duminică, 22 noiembrie 2015

Trecerea prin lume a unei familii finlandeze


Frans Eemil Sillanpaa - Silja

Sillanpaa (puneti in minte punctuletele alea multe, cate doua pe fiecare a de la sfarsit) mi-a dat in acest roman senzatia unui Rebreanu cu pronuntate accente  romantice. Publicat in 1931, isi plaseaza actiunea la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Mai precis, merge pana in 1918, in timpul Razboiului Civil ce a urmat dezlipirii de Imperiul Rus, cand Rosiii, sustinuti de Uniunea Sovietica, s-au luptat cu Albii, intariti cu un contingent al armatei germane. Din fericire pentru ei, Albii au iesit castigatori si astfel Finlanda a intrat sub sfera de influenta nemteasca si n-a devenit republica sovietica socialista. Asta este insa istoria mare, care pe eroii nostri nu prea-i intereseaza, decat in masura in care le afecteaza traiul de zi cu zi, si oricum se va intampla mult mai tarziu, cand Silja se apropie de sfarsitul vietii. 
Romanul debuteaza cu moartea eroinei, la 20 de ani, dupa cum citim chiar pe prima pagina, intr-o fraza ce poarta atat de clar imprimata patina timpurilor romantice ale literaturii: 
"In ultimele clipe ale vietii, fata avu parte de farmecul neasemuit al singuratatii. Si cum cugetul ei ramasese treaz pana la capat - asa se intampla cu bolnavii de piept -, singuratatea aceasta sarbatoreasca era ca un leac tamaduitor al vietii ei sufletesti, atat de chinuite. Fusese o singuratate parelnica, fiindca in jur avusese tovarasi foarte binevoitori, desi lipsiti de grai, insa cu atat mai credinciosi. Soarele care-i inveselea odaita, ciripitul randunelelor cuibarite in tinda erau pentru simturile ei ascutite un prilej de cugetari limpezi si fericite. Chipurile inspaimantatoare ale mortii ramasesera departe, bolnava nu simti deloc ca ceea ce se apropia de ea atunci era chiar moartea, despre care auzise vorbindu-se atat de des. Moartea o rapi cand minunatiile firii erau in culmea gingasiei si a puterii lor. Aceasta se intampla in zori, la ceasurile cinci, in clipa care apartine doar soarelui si randunicilor. Ziua ce se nastea era o zi de duminica, si nimic nu-i stirbise inca neprihanirea. "
Ca sa ajungem la aceasta tanara aflata pe patul mortii, ne intoarcem in timp vreo 30 de ani, pana in momentul cand Kustaa, tatal fetei, se casatoreste impotriva vointei familiei cu Hilma, o servitoare, asa cum insusi autorul a facut-o cu cea care avea sa-i nasca opt copii. In Finlanda rurala de la sfarsitul secolului XIX, detinerea unei ferme aducea prestigiu in comunitatea sateasca,  un prestigiu usor de stirbit prin casatoria cu o femeie de conditie sociala inferioara. Relatia celor doi incepe treptat sa se subrezeasca sub presiunea grijilor vietii de zi cu zi dar si a contratimpilor, a gandurilor carora nu li se da glas si raman sa macine, cauzand o instrainare treptata. Kustaa se simte coplesit sa descopere ca nu si-a luat doar o sotie, ci o intreaga familie pe cap, cu lipsurile si nevoile ei, asa ca ajunge sa priveasca de-a dreptul cu usurare nasterea unui copil mort. 
Este doar inceputul ruinei, ce continua lent pana cand Silja, ultima reprezentanta a familiei candva instarite, devine servitoare. Existenta ei pare sa se desfasoare intr-o ceata ce-i sterge din memorie evenimentele importante (in general triste, mortile celor dragi), pentru a pastra o senzatie de moment, cum ar fi reflectarea soarelui intr-o oglinda sau troznetul ghetii topindu-se. In peisajul rural in care-si duce traiul inocent, Silja are "o soarta zbuciumata", cum se subintituleaza romanul, de care fie nu pare sa fie constienta, fie o accepta cu resemnare si cu sentimentul fatalitatii, in timp ce continua sa viseze la marea dragoste, ca orice adolescenta. 
Este reconfortant din cand in cand, in doze mici, sa gasesc un scriitor ce impleteste idilicul pasunist romantic cu realismul si asprimea lumii fizice satesti, deloc prietenoasa, poezia naturii cu limba ascutita a satului, gata sa condamne pe nedrept orice intuieste ca s-ar ascunde dincolo de peretii caselor, ratiunea si instinctul. Daca aminteam de Rebreanu la inceput, am facut-o pentru ca Sillanpaa are aceeasi abordare intelectuala a lumii satului, in care proprietarea confera individului valoare adaugata, aceeasi privire detasata si obiectiva.  Pe alocuri,  viziunea asta pare sa-i faca un deserviciu, sau asa am perceput eu. Pentru ca aceasta distanta pe care o pune intre el, naratorul, si personaje transforma incercarea de a accentua trairea individuala unica in detasarea data de repetabilitatea unui ciclu reluat de atatea si atatea familii, intr-o lipsa de empatie cu subiectul sau.
Cartea m-a lasat cu o nedumerire: daca in 1939 rusii nu ar fi invadat Finlanda, ar mai fi luat acest scriitor premiul Nobel? Si ma tem ca intrebarea s-a tot perpetuat in timp, periodic, pana in zilele noastre: daca in 2015 Bielorusia nu ar fi fost ultima dictatura din Europa, Svetlana Alexievici ar mai fi luat premiul Nobel? Nu am citit, poate femeia scrie bine, incisiv, cum spune juriul, "a monument to suffering and courage in our time", dar mi se pare trist, oricat de minunate si politic corecte ar fi intentiile, ca un premiu acordat literaturii sa fie decernat de prea multe ori ca "premiu pentru dizidenta", de data asta unei autoare mai cunoscute pentru lucrari de non-fictiune. Nu stiu, e ca si cum ai da Oscarul pentru cel mai bun film artistic unui documentar...
Timpul va vorbi pentru Alexievici, asa cum a facut-o si pentru Sillanpaa, daca a fost doar o conjunctura favorabila.  La vreo 80 de ani de la decernare, ne dezvaluie acum un nume poate mai cunoscut printre astronomi, ca asteroid, decat printre cititori, o stea care a stralucit intr-o imprejurare istorica favorabila si apoi s-a pierdut in uitare, lasand in urma in 2015, o senzatie puternica de déjà lu. Cu toata atractia mea pentru Scandinavia pe care fundalul de reconstituire a atmosferei unei epoci mi-o satisface intr-o oarecare masura, nu am putut sa-mi alung senzatia de scris prafuit, prizonier al timpului sau.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.