miercuri, 9 septembrie 2015

Altceva am vrut sa spun...


Som du ser meg / I belong (2012)

Fiecare dintre noi a intalnit candva in viata persoane cu care a simtit ca discutia nu se leaga si orice ar incerca sa spuna se loveste de un zid, ca vorbele sunt rastalmacite si interpretate pana la a deveni contrariul a ceea ce incearca sa exprime. Exista si cazurile fericite cand, de la prima vedere, stii ca esti pe aceeasi lungime de unda cu cineva, ca atunci cand incepe o fraza ai putea sa-i continui gandul fara gres, pentru ca simti si gandesti la fel. Insa ele nu pot face subiectul unui film, ci doar al unor momente rare si imbucuratoare ale vietii. Cand nu ai conflict si tensiune, nu poti nici sa captezi interesul publicului, cu atat mai putin al celui nordic, ce si-a modelat gustul intr-o directie usor depresiva si metonimica, adica-i musai sa vada doar efectul si sa stea apoi acasa sa mediteze asupra cauzelor, ori sa-i infatiseze  o istorie individuala pentru a-i da de gandit asupra cadrului general si daca nu primeste subiecte pe care sa le poata rumega in liniste in lungile nopti de iarna considera ca productia si-a ratat scopul.  
Aici avem o atmosfera usor atipica. Daca schimbam limba si cadrul, putem obtine genul acela de film spaniol sau englez cu aspect de piesa de teatru in care personajele vorbesc mult si degeaba, ca nu se inteleg deloc. Are un subiect care se preteaza la o adaptare dramatizata si scolile de film sus-mentionate au o lunga traditie in astfel de abordari. Cadrul, rama narativa a filmului, e dat de secventele cu o scriitoare ce merge la un studio pentru a-si inregistra cartea in lectura proprie, pentru imprimarea unui audiobook. Pe masura ce citeste, vocea din off, de care se cam abuzeaza in film, ne aduce in fata episoade din viata a trei femei care se vor intalni intr-o zi in aceeasi masina. Frame-ul nu este unul ingenios, pe alocuri se abuzeaza de el, dar reprezinta in sine o a patra istorie, ce se alatura celorlalte trei. 
Una dintre femei, Lise, este asistenta medicala si a primit in grija o interna pe care o instruieste in regulile si practicile spitalului unde lucreaza. Totul merge pana cand se observa ca Lise, cand nu-si mai gaseste cuvintele de stres, o da pe engleza.  Grete Maigret este traducatoare si, de curand, i s-a schimbat editorul. Ann-Kristin este insarcinata cu al doilea copil si, impreuna cu mama, isi viziteaza rudele mai instarite, ce le fac o oferta generatoare de conflicte. Impreuna alcatuiesc un caleidoscop de experiente de viata diferite ce au ca punct comun dileme posibile ale traiului cotidian, decizii aparent de mica importanta, dar care ajung sa marcheze constiinta when you least expect it, dupa cum se intituleaza cartea citita la microfon.
Dintre cele trei episoade, cel mai mult m-a atras al doilea, pentru ca abordeaza un fenomen editorial despre care stiu de la cineva din familie - nu spui cine, persoana insemnata ;) - ca se practica si la noi: vine traducatorul cu propuneri literare solide dintr-un spatiu cultural care-i este cunoscut, nu foarte accesibil muritorului de rand, si editura le respinge pentru ca nu s-ar vinde, pentru ca de multe ori reperele comerciale sunt mai importante decat cele valorice intr-o lume in care o carte de bucate sau memoriile agramate ale vreunei vedetute ivite peste noapte sunt, ca vanzari, deasupra unor autori considerati "grei".  Este si cazul lui Grete Maigret din secventa de film, traducatoare reputata, care isi vede integritatea profesionala prejudiciata in momentul cand, propunand noii editoare o carte a unei autoare germane, accepta sa traduca o alta, superficiala dar cu mai mult succes la public, romanul chick lit cu care se lansase scriitoarea. 
Ultimul fragment este cel mai complex, cu un conflict mai amplu, se extinde in mai multe directii si are mai multi participanti, atingand aspecte sociale nuantate, patrunzand in lumea celor ce pot vedea oferirea a 1.000.000 de coroane (vreo 100.000 de euro) ca pe un act de performance art. Toate trei aduc in atentie episoade la fel de umane si credibile, secvente desprinse din realitatea de zi cu zi, redau portrete vii si situatii convingatoare.  Chiar daca nu functioneaza ca un tot, lasandu-si cumva in suspensie firele si legandu-le intre ele fortat (principalul repros pe care i-l fac), este un film de vazut, cu personaje bine puse in evidenta de un scenariu cu spirit de observatie ascutit in privinta relatiilor umane, sustinut ambiental de muzica clasica, si te invita sa reflectezi asupra integritatii si compromisurilor pe care trebuie sa le faca o persoana pentru a corespunde asteptarilor si sarcinilor impuse de ceilalti.
Daca titlul englez trimite la nevoia de apartenenta, inversand cumva perspectiva de receptare, punand accentul pe personaj, originalul norvegian este mult mai fidel sensului filmului, insemnand "asa cum ma vezi", titlu ce isi invita spectatorii sa adopte privirea critica exterioara, sa traga propriile concluzii asupra mecanismelor ce transforma intentiile bune in rezultate dezastruoase.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.