Biutiful (2010)
Acum multi ani, cand am ajuns la Barcelona, i-am vazut "pe viu", insirati pe trotuar, pe negrii vanzatori de curele, genti imitatii de Vuitton si umbrele. I-am vazut strangandu-si repede catrafusele in cearsafuri sau paturi si grabind pasul spre gangurile din jur la aparitia politiei. Asa ca in toata povestea asta cu imigrantii pe care ne-o arata pe ecran Iñárritu este mult adevar. Asta doar ca o curiozitate de context privind filmul, un context general mai actual parca acum decat in urma cu 5 ani, cand a iesit pe ecrane, sau cu vreo 10, cand am ajuns pe-acolo. Bine, in ultima vreme nu se mai grabeste nimeni sa invadeze Spania... decat romanii, dar am inteles ca si ei incep sa se mai intoarca sau sa se transmute prin tari cu economii ceva mai functionale.
Barcelona din film nu are frumusetea solara de oras turistic, ci este surprinsa in cadre gri-albastrui incetosate sau nocturne ori in interioare claustrofobice, sufocante in sensul propriu pentru unii, in ton cu existenta lui Uxbal (Javier Bardem) si a emigrantilor chinezi si africani carora, in felul sau, incearca sa le usureze traiul, ajutandu-i sa gaseasca de lucru sau negociindu-le micile ilegalitati cu politia. In permanent conflict cu nevasta cam dezaxata si usuratica, se straduieste sa-si creasca singur cei doi copii, el, un tata privat de figura paterna, dar care are darul de a vorbi cu sufletele mortilor. In momentul cand afla ca mai are putin timp de trait, toate problemele par sa i se invalmaseasca in viata si incepe o cursa contracronometru pentru a le rezolva, pentru a pune totul in ordine.
Vina sociala, dar si cea personala, constientizarea faptului ca va deveni si el un tata absent, invaluie intregul film intr-o tristete greu de digerat. Uxbal are de infruntat, pe langa propria moarte, si pe cea a unor persoane pentru care se simte responsabil. Cand am simtit nodul acela de amaraciune in gat, am vrut sa renunt (din nou) la a vedea continuarea. Dar n-am putut! Ceva mai puternic ma tinea in fata ecranului, poate stralucirea unui diamant oferit in secventa care deschide si inchide rotund filmul, un diamant pe care Alejandro Gonzáles Iñárritu ni-l ofera noua, spectatorilor. Iar Bardem este a doua oara dupa Mar Adentro cand, in rol de muribund, ma prinde in durerea lui si nu-mi mai da drumul, nici nu m-a lasat sa respir.
Ma intreba cineva de ce ma uit la filme triste daca ma deprima. Probabil ca multi percep cinematograful ca pe un divertisment, care trebuie sa ofere bucurie, ras, momente de relaxare. Pentru mine nu e asa, cum nici cartile nu sunt. Am nevoie cateodata si de o comedie proasta, de romantisme lacrimogene care ma amuza, de un macel horror cinstit, dar sunt supape prin care se alimenteaza alte nevoi. La carti selectia e ceva mai stricta, pentru ca acolo ar trebui de obicei sa tin deschise supapele astea mai mult de 2 ore, cat dureaza in medie un film, ma plictisesc. Dar ca sa ma bucur cu adevarat de un film trebuie sa treaca de pragul rational si sa-mi trezeasca emotii, sa ma surprinda, sa ma copleseasca, sa-mi dea de gandit . De aceea nu prea ma dau in vant dupa artsy fartsy, imagini frumoase dar golite de continut, de esenta ce se revarsa din ele si te bantuie, ramane cu tine mult timp dupa ce ai vazut filmul, poate mereu, cand imaginile propriu-zise se vor fi sters din minte, dar stii ca te-au marcat, ca au miscat ceva acolo in interior si au deschis niste canale ale receptarii care in fata maruntisurilor de duzina sau a pretiozitatilor gratuite raman inchise.
Biutiful e un astfel de film. N-as putea sa explic exact in ce fel e atat de beautiful, dar este un diamant nascut din mizerie si suferinta, cu o complexitate surprinzatoare pentru o pelicula atat de lineara. Bardem aproape ca nu paraseste cadrul, este urmarit tot timpul, nu prea exista scene desfasurate departe de el. Atunci cand se intampla, este doar conventia necesara, pactul prin care spectatorul trebuie sa cunoasca ceva ce personajul va afla mai tarziu sau niciodata (cadrele de la inceput cu fratele si sotia, nehotararea negresei). Si invers, scenariul isi creeaza propriul pact cu eroul principal: un personaj pe care il vedem in secventa de deschidere si Uxbal pare sa-l cunoasca ne va fi introdus noua, spectatorilor, mult mai tarziu.
Pe fundal, se vede Barcelona, la fel de sumbra si dezolanta. Este acel oras intunecat ce se ascunde sub poleiala turistica, facut din degradare umana, umilinta, boala si durere, orasul emigrantilor, al marginalizatilor si celor fara speranta.
Din cea mai neagra tristete, diamantul arunca palide reflexe de stralucire, de umanitate, acele momente cand eroul intelege ca nu e totul in zadar, ca merita sa lupte pentru bucuria din ochii unui copil cand i se spune ca va merge la munte, ori cand spectatorului i se arata ca increderea si compasiunea sunt uneori rasplatite, chiar si cand tentatia si motivele de a nu o face sunt mari. Numai cascand un gol in suflet poti dupa aceea sa-l umpli. Sau, cum spunea chiar regizorul, citandu-l pe poetul mexican Jaime Sabines: "Someone spoke to me all the days of my life, / into my ear, slowly, taking their time. / Said to me: live, live, live! / It was death."
Vina sociala, dar si cea personala, constientizarea faptului ca va deveni si el un tata absent, invaluie intregul film intr-o tristete greu de digerat. Uxbal are de infruntat, pe langa propria moarte, si pe cea a unor persoane pentru care se simte responsabil. Cand am simtit nodul acela de amaraciune in gat, am vrut sa renunt (din nou) la a vedea continuarea. Dar n-am putut! Ceva mai puternic ma tinea in fata ecranului, poate stralucirea unui diamant oferit in secventa care deschide si inchide rotund filmul, un diamant pe care Alejandro Gonzáles Iñárritu ni-l ofera noua, spectatorilor. Iar Bardem este a doua oara dupa Mar Adentro cand, in rol de muribund, ma prinde in durerea lui si nu-mi mai da drumul, nici nu m-a lasat sa respir.
Ma intreba cineva de ce ma uit la filme triste daca ma deprima. Probabil ca multi percep cinematograful ca pe un divertisment, care trebuie sa ofere bucurie, ras, momente de relaxare. Pentru mine nu e asa, cum nici cartile nu sunt. Am nevoie cateodata si de o comedie proasta, de romantisme lacrimogene care ma amuza, de un macel horror cinstit, dar sunt supape prin care se alimenteaza alte nevoi. La carti selectia e ceva mai stricta, pentru ca acolo ar trebui de obicei sa tin deschise supapele astea mai mult de 2 ore, cat dureaza in medie un film, ma plictisesc. Dar ca sa ma bucur cu adevarat de un film trebuie sa treaca de pragul rational si sa-mi trezeasca emotii, sa ma surprinda, sa ma copleseasca, sa-mi dea de gandit . De aceea nu prea ma dau in vant dupa artsy fartsy, imagini frumoase dar golite de continut, de esenta ce se revarsa din ele si te bantuie, ramane cu tine mult timp dupa ce ai vazut filmul, poate mereu, cand imaginile propriu-zise se vor fi sters din minte, dar stii ca te-au marcat, ca au miscat ceva acolo in interior si au deschis niste canale ale receptarii care in fata maruntisurilor de duzina sau a pretiozitatilor gratuite raman inchise.
Biutiful e un astfel de film. N-as putea sa explic exact in ce fel e atat de beautiful, dar este un diamant nascut din mizerie si suferinta, cu o complexitate surprinzatoare pentru o pelicula atat de lineara. Bardem aproape ca nu paraseste cadrul, este urmarit tot timpul, nu prea exista scene desfasurate departe de el. Atunci cand se intampla, este doar conventia necesara, pactul prin care spectatorul trebuie sa cunoasca ceva ce personajul va afla mai tarziu sau niciodata (cadrele de la inceput cu fratele si sotia, nehotararea negresei). Si invers, scenariul isi creeaza propriul pact cu eroul principal: un personaj pe care il vedem in secventa de deschidere si Uxbal pare sa-l cunoasca ne va fi introdus noua, spectatorilor, mult mai tarziu.
Pe fundal, se vede Barcelona, la fel de sumbra si dezolanta. Este acel oras intunecat ce se ascunde sub poleiala turistica, facut din degradare umana, umilinta, boala si durere, orasul emigrantilor, al marginalizatilor si celor fara speranta.
Din cea mai neagra tristete, diamantul arunca palide reflexe de stralucire, de umanitate, acele momente cand eroul intelege ca nu e totul in zadar, ca merita sa lupte pentru bucuria din ochii unui copil cand i se spune ca va merge la munte, ori cand spectatorului i se arata ca increderea si compasiunea sunt uneori rasplatite, chiar si cand tentatia si motivele de a nu o face sunt mari. Numai cascand un gol in suflet poti dupa aceea sa-l umpli. Sau, cum spunea chiar regizorul, citandu-l pe poetul mexican Jaime Sabines: "Someone spoke to me all the days of my life, / into my ear, slowly, taking their time. / Said to me: live, live, live! / It was death."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.