Valea lui Stan

S-ar putea sa-mi fi ales gasit un moment destul de prost al anului pentru a va ademeni pe un traseu frumos, spectaculos si destul de la indemana. Probabil ca v-ati saturat deja de suvoaiele si ochiurile de apa prin care pasim zi de zi de la o vreme incoace, cel putin prin sudul tarii, insa eu tot mai trag cu coada ochiului spre creste si vai, sperand ca in septembrie nu a fost ultima ocazie a anului pentru o drumetie in natura. In plus, oricat as vrea sa ma sugestionez de contrariu, ploaia torentiala nu-i cascada, rapaitul ei monoton nu e susur si nici baltile tulburi nu-s lacusoare, asa ca va invit, daca vi se face dor de munte dar nu va incumetati la trasee lungi si obositoare, la o plimbare prin Valea lui Stan. De cand am aflat de ea si am vazut poze, am tot visat cu ochii deschisi sa ajung acolo. Si, va asigur, pozele sunt nimic pe langa experienta directa, pe langa minunatia aceea de canion pe care a sapat-o un paraias, inainte sa fi fost ingradit de stavilarele ce-i regleaza cursul. 

Mergand de la Curtea de Arges spre Transfagarasan, dupa ce treceti de Cetatea Poienari cu multimea de restaurante si pensiuni, apoi de hidrocentrala Vidraru, chiar cand incepe urcusul mai abrupt spre baraj, intr-o curba cu o troita pe margine, se afla intrarea pe traseul minunat, un circuit care dureaza, la pas lejer, vreo patru ore. E imposibil sa o ratati, e curba aceea unde-s parcate multe masini, neregulamentar, dar ce nu face omul de dragul naturii! 

Intrand pe poteca, in partea stanga a soselei, peste podul pe sub care numitul Stan isi continua drumul pentru a se varsa in Arges, intram pe un traseu de o frumusete nebanuita. Am rascolit netul sa aflu cine a fost acest Stan si cum a creat el o vale atat de minunata (destept arhitect!), insa nu am gasit decat doua legende atribuite locului, una care spune ca doamna lui Vlad Tepes, pentru a nu fi prinsa de turci, s-a aruncat de pe stanca Cetatii Poenari si unde cadea o vale aparea (trebuie sa fi avut ceva greutate doamna!), alta vorbeste despre haiducii care ar fi ascuns aur prin zona. Nu l-am gasit, dar am gasit aurul naturii, un canion mult mai lung si mai spectaculos decat mai celebrul 7 Scari, unul din locurile alea pe care ai vrea sa le pastrezi pentru tine daca nu ar fi aflat deja mult prea multi de el, daca nu as fi stiut si eu, la randul meu, de existenta lui, din povestile altora, daca nu ar fi atat de accesibil, pornind chiar de la drumul asfaltat. 

Cum intri pe poteca, te intampina primele scari, de incalzire. Trec in fuga de primul grup, ca tot mi s-a reprosat ca "alerg pe munte" :). Da, nu-mi place sa stau la coada (nici) pe munte, de aceea m-am cam lecuit de Bucegi, si "alergatul" e o forma de protectie pe care o adopt cand nu ma simt in largul meu, cand vreau sa depasesc vreun grup galagios sau speriat de provocarile drumului, oameni incaltati neadecvat, mai ales pentru un drum destul de alunecos pe alocuri, ca sa ajung cat mai departe de ei, acolo unde nu se aud decat paraul, pasarile, fosnetul frunzelor si unde nu-mi pot cadea in cap, mai ales pe un astfel de traseu cu scari. Poteca este deja ingusta, peretii muntelui tot mai aproape. 

Am inteles ca totul era mult mai salbatic si mai putin accesibil celor neechipati pana in 2013, cand a fost marcat si amenajat, unele lanturi au fost inlocuite cu scari, s-au construit poduri solide si acum poate reprezenta o plimbare placuta pentru oricine nu are articulatiile ruginite.  Este doar nevoie de atentie, de o prindere solida si sigura a piciorului si mainii in locurile prevazute. 

Este un traseu pe care nu prea ai timp sa respiri. Cand crezi ca s-a terminat, apar alte scari, paraul are o noua treapta unde se acumuleaza lacusoare limpezi ce-si schimba culoarea sub razele soarelui, unele cu adancimi de peste 2 metri, in care se prabuseste cate un suvoi vijelios sau se prelinge cate un firisor. Continui sa urci si e greu ca prin tumultul de stari provocate de peisajul grandios sa aiba timp sa se strecoare vreo clipa oboseala, totul este entuziasmant!

 La un moment dat, trecem printr-un coridor ingust, impunator, unde ai senzatia ca muntele se apleaca din ambele parti asupra ta, suparat ca-i tulburi linistea, si te va inghiti.

E tot ceea ce poti sa vezi in sus, un petec de cer deasupra si salvatoarea scara ce te va duce spre el, tot mai sus, mai departe, in starea aceea de transa din care nu am putut sa ies pana cand nu am ajuns la padure.

Totul in jur era mult prea frumos. Ar fi putut sa fie chiar si mai frumos daca nu s-ar fi facut exces de zel cu amenajarea. Apreciez munca acelora care au vrut sa aduca mai aproape plimbaretii ocazionali, neinarmati cu pitoni si coarda, de aceste locuri, insa prea s-au construit balustrade pretutindeni. Cand ai o poteca - destul de larguta - pe marginea peretelui, ca om cu instinct de conservare stii ca e cazul sa stai cat mai departe de marginea abrupta, chiar nu era nevoie sa te simti ca in casa scarii, pe culoarul dintre doua etaje, cu balustrada de sprijin continua. Cel de-al doilea neajuns al povestii cu amenajarea este ca, acolo unde se ajunge usor, vor veni si cei care nu au respect pentru natura si-si arunca gunoaiele la locurile de popas. Stiu ca tind sa repet asta, si o voi face mereu, de cate ori voi merge undeva si voi vedea cum nesimtirea ajunge sa ia in posesie natura, it really pisses me off! 

Ma consolez cu imaginile nealterate ale paraului impasibil la framantarile si indispozitiile umane. Intotdeauna natura ma calmeaza, imi da o stare de bine, de "acasa", nu stiu ce gene puternice mi-au transmis stramosii neanderthalieni, dar mereu ma voi simti mai bine intr-o pestera sau intr-un canion decat in centrul unui oras :).

Nu o sa fac o descriere pas cu pas a traseului, nici pozele nu sunt chiar in ordine si multe le-am lasat deoparte. Orice v-as arata, imaginile neinsufletite nu pot sa redea nici jumatate din senzatiile de la fata locului. Va spun, pe scurt, ca dupa vreo doua ore de astfel de peisaje, urmeaza o jumatate de ora de urcus prin padure, genul acela de padure de foioase suprinzator de verde la sfarsit de septembrie. Ma asteptam la nuante de auriu si rugina, am gasit doar verdele tarziu de vara. Persista covorul fosnitor de frunze uscate de anul trecut si, ici-colo, gasesti cate o marturie a naturii trecatoare, a schimbului de generatii ce ma face sa revizitez locurile pe care le indragesc, atat de la fel si atat de diferite de fiecare data. Si Valea lui Stan tinde sa devina un astfel de loc la care sa vreau sa revin, preferabil in timpul saptamanii.

Insa data viitoare nu voi mai mai continua drumul, prin padure, pana la poiana Calugarita, 

nu voi mai trece pe langa ruinele cabanei si ale taberei de pionieri, pe drumul forestier,

ajungand la frumoasa cascada de la coada lacului Vidraru,

pentru a trece prin tunel

si a iesi la barajul strajuit de prietenul lui Dorothy, Omul de tinichea (imi dati voie sa-i spun asa?),

coborand apoi, pe sosea, pana la curba-parcare improvizata, timp in care putem admira de la distanta coltul de stanca al cetatii Poienari.

Nu, n-o sa mai vreau circuit, ci doar valea, dus-intors, e prea frumos acolo pentru a-mi amesteca apoi vibratiile pozitive emise de padure, stanci, parau si prieteni dragi cu cele negative emanate de marlanii care flegmeaza in gol de pe baraj si vocifereaza zgomotos ori de cate o masina ce lasa in urma nu doar fumul esapamentului si claxoane nervoase, ci si tanguirea vreunei manele...