Puzzle cu Oslo pe fundal

Hawaii, Oslo (2004)

In cea mai calda zi a anului, in Oslo, Vidar, un ingrijitor la un camin pentru nevrotici, se trezeste dintr-unul din visele sale premonitorii cu spaima ca trebuie sa faca orice i-ar sta in putere pentru a impiedica accidentul careia urmeaza sa-i fie victima Leon, protejatul sau. Un barbat si o femeie afla ca fiul lor nou-nascut are o malformatie incurabila a inimii. Pentru a nu se stie cata oara, o femeie incearca sa se sinucida cu pastile. Doi copii singuri se straduiesc sa supravietuiasca pe strazile orasului pentru a nu fi despartiti de serviciile sociale. O stewardesa se intoarce sa-l caute, dupa multi ani, pe cel caruia ii facuse o promisiune. Un barbat iese din inchisoare la aniversarea fratelui sau. 

Insirate asa, ati putea crede ca toate cele de mai sus alcatuiesc viniete, tablouri disparate, cu atat mai mult cu cat scenele sunt intercalate cu imagini de caleidoscop, in genul jucariei aceleia in care te uitai printr-o lentila cum bucatelele de sticla colorata se alaturau pentru a crea modele intr-o infinitate de forme si combinatii de culori. Cam asta face si scenariul de fata. Ia cateva bucati de sticla colorata, oameni cu vieti separate, cu sau fara legatura intre ei, si-i aliniaza astfel incat la un moment dat sa alcatuiasca ansamblul, imaginea centrala a unui film cu suflet, in care gasim ingredientele productiilor nordice. Este intrigant si emotionant, cu o aroma de supranatural aluziv, neinvocat direct, palpitant si amuzant, cu un continut din care s-ar putea scoate usor 4-5 filme, insa nu da impresia de aglomerare si haos. Pune accentul pe personaje, construindu-le intr-un mod atasant si credibil in motivatiile si reactiile lor. In ciuda varietatii istoriilor personale, se trece usor de la una la alta, firul general este placut de urmarit, fara ruperi de ritm, fara salturi neprevazute.

Intr-un context in care in mod normal coincidentele ar putea parea fortate, aici se aduna firesc, pentru a reconstitui tabloul de deschidere al filmului, cel cu un barbat alergand in noapte in timp ce un altul il urmareste pe un scuter, o ambulanta trece grabita pe drum, alte personaje privesc de pe margine, cu toate unite de sperante, temeri, vise si drame. Cu atat mai mult cu cat a aparut in acelasi an cu mult oscarizatul Crash, imi reprim greu tendinta de a-l compara cu acel film care cauta ostentativ adancimi psihologice, pentru a nu-i aduce un deserviciu, mai ales ca singurul punct comun este ideea de plecare, aceea a unor vieti ce se intersecteaza. In rest, creatia norvegianului Erik Poppe, realizat in colaborare cu acelasi scenarist, Harald Rosenløw-Eeg, cu care a lucrat pentru DeUsynlige (Troubled Water), suspenda tendinta naturala de neincredere in jocul coincidentelor adaugand intentionat elemente de magie si simbol ce duc la alinierea destinelor in scena de final.

La treizeci si ceva de grade, copiii-adulti si adultii-copii din Oslo viseaza la caldura. Ea poate fi gasita in locuri concrete, o indepartata insula din Pacific sau barul de la un colt de strada ori in regasirea cu o mama pierduta de unsprezece ani. Nu este nevoie de cuvinte mari, ci doar de gesturi mici pentru a da sens cautarii. Asa cum nici filmul nu are nevoie de explozii si efecte speciale pentru a atinge sufletul. Cu o economie de mijloace ce aminteste de Dogma '95, cu usurinta unui fulg ce pluteste in eter, scenariul ofera fiecarui personaj spatiu sa se desfasoare, sa-si traiasca povestea, sa contureze ansamblul unei nopti de vara in care fiecare alearga spre ceva, de ceva.