, dupa tine, unde e idealul vietii? De ce sa nu vie oblomovismul? intreba el sfios, fara prea mult patos. Oare nu toti obtin ceea ce visez eu? Te rog, adauga el mai curajos. Pai scopul alergaturii voastre, al pasiunilor, razboaielor, comertului si politicii nu este obtinerea linistii, nu este stradania de a atinge acest ideal de rai pierdut? 
- Si utopia ta este tot oblomovista, protesta Stolz. 
- Toti cauta odihna si liniste, se apara Oblomov. 
- Nu toti, nici tu nu ai cautat asta in viata acum vreo zece ani."
Disputa lor continua. Cum? Cititi, veti afla nu doar cat de complexa este notiunea de "oblomovism", ci si cum se termina toata povestea. Dupa aceea (dar numai dupa aceea), puteti vedea si filmul lui Mihalkov, care am inteles ca ignora ultima parte a cartii si pune un chip (altul decat cel imaginat de mine) numelui personajului... pe care parca il iubeam mai mult inainte sa vad actorul, desi nu face nimic pentru a fi iubit. E complicat de explicat aceasta identificare si apropiere solidara de un personaj nu foarte detestabil, dar condamnabil social, ca daca toti am fi asa, nici carti n-ar mai avea cine sa scrie... nici sa citeasca!
Va spun sincer, romanul are un ritm absolut... oblomovian! Isi ia ragaz sa inceapa, sa ne prezinte alene eroii, sa ne dezvaluie aspiratiile si atitudinile lor, apoi ne indragostim de ea, ne pierdem capul si, la sfarsit... doar nu o sa va povestesc totul, ce credeati :)? Lectura placuta!