Feriti-va de Crimson Peak!

Crimson Peak (2015) 

Lui Guillermo del Toro nu mi se pare ca-i prieste deloc America. A inteles-o si el cand, dupa o prima incercare, s-a intors acasa in Mexic, dar a revenit atras de mirajul eroilor benzilor desenate. Si de cand a intrat in labirintul faunilor de la Hollywood, care se pricep ca nimeni altii sa sporeasca recolta incasarilor, a inteles ca ideile reciclate sunt calea sigura spre succes. E cam dezamagitor sa vad ca un regizor/scenarist cu potential isi vinde de vreo zece ani imaginatia pe dolari cu chipul hobitilor, al robotilor si al baietasilor incornorati din iad, dar industria cinematografica americana nu e pentru idealisti si cine intra in ea ajunge chiar sa se convinga ca acolo ii e locul si filmele de duzina sunt geniale. Toata lumea e multumita, drepturile curg, mai dintr-un joc facut dupa film, cum s-a intamplat cu Pacific Rim, mai dintr-un sequel... Acum, ca a terminat cu hobitii, del Toro se poate intoarce la Hellboy-ul lui. 

Si printre ele, se mai distreaza reinventand roata. Ne vinde Crimson Peak ca pe un horror, cand de fapt e o comedie a erorilor. Povestea e simpla si ii intuim dezvoltarea din primul sfert de ora: la inceputul secolului XX, Edith, o tanara si inocenta mireasa, bogata si ramasa singura pe lume, ajunge la conacul bantuit din Anglia al sotului, Thomas Sharpe. El si sora lui traiesc intr-o darapanatura de castel in care ploua si ninge, construit pe un sol argilos ce da intregului peisaj o convenabila culoare sangerie, numai buna pentru a dezvalui trecutul si a prevesti soarta viitoare a intrusei. Decorul capteaza prim-planul si melodrama in care sunt angrenati cei trei, constructia raportului de forte in lupta surda dintre sentimentele lor, trece in umbra. 

Daca te uiti la ansamblu, luminile si culorile construiesc un tablou desprins din goticul romantic, cu tot tacamul: castelul bantuit de fantomele celor ce si-au gasit moartea in el, cuplul format din blonda ingenua si tenebrosul misterios, zgomote, scartaituri, incaperi interzise, secrete ce ies la lumina de prin cotloanele intunecate, deloc bine pazite de vigilenta domnisoara Sharpe. Cand incepi sa te agati de detalii, observi insa ca nu prea ai de ce: ai anticipat deja cursul filmului; granita dintre realitate si fantastic e creata artificial, doar asa, fiindca imaginarul gotic cere prezenta fantomelor care ni se falfaie rosiatice prin fata ochilor de colo colo fara sa dea vreo clipa sentimentul de amenintare propriu-zisa. Asemenea romanului pe care il scrie Edith, nu este un film cu fantome, ci unul care intamplator are si fantome in el. Personajele raman prizonierele unor tipare monocrome, emfatizate de interpretarea actorilor. 

Chiar si asa, poate as fi incercat sa privesc filmul cu mai multa bunavointa daca as fi reusit cat de cat sa intru in atmosfera, dar mi-a fost imposibil. Cum sa consider eu filmul asta un horror, sau macar un thriller, cand abunda de mostre de umor involuntar? Del Toro pare sa-si fi concentrat toata atentia asupra scenografiei si efectelor si a fost atat de impresionat de ce a iesit incat a uitat ca filmul mai avea nevoie si de un scenariu, de putina logica. Nu de puzzle-uri complicate, doar de detalii elementare, cat sa nu starneasca ilaritate. De exemplu, tanarul despre care se spune ca a fost udat de ploaia torentiala pana la piele apare in secventa urmatoare cu coafura impecabila si gulerul apretat; zapada care cade printr-o gaura in tavan a castelului se afla in apropierea unui semineu in care din cand in cand se face si focul, dar evident ca nu se topeste niciodata, n-ar mai da bine in poza; prin podeaua de piatra si prin instalatiile de la baie argila sangerie tasneste mai mereu, doar pentru ca totul trebuie sa fie cat mai crimson, sa nu cumva sa uitam unde suntem. 

Si-s multe, va las placerea de a le descoperi singuri daca aveti chef, desi recomandarea mea ar fi chiar cea cu care se deschide filmul: Beware the Crimson Peak!