vineri, 5 februarie 2016

Holy Shit


Spotlight (2015)

 Despre regizorul Tom McCarthy nu mai e nevoie sa spun, am tot scris despre filmele lui din perioada indieaiciaici si aici. Dupa dezamagirea numita  The Cobbler, pe care am mirosit-o din trailer si am evitat-o, mai ales ca-l are in rolul principal pe Adam Sandler, se afla acum la cel de-al cincilea film ca regizor si scenarist. Desi cariera de actor ii este mult mai bogata, nu prin ea l-am remarcat, ci prin filmele pe care le-a creat singur ori prin cele la scrierea carora a colaborat. Sa nu uitam ca este co-scenarist la Up, animatia care te face sa plangi in primele zece minute cat la zece filme... si eu nu plang la filme de tipul Titanic, daca intelegeti ce vreau sa spun. 
Cu Spotlight se poate spune ca a dat lovitura, intrand in "lumea buna" a Hollywood-ului, a regizorilor si scenaristilor luati in seama pentru premiile mari ale industriei cinematografice stapane pe fonduri, resurse, porti deschise. O face cu un subiect delicat si bazat pe un caz real, cel al investigatiei ziarului Boston Globe asupra pedofiliei popilor catolici. Povestea descoperita de reporterii echipei "Spotlight" avea sa ia amploare, acuzatiile continuand si extinzandu-se in anii urmatori si in Europa, dar nu avea sa schimbe atat de radical societatea cum isi inchipuiau protagonistii ei. Nevoia de credinta in institutia bisericeasca, in intermediatorul de servicii cu divinitatea, oricat de viciata ar fi ea, se pare ca e mai mare pentru unii decat cea de adevar, de unde si ezitarile, dilemele morale, complicitatile in a-i ascunde sub pres viciile. 
Investigatia echipei de la Boston Globe a inceput odata cu venirea la conducerea ziarului a lui Marty Baron (Liev Schreiber), un jurnalist evreu, tocmai de aceea in masura sa se detaseze de fervoarea catolica gata sa inchida ochii la abuzurilor reprezentantilor ei, si continua timp de un an, pentru ca, mai important decat a deconspira un preot, care s-au dovedit a fi  nu unul, ci 70 numai in Arhidioceza Bostonului, isi propunea sa arunce in aer un intreg sistem bazat pe practicile unor reprezentanti de-ai sai, pe tacerea cardinalului, care avea cunostinta de ele, dar si a victimelor, pe atunci copii, inhibate de autoritatea morala, sistem ce functiona bine uns de negocierile avocatilor.
Modul in care filmul alege sa infatiseze toata povestea este unul septic, centrat strict pe investigatie, fara side stories, fara prea multe detalii din perspectiva victimelor. Prezinta strict munca celor patru jurnalisti (interpretati de Mark Ruffalo, Michael Keaton, Rachel McAdams si Brian d'Arcy James) de investigatie a pistelor ramificatului subiect, de la victime la avocati, de la reprezentantii Bisericii pana la complicatele hatisuri birocratice in care documentele dispar fara urma. Pentru ca nu incearca sa brodeze pe ea povesti de viata si nu are intentia de a stoarce lacrimi, pastreaza senzatia de autenticitate. Riscul asumat este ca ramane si cam rece, fara personaje bine individualizate, fara o pronuntata latura artistica, mai degraba o docu-drama, o reconstituire a faptelor ce-si prind in vartejul lor investigatorii, parca si ei descumpaniti, cu o senzatie permanenta de "holy shit, uite peste ce am dat". Si continua sa rascoleasca acel holy shit intr-o ancheta onesta, in care nimeni dintre cei care au stiut candva de un abuz nu este scutit de partea sa de vina, nici bunii bostonieni care inchideau ochii la ce se intampla in vecinatate, nici bunii jurnalisti care, temandu-se de ce ar declansa, ascundeau prin arhive prafuite dovezi primite cu ani in urma. 
E de vazut filmul! Insa daca ar fi sa-mi exprim o parere legata de valoarea lui ca film artistic... nu stiu ce sa zic. Pentru ca este atat de obiectiv, atat de privit din exterior intr-o reconstituire minutioasa a anchetei incat nu poate implica emotional. Ruffalo este propus la cel mai bun actor in rol secundar. Ma intreb cine are in filmul asta rol principal... E greu de spus, e un efort colectiv si poate nominalizarea ar fi trebuit sa fie comuna (desi nu se face niciodata la Oscaruri), pentru patru sau cinci oameni, asa cum premiul Pulitzer pentru jurnalism i-a fost acordat in realitate intregii echipe Spotlight. Nu personalitatile distinctive fac filmul sa mearga, ci mecanismul pe care il alcatuiesc impreuna. Si am senzatia ca din subiect se putea scoate mai mult decat o simpla reconstituire... E un film important, de neratat, dar lipsit de intensitate si subtilitate artistica, prea fatis, prea evident ca mesaj. Tare as vrea sa vad acum si filmul similar ca tematica, The Club, al chilianului Pablo Larraín, s-ar putea sa gasesc acolo si sa inteleg mai bine ce mi-a lipsit in Spotlight.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.