Vlajganul visator

Alain-Fournier - Cararea pierduta

Daca singurul roman al lui Alain-Fournier ar insemna in literatura noastra ceea ce inseamna el pentru literatura franceza si ar veni cineva sa spuna ca-i o carte depasita si anosta, probabil ca lumea i-ar spune ca habar n-are ce vorbeste, fara sa incerce sa-i argumenteze de ce ramane in secolul XXI o carte atat de importanta si minunata. Canonul e canon, nu prea ai voie sa te indoiesti de el. Dar eu asta fac tot timpul, incerc sa-mi creez propriile opinii fara sa le las strivite de greutatea elogiilor, asa ca ma mai relaxez putin la gandul ca e o carte care nu face parte din cultura-mama si orgoliile nu-s atat de bataioase. Insa tot astept vreo doua rosii virtuale pentru ce voi scrie pe aici sau macar vreun mormait in barba superior "habar n-are ce spune". Poate n-am, dar m-a plictisit atat de tare cartea asta ca ma tot uitam cat mai e pana la sfarsit ca sa zic "gata, am bifat-o, e trist ca autorul a murit in razboi atat de tanar, dar nu-mi pare rau ca nu a continuat sa scrie". 

Francezii il ridica oarecum la rangul de roman-cult al adolescentei, stiti voi, povestea aia cu experientele formatoare, este lanul de secara al Frantei. Daca as fi avut macar jumatate din varsta de acum, poate l-as fi privit - sau nu -  altfel. Si totusi n-am uitat. Fiecare a avut un loc secret dupa care a tanjit cand l-a pierdut sau cand a ramas fara acel sentiment al magiei care-l invaluia. Poate un castel unde un tanar ajunge in mijlocul unei serbari fastuoase, cum se intampla in carte, ori doar o gradina, un maidan, niste blocuri in constructie, un parau la tara care vara seca si se transforma intr-o carare de flori in mijlocul unui crang, cum aveam eu. Sunt locurile acelea care, explorate la o anumita varsta, cand mai crezi in spiridusii din povesti, te transpun intr-un basm, unul frumos, nu in ala in care te intalnesti cu lupu' si se transforma in poveste moralizatoare!

Le Grand Meaulnes i-a fost inspirata autorului de o intalnire intamplatoare ce avea sa-i marcheze viata sentimentala, transformand femeia pe care nu o cunostea intr-un obiect al iubirii pure si absolute, o trasatura romantica inradacinata in vechea traditie a literaturii cavaleresti. Se numea Yvonne si au calatorit impreuna pe barca ce traversa Sena. Ajung sa se cunoasca, ea este logodita cu altul, el incearca sa o cucereasca, dar posibilitatile deschise de intalnirea lor raman neconcretizate. Si apoi Fournier pleaca la razboi si moare la 28 de ani iar cartea lui, privita - cred eu - mai mult dintr-un unghi sentimental decat literar, devine roman cult al literaturii franceze, imaginea tineretii permanente, a celor ce traiesc ca si cum fiecare zi ar fi ultima...

Meaulnes, elevul urias de saptesprezece ani care magnetizeaza atentia colegilor, ratacind intr-o zi drumul spre gara unde trebuia sa ajunga, se trezeste pe nestiute  la un castel aproape in ruina, dar in sarbatoare, plin de personaje excentrice ce vor fi inspirat, poate, eroii serbarilor felliniene. Urma sa se celebreze nunta stapanului cu aleasa lui. Nunta nu mai are loc, in schimb Meaulnes o cunoaste pe Yvonne de Galais, sora viitorului fost mire. O va cauta mult timp, ca pe o gradina pierduta in timpul paradisiac al trecerii spre maturitate. Are alaturi un prieten, François Seurel, complice si martor, naratorul momentului de magie pe care autorul incearca sa-l creeze.

Poate cititorii pana in 20-25 de ani ar putea fi fascinati de lumea creata de Fournier. La mine nu a functionat mirajul, mi s-a parut o carte pretentioasa, artificiala, de un lirism fortat, intr-o incercare ostentativa a iesirii din banalul cotidian. Sinceritatea ce-i este atribuita s-a transformat in mintea mea intr-o figura de stil atent lucrata ce nu m-a lasat sa intru in atmosfera de ratacire perpetua in cautarea simbolurilor fericirii imposibile. Nu m-am putut imprieteni deloc cu ea, nu m-am putut instala confortabil in melancolia ce irumpe din fiecare pagina, uneori aparent fara sens, mi s-a parut la fel ca personajul Seurel, din perspectiva caruia vedem povestea, o carte discreta, timida, parca vrand sa plonjeze cand in irational, cand in simbolismul inspirat de Rimbaud, dar ramanand captiva pe marginea lor.