Copiii Pragai

Bohumil Hrabal - Bambini di Praga

Bambini di Praga se numesc statuetele kitch de ipsos ce-l reprezinta pe Isus, amintite undeva pe la inceputul cartii. Insa adevaratii copii ai Pragai sunt micii mestesugari si carciumarii ce au colorat capitala Cehiei cu atelierele si birturile lor, creandu-i imaginea fermecatoare ce persista inca in secolul nostru, cand orasul a devenit o destinatie de vacanta asaltata de turisti. Si o face in ciuda multimii  ce tinde sa spulbere cu invazia mirajul timpurilor cand Orasul Vechi era orasul, singurul, punct de intersectie a culturilor, unde viata pulsa in ritmul pestrit al pravaliilor, domolindu-se catre seara in fata unei halbe reci de bere. 

Acea Praga de sfarsit de secol XIX ne-o reinvie Hrabal in volumul de fata, unul atipic, insa la fel de variat ca si celelalte citite. Aici imi dovedeste ca hipnoza pe care mi-o produce de fiecare data nu este un truc cauzat de fraza-fluviu, ci poate sa-si faca efectul si prin dialog, intr-o carte plina de aceeasi verva expresiva in care surprinde magia si mizeria vietilor marunte. Succesiune de scene din viata pragheza are un fir comun, dat de reprezentantii societatii de asigurari "Sprijin la batranete". Timp de zece zile, ne invartim alaturi de ei printre copiii Pragai si surprindem momente din existenta lor, absurde uneori, amuzante sau grotesti, dar mereu vii si tonice. 

Cunoastem un macelar gelos a carui nevasta cocheteaza cu clientii; un pielar maniac ce-si picteaza casa si mobilele permanent; un drogher ce-si initiaza ucenicul; o scoala de dans frecventata de barbati care trebuie sa joace, pe rand, rolul partenerelor feminine; carciumari, ceasornicari, vanzatori, in multe alte secvente, ce vor culmina apoteotic intr-un picnic in curtea ospiciului, cu un deznodamand demn de comediile bufe. 

Agentii de asigurari se straduiesc sa-i convinga pe toti acestia ca pensia este "esenta unor realitati invizibile, garantia unui viitor fericit", o afirmatie cinica si la fel de actuala in ironia ei in contextul in care am aflat de curand ca de la anu' contributiile pentru pensie imi vor creste la 10% din venit si simpatica doamna de la fisc (exista si asa ceva!) admitea ca ea, care mai are vreo patru-cinci ani pana sa se pensioneze, nu stie daca vor mai exista fonduri din care sa i se plateasca, pentru ca sistemul piramidal al pensiilor de stat cam risca sa se surpe. Platim degeaba, asa cum fac si personajele cartii, ce se lasa convinse prin vorbe iscusite sa-si puna viitorul in mainile reprezentantilor "Sprijinului la batranete". 

Fara sa ma consoleze ca lumea Romaniei de azi este la fel de pe dos ca si in Cehia de acum vreo 150 de ani, ridic din umeri cu neputinta si ma delectez cu absurdul  dialogurilor urmuziene dintre personajele lui Hrabal, ce fac slalom printre ganduri cu jovialitate colocviala: 

"- Atunci ar trebui sa stii ca uneori negustorii de piei de closca duc o existenta grea si ca cel mai bun leac este bascalia... 

- Dumneata esti deci nudist! exclama Nadja scotand capsorul din dulap si aruncandu-si combinezonul pe usa. Ce cauti pe sub saltele? il intreba. 

- O agrafa. 

- De ce nu spui...? zise ea si scoase razand capul din dulap. 

Tonda lua o agrafa din parul ei, o indoi, apoi o vari in broasca si incerca sa descuie cu bagare de seama, uitandu-se in tavan si zicand: 

- Stii, trebuie sa fac cateodata pe mascariciul. Intre noi fie vorba... nu mai am destula putere sa prind in plasa pravaliasi si sa-i curat de bani... Nu-i usor sa descui o broasca! Nervii trebuie sa se intinda pana la capul agrafei... Nu stiu cum sa-ti spun... Am pierdut deprinderea de a minti..."

Alteori, umorul devine ireverentios si efervescent, creand o imagine ce-mi va reveni cu siguranta de fiecare data in minte cand voi mai vedea  hidoseniile plantate pe la troitele de la raspantiile patriei: 

"Pa usa atarna un Christos de tinichea cu bratele desfacute, cu trupul galben si imbracat in chiloti de baie vargati. 

- Am cam exagerat, continua batrana dupa o clipa, acum mi-e clar. La rascruce era un Christos de tinichea ruginit. Comuna a socotit ca ar iesi mai ieftin daca ne-ar comanda un alt Christos. Eu mi l-am inchipuit de la inceput pe Christos galben ca un boboc de gasca si cu chiloti tricolori pe el, in culorile nationale. Cand am primit avansul, ne-am dus imediat in oras la tinichigiu, am pus mana pe un ucenic sfrijit, l-am doborat peste o foaie de tabla, i-am intins mainile, l-am desenat cu un creion de tamplarie, l-am decupat si peste doua zile Christosul era din nou la rascruce. Dar am cam exagerat. Sase accidente in sase zile, ii zapacea pe soferi. Mai ales chilotii de baie. Am fost nevoiti sa-l dam jos si sa dam gologanii inapoi.

- Nemaipomenit! exclama vadit coplesit domnul Tonda. Dar cum va vin ideile astea teribile? 

- Sunt toate in mine, ca sangele in capra, zise batrana."

Asta ca sa-mi inabus tendinta de a spune ca Hrabal creeaza o lume ireala. Este cat se poate de autentica si de usor de identificat chiar si printre randurile realitatilor noastre. Cand nu-ti sta in putere sa indrepti ceva, nu mai ramane decat hazul de necaz. Sunt multe astfel de episoade hazlii, alternand cu altele tragicomice sau triste, in tesatura tipica de secvente hrabaliene ce ma prinde in vraja lumii lui, in acea atmosfera melancolico-ironica ce-i traverseaza toate cartile. Aici nu mai avem un lung monolog, ci aproape o succesiune de schite, ce dau cartii un aer de lejeritate, de vacanta, de "mi-e dor de Praga". De aceea, parafrazand propozitia finala a citatului de mai sus, Hrabal ramane in continuare in sufletul meu, ca sangele in capra :).