miercuri, 29 iulie 2015

Cautand in noapte un cadavru


Once upon a Time in Anatolia (2011) 

A fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi fost poate era mai bine si ramaneam cu impresia minunata creata de Winter Sleep dar asa se mai intampla cand vad filmele in ordinea inversa a aparitiei si am tendinta sa evaluez trecutul prin prisma prezentului, dar hai sa nu intind formula de introducere cum face filmul, care ne ofera introducere, si introducere, si introducere, si introducere, un mic cuprins si o incheiere rapida, cand gasim victima nu mai e loc de punct culminant, a trecut demult momentul...
Deci cum spuneam, a fost odata un echipaj de politie, plecat impreuna cu jandarmii si cu cei doi suspecti, cu procurorul si cu doctorul, care fie vorba intre noi e mai degraba generalistul oraselului decat legistul, si oricum singurul lui rost in film e sa aiba si procurorul cu cine schimba o vorba, ca politistii tot adjective raman si la turci, ca si in filmele romanesti (scuze, Ionut!). Si au plecat ei inghesuiti in trei masini, dintre care doua Dacii de-alea vechi, vehiculul national al Turciei se pare, disparut demult la noi, ca opulenta automobilistica mai rar gasesti ca-n Romania, unde omul prefera sa locuiasca in garsoniera dar sa-si tina ultimul model de Audi in parcare. Poate v-am plictisit deja, dar n-am terminat introducerea, incerc sa urmez ritmul filmului, are doua ore jumate, din care vreo ora si douazeci de minute ne plimba si ne ocoleste pe la mama dracului de pustietati ale Anatoliei pentru ca suspectul cu nume, Kenan (spre deosebire de suspectul doi care ramane numit astfel si parafrazand reclama, "era frac'su, ba") nu se poate hotari unde a ingropat cadavrul si ni se transmite si noua, spectatorilor nevinovati, plicstiseala politistilor, umbland dintr-un loc in altul, interminabil, pana ce-l gasim, da, vestea buna e ca il gasim, ca in povestea Seherezadei, cand vin zorile, dar filmul nu tace inca, din fericire, pentru ca ultima ora se mai anima putin.
Iar o sa se supere spiridusul shakespearian pe mine si n-o sa-i pot raspunde, ca la ora cand se publica automat aceasta postare ca sa nu capete blogul panze de paianjen pe la colturi ma aflu probabil intr-o caldare glaciara, fara alt semnal decat cel telepatic.
Dar daca nu esti critic de film, de-ala care se extaziaza cu unghiurile, cu cadrele, cu luminile, daca ai vazut si nu te-a cuprins fiorul profund exprimat de Jauja, de unde  am ramas cu "sindromul calului", va fi greu sa treci de prima ora jumate. Pentru ca filmul asta sufera mult de sindromul calului, care este inlocuit cu doua Dacii si un gipan. Vin de departe printr-un cadru panoramic fix, se apropie, ce frumos, ce artistic, ajung intr-un punct, cauta pe fiecare colina, sub fiecare copac, langa fiecare cismea, nu gasesc nimic, pleaca mai departe, scena se repeta si tot asa, pana cand toti sunt exasperati, si personajele si eu. 
E un film care a castigat Marele Premiu al Juriului la Cannes in anul respectiv. Cred ca ati inteles ideea, "al juriului", ii gadila teribil pe mai bunii cunoscatori intr-ale tehnicii decat mine si e conceput ca o momeala pentru critica. Pe mine m-a plictisit rau lungul inceput de vreo ora si ceva, dupa care mai intra in spiritul Winter Sleep. Nu e nevoie neaparat sa se intample lucruri ca sa-mi placa un film, e suficient sa aiba dialoguri destepte sau simpatice (si asta se intampla mai ales in partea a doua) ori sa ma fure cumva, nu stiu cum, sa nu fie, vorba lui Maiorescu preluata de la Hegel, "arta pentru arta", concept pentru care am o toleranta mai mare in literatura sau pictura decat in cinematografie. Am si eu limitele mele. Nu numai ca un cadavru cautat tot filmul este gasit (nu stiu daca e un spoiler sau o motivatie sa va fac sa rezistati pana la sfarsit) dar, atunci cand se intampla, totul pica in extrema cealalta, se rezolva in pripa, ceea ce duce la un film dezechilibrat, insa dupa o reteta de succes: sunete generate de imagini, dialoguri dezvoltate cu umor si sarcasm, cadre lungi, meticuloase, in real time, macinari existentiale. Cu o jumatate de ora mai putin, taiate din lunga plimbare prin pustiu, probabil ca mi-ar fi placut mai mult.

joi, 23 iulie 2015

Punerea in scena a unei tragedii


Ismail Kadare - Viata, jocul si moartea lui Lul Mazrek

Viata:  "Conform dosarului de ancheta, cateva dintre personaje cutreierasera printre ruinele teatrului, ba chiar sezusera pe treptele lui de piatra, ceea ce n-ar fi putut incurca itele mai mult decat erau. Cat despre celelalte opinii, conform carora influenta teatrului nu putea fi directa, ci foarte subtila, si asta chiar in modul in care se combinau faptele, capatand concentrarea si dramatismul pe care doar scena le poate crea, ei bine, toate acestea au fost considerate fantezii de scriitor".
Sunt multe feluri in care o persoana o poate indemna pe alta sa citeasca Iliada: admirativ si dornic sa impartaseasca o experienta, imperativ, ca din partea unui profesor catre elevii sai, misterios si ademenitor, invitand la descoperirea lumilor apuse. Dar niciodata nu as fi crezut ca inofensivul "citeste Iliada" poate atarna ca o sabie amenintatoare deasupra capului plecat umil, cum se intampla in aceasta carte a contrastelor, a starilor si imaginilor opuse: intre decorul luminos, solar, al unei statiuni pe malul marii si intunecatele resorturi ale puterii in care sunt prinsi toti eroii, intre dorinta de a trai si a iubi si mecanismul sumbru al dictaturii ce-i macina pe toti, de la ministrul de Interne asupra caruia pluteste spectrul destinului predecesorului, pana la un umil soldat dintr-o unitate de graniceri de pe malul marii, loc al intrezaritelor chemari ispititoare ale libertatii, luminile insulei grecesti Corfu.
A fi pe scut sau sub scut: cale de mijloc nu exista. Cei care incearca sa-i inlature povara si sa fuga, atunci cand reusesc, creeaza o bresa in inima dictaturii si cei ramasi trebuie sa plateasca.

Jocul: "Eu am fost si paznic, si infractor. Aparator si in acelasi timp inamic al statului. Din acest motiv nu am facut altceva decat sa-mi joc propria tragedie."
Cand viata devine o mascarada, actorul trebuie sa-si joace rolul, sa supravietuiasca prin moarte. Lul Mazrek si-a dorit dintotdeauna sa devina actor. Cand a plecat in armata, nu a stiut ca va ajuge cu adevarat protagonistul unui spectacol de teatru, cum visase mereu, al unei tragedii impregnate cu absurd in care nu mai este loc de repetitii, de corectare a greselilor, de modificari sau razgandiri. In statiunea de pe malul marii o cunoaste pe Vjollca Morina, o functionara a Bancii Nationale, venita cu propria-i misiune. Nimic nu este ceea ce pare, mastile nu pot fi date deoparte, eroii isi indeplinesc rolul ca hipnotizati, ca si spectatorii si cititorii.
Nu este doar un joc actoricesc, ci si o joaca cruda de-a prinselea, pe care armata il joaca cu cei ce incearca sa evadeze, asa cum s-a intamplat si la noi, cand multi dintre temerarii ce se incumetau sa traverseze Dunarea inot pentru a ajunge in Vest prin Iugoslavia erau arestati sau impuscati. Si mai este jocul lui Kadare. La fel cum guvernul isi tine cetatenii sub control, scriitorul isi acapareaza publicul, dar nu prin teroare, ci seducandu-l, strecurandu-i mesaje codificate si aluzii aduse de departe, din clasicismul grec. 

Moartea: "Cazand pe o parte, cu ochii care i se stingeau zari cum masca se muta in partea cealalta, parca in joaca, ca si cand ar fi vrut sa-si rada de el."
 Kadare face si aici ceea ce stie cel mai bine: exploreaza zonele intunecate, fara a dezvalui niciodata totul. Asterne un lintoliu fin, ce impiedica vederea adevarului. Cel ce poate zari dincolo de el, risca sa-si piarda mintile, cum se intampla cu un turist olandez, obsedat de tara unde mortii se ridica de sub giulgiu sa bea apa.
Jocul nu se opreste niciodata, chiar daca isi schimba regulile. Cand nu exista un cadavru, trebuie inventat. Cand libertatea aduce dreptul si obligatia de a vorbi, unii trebuie sa taca. Numai anticul Butrint, insufletit sub pana lui Vergiliu, o iluzie sau o Troie vazuta in vis, stie adevarul. Numai el, orasul dorului si al sperantelor inutile, aude suspinele vaduvelor in fata mormintelor goale, vocea lui Hector marturisindu-si sfarsitul, umbrele cu sau fara trup ce-si deplang ratacirea prin lume.
Din admiratia pentru capacitatea lui Dante de a calatori viu printre morti si din ruinele unei epoci destul de recente, Kadare isi construieste propriul infern, unul scaldat in valurile marii si luminat de soare.

luni, 20 iulie 2015

Ce ai face pentru copilul tau?


Klopka (Capcana) (2007)

Fiecare parinte care-si iubeste copilul ar raspunde, instinctiv, "orice". Dar cand "orice" include crima, cati ar merge pana la capat?! Este doar prima dintre dilemele ce ii apar in cale eroului acestui film, intr-o cursa contra cronometru care cere decizii rapide si actiuni fara ezitari. Cand in primul cadru iti apare un tip cu fata plina de vanatai si in al doilea un pistol, ma gandeam ca urmeaza ceva alert, de actiune... Inteleg in scurt timp ca e unul din acele filme care iti pune in fata conventia doar pentru a o incalca.
Individul batut este Mladen, un inginer constructor de pe un santier falimentar, unde lucratorii ramasi ai nimanui spera sa-i cumpere si pe ei cineva, sa reinceapa sa mearga treaba, sa fie scosi din lancezeala... Mai ca-ti vine sa-i adopti cand ii vezi cum stau tristi in pragul baracilor si-si ineaca amarul in pahar! Suntem in atmosfera familiara a tranzitiei anilor '90 de la noi, care se resimte si in Serbia, zece ani mai tarziu, la fel de confuz si derutant. Sotia lui Mladen e profesoara de engleza. Alcatuiesc o familie fericita impreuna cu fiul lor, pana cand acestuia i se descopera o boala de inima pe care numai o operatie in Germania o poate vindeca. Cei 26.000 de euro necesari sunt mult peste posibilitatile familiei, dar soarta pare sa-i surada tatalui. In urma unui anunt in ziar, este contactat de un barbat care ii promite toti banii. Exista insa o conditie, un serviciu pe care necunoscutul il cere in schimbul generozitatii sale. De aici toate ezitarile, obisnuita criza a familiei, transformarile prin care trece barbatul, etc. etc.
Senzatia mea din timpul vizionarii este ca ar fi putut sa fie un film romanesc. Doar limba face diferenta. In rest, aceleasi cadre multe de apartament, exterioare ce dau impresia ca sunt filmate pe strazile Bucurestiului, cu eternii tiganusi cersetori / spalatori de parbrize, atmosfera apasatoare de dinaintea unei decizii grave si ireversibile, apoi suferinta produsa de consecinte, actori buni, incadrari neglijente ce nu mai reprezinta demult un act de curaj artistic ci unul de conformism, de inscriere intr-un curent mult prea exploatat. Si ceva in plus, unde nici realismul nu-si are locul, nici fictiunea nu poate convinge: un scenariu cu trageri muulte la tema, coincidente fortate pentru a amplifica si mai mult indoielile eroului, incepand cu aparitia binefacatorului si alegerea victimei, mergand mai departe, nu mai zic unde, ca ar insemna sa dezvalui marea gaselnita, intorsatura de situatie a filmului.
Prezentat ca un film noir, productia sarbeasca esueaza in meandrele realismului promovat in ultimii 25 de ani de filmele noastre: a primit ceva premii, este exact genul de care criticii nu se mai satura, probabil ca nici publicul vestic, care il percepe ca pe ceva exotic si real, diferit de acadelele frumos ambalate oferite de industria americana. Poate ii face sa se simta vii, sa perceapa emotia, senzatia de sufocare produsa de mecanismul ce striveste individul... Si mie imi place starea asta uneori, doar ca indoielile si macinarile morale transpuse cinematografic imi par mult mai reusite in filmele nordice. Ex-iugoslavii au altceva al lor, au comedia neagra, au filonul autoironiei vesele, al hazului de necaz balcanic, ii au pe Kusturica si excelentul No Man's Land, daca tot vorbim de alegeri si consecintele lor.  
Cum ii spune si titlul, Klopka e o capcana, din pacate nu doar pentru protagonistul sau, ci si pentru spectator. M-a prins in captivitate si a trebuit cumva sa-mi fac cat mai placute cele 100 de minute care au parut vreo 3 ore, sa ma concentrez asupra expresivitatii actorilor, unde se evidentiaza Nebosa Glogovac si sa accept simbolurile fara sa pun prea multe intrebari. Intentia a fost buna, bulgarele de zapada aruncat de o fetita la inceputul filmului isi face efectul. E drept ca poate am ajuns si eu la saturatie cu realismul minimalist, dar parca nici scenariul, nici impresia artistica nu m-au ajutat sa uit ca eram in capcana.

joi, 16 iulie 2015

Lectii de umanitate


J. M. Coetzee - Elizabeth Costello

Ce avem noi aici: o carte careia nici nu stiu daca sa-i zic roman-eseu, roman academic cum au definit-o unii, ori altcumva... indiferent de nume, este o carte densa si admirabil lucrata. Nu-i usor sa construiesti o scriitoare fictiva atat de complexa ca Elizabeth Costello pornind de la zero. Ajunsa la senectute, eroina se hraneste din gloria unui singur roman, ce o are ca protagonista pe Molly Bloom, sotia lui Leopold, si da ocol lumii sustinand prelegeri si discursuri intr-o atmosfera ce oscileaza intre succes moderat, admiratie politicoasa, indiferenta ingaduitoare, perplexitate si, uneori, revolta. 
La decernarea unui premiu in America, vorbeste despre realism. Pe un vas de croaziera in Antarctica, sustine o prelegere despre viitorul romanului. Doi ani mai tarziu, socheaza America intr-un discurs despre animale, comparand abatoarele cu lagarele de concentrare. In Africa, unde merge sa-si intalneasca sora, intelegem ca e o trasatura de familie si Blanche e la fel de capabila sa produca descumpanire ori sa scandalizeze asistenta cand se erijeaza intr-o vestitoare a mortii studiilor umaniste dintr-o perspectiva catolica fara compromisuri. La Amsterdam, Elizabeth sustine o dizertatie despre rau, ce ofera prilejul unei meditatii asupra raportarii literaturii la lume: devin oamenii mai buni gratie cartilor citite? este bine pentru autor sa scrie orice doreste? este bine pentru cititor sa se afunde pe teritorii literare ce-l pot destabiliza emotional?
In ciuda caracterului vadit polemic al ideilor enuntate, Elizabeth nu este o polemista. Are oroare de confruntari si explicatii, de intrebarile publicului. Cand se afla pe scena, in centrul atentiei, simte o anumita incapacitate de a-si transmite gandurile cu convingere si fluenta. Intreaga carte e dominata de o  neliniste si o cautare ce i se transmit si cititorului.
 "Exista o poveste a lui Franz Kafka - poate ca o stiti - in care o maimuta, in tinuta de gala, rosteste un discurs in fata unei societati erudite. Un discurs, dar si un test, un examen, o proba orala. Maimuta trebuie sa demonstreze nu numai ca e in stare sa vorbeasca limba auditoriului, dar si ca a deprins perfect manierele si conventiile lui, ca e pregatita sa intre in societate. (...)
Nu stim si nu vom sti niciodata, cu siguranta, ce se petrece cu adevarat in acea poveste: daca e vorba de un om care se adreseaza unor oameni, sau de o maimuta care se adreseaza unor oameni, sau de un om care se adreseaza unor maimute (desi aceasta varianta mi se pare improbabila), sau chiar de un papagal care se adreseaza unor papagali."
 Nu stim daca Elizabeth Costello este produsul imaginatiei sau Coetzee insusi sustinandu-si batalia pentru drepturile animalelor in cursul careia a devenit vegetarian ori luptand cu temerile generate de degradarea fizica ce insoteste apropierea de crepuscul, infatisate intr-o scena desprinsa parca din romanele lui Philip Roth, cu un batran pictor, domnul Phillips (omagiu subtil sau coincidenta?) si o Elizabeth mai tanara, nu stim daca autoarea australiana, construita atat de verosimil si natural,  e un pretext al scriitorului sud-african de a repropune - asa cum s-a spus - prelegerile despre valorile umanitatii sustinute la sfarsitul anilor '90 la Princeton. Si nu vom sti poate niciodata ce se petrece in aceasta poveste, cate din cuvintele lui Costello reflecta credintele autorului insusi si cate se vor ironie. Va spun sincer, au fost momente cand n-am inteles daca vorbitorul (nu doar Elizabeth tine discursuri) isi expune ideile cu seriozitate sau  face pe avocatul diavolului. Ambiguitatea persista pana in final, fortand cititorul sa bata la porti inchise si sa se intrebe obsesiv "tu ce crezi?".
Daca isi mai imagineaza cineva ca ar fi o carte de eseuri academice ce ar putea plictisi,  nu-i deloc asa, ideile sunt sustinute de un personaj viu, brodate pe o rama narativa construita din biografia eroinei, intr-o impletire de puncte de vedere ce se deplaseaza sistematic de la imaginea subiectiva, de sine, catre privirea exterioara, reflectarea prin ochii celorlalti, cunoscuti sau straini. Iata, de pilda, cum o percepe propriul sau fiu: 
"... ea nu este nicidecum un scriitor reconfortant. E chiar cruda, asa cum pot fi femeile, dar cum barbatii rareori au curajul sa fie. De fapt, ce fel de creatura e ea? Nu e foca: nu e suficient de amabila. Dar nu e nici rechin. Pisica. Una dintre pisicile acelea mari, care se opresc atunci cand isi eviscereaza victima si peste pantecul sfasiat iti arunca o privire galbena, rece."
Aceasta privire rece, eleganta si analitica, domina intreaga carte, stralucitoare si imprevizibila, incisiva, dar plina de compasiune. Ma aflu la prima intalnire cu Coetzee, am inteles ca Elizabeth este un personaj recurent al romanelor sale, asa ca ma bucur de acum la gandul ca il voi regasi.

marți, 14 iulie 2015

Cum (nu) am citit o carte in 20 de minute


James Purdy - Malcolm

Se poate citi o carte in 20 de minute?! Nu, de aceea nici nu voi spune prea multe despre ea, decat ca intentiona sa fie un roman comic, aventura unui tanar in cautarea tatalui sau printr-o lume populata cu personaje dubioase si excentrice, intr-o atmosfera psihedelic-suprarealista. Dupa primele trei pagini, mi-am dat seama ca am ratat intalnirea cu ele. Am continuat cu postfata traducatorului. Cand e cazul, consideratiile critice le las la sfarsit, pentru a nu-mi influenta lectura, dar nu mai era. A fost utila postfata, m-a lamurit ca nu bizareria cartii m-a distras, ci amprenta greu de ignorat a traducatorului.
 Tot ce va pot povesti este aventura mea cu un volum ilizibil. Nu dramatizez, am rabdarea si capacitatea de a trece peste micile erori de traducere si corectura, chiar si topica prea influentata de limba sursa o mai inghit, cat timp cartea se poate citi. Ce nu pot sa accept si ma isterizeaza brusc si iremediabil este macelarirea limbii romane.
Nu ma numar printre puristi si nici nu vorbesc de vreun pronume relativ la genitiv, dezacordat poate din neatentie, am si eu luptele mele cu cu pronumele negativ, nu o sa ma vedeti scriind pe blog (prin actele oficiale m-am resemnat sa o fac)  "nici unul / nici un" intr-un cuvant, logica mea refuza, asa cum refuza sa ma lase sa scriu "un prieten de-ai mei", "ciresi" ca forma de plural pentru fruct si alte strafulgerari ale creierelor academice devenite norma. Aici este vorba de greseli grave si sistematice, de exprimari agramate, de o lipsa totala de respect pentru limba romana.
Engleza o stie toata lumea si editorul isi intreaba colaboratorii ce limbi straine cunosc, se presupune ca ai avut zeci de ani la dispozitie sa-ti inveti limba materna... Asa si-o fi spus un traducator, pe nume Radu Sorop, cand a pornit impreuna cu Malcolm in calatoria prin hatisurile cartii, fara sa stie ce personaje amenintatoare ii vor iesi in cale: dezacordul, topica haotica, prietenii falsi ai limbii, siamezii mot-à-mot si perfidele virgule si cate alte necunoscute pericole ce-l pandeau pe nevinovatul traducator la fiecare cotitura a frazei.
O sa fac efortul de a transcrie aproape o pagina (pag. 7-8) chiar de la inceputul cartii, ca este o comoara, un model nesecat pentru cum nu se face o traducere:

     "Locuise aici toti cei cincizeci si ceva de ani ai sai (desi, dupa infatisare, ar fi putut trece cu usurinta ca avand saptezeci sau chiar optzeci) si simtea, in mod obscur, ca tanarul de pe banca ridica un comentariu, chiar o amenintare, cu siguranta o critica a propriei sale cariere si gandiri - ca sa nu spun existenta. 
        In primul rand, nimeni vreodata inainte nu sezuse pe acea banca anume cu asemenea staruinta si, in plus, nimeni nu prea se asezase pe ea pana atunci, pur si simplu. Un exponat, fusese plasata acolo ca un ornament fara utilitate, ba chiar doamnele de o etate considerabila care asteptau taxiuri o refuzau fara exceptie, recunoscand-o, datorita cosmopolitismului si senilitatii lor, drept ornamentul care era. Dar baiatul o luase in primire, se asezase pe ea, devenise parte a ei. Nerecunoscandu-si statutul in raport cu banca, nu era astfel de mirare ca de-abia il observa pe domnul Cox, departe de a-l saluta pe acest domn in varsta cand acesta din urma isi facea aparitia in fiecare dimineata, dupa o noapte de studiu a stelelor si a "tabelelor" sale. In schimb, baiatul se uita la domnul Cox cu o detasare lipsita de sens, aproape oarba.
       Domnul Cox il privea cu manie, iar baiatul il privea inapoi, cu ochii larg deschisi si neimpresionat. Cam la acea vreme domnul Cox era, intr-un sens, chiar orasul, hotelul si, conform propriei sale viziuni, civilizatia, genul acesta de privire din partea unei persoane atat de tinere cu greu mai putea fi suportata mult timp. Ori domnul Cox trebuia sa schimbe traseul plimbarilor sale matinale, ceea ce ar fi fost, daca nu o infrangere, o totala revolutie a stilului sau de viata, ori trebuia sa ia el act de tanarul de pe banca."

Este doar inceputul unei carti ce ma face sa ma gandesc ca, daca tot se dau premii anuale pentru cele mai bune traduceri, ar trebui acordat un corespondent literar al "Zmeurei de Aur" si pentru cel mai ingenios si complet set de tortura aplicat limbii romane combinat cu inspiratia de a transforma limbajul literar intr-unul contractual, sec si rigid. Pentru ca toata cartea e asa, rasfoind in fuga am gasit in continuare exprimari precum "nu am de gand sa ma repet", "devota-ti intreaga atentie mie", "a disparut de-aproape un an de acum". Concordanta timpurilor si topica sunt concepte pe care si Google Translate si le-a insusit mai bine decat traducatorul care ne delecteaza si cu o postfata, de unde citez, fara sa ma abtin de la comentarii:
"Romanul de debut al lui Purdy este scris relativ simplu (dar foarte complicat de tradus) si direct sau cel putin aceasta este prima impresie. Curand, dupa preambulul a trei sau patru capitole (ma intreb daca stie ce inseamna "preambul"), iti dai seama ca frazele sunt discret ornate, fara ca simplitatea constructiei sa fie compromisa (oricum fusese compromisa de la primele randuri de traducere). Acest stil manierist poate parea stangace la inceput, precum al unui invatacel care sondeaza si experimenteaza, amalgamand si selectand jargoane diferite (jargoane lost in translation). Replicile ultra-stilizate uneori, cu exprimare maniacal repetitiva (de repetitii nu m-am legat, desi suspectam o manie si la partea transpunerii in romana), fara elipsele convivialitatii, frizand uneori politetea studiata, sunt completate de narator cu mentionarea actiunilor, gesturilor sau mimicii personajelor (nu-i asa ca e surprinzator ca intr-o carte autorul sa-ti spuna ce fac personajele?!), creand senzatia unui tot, a unei instante filmice, pe care o percepem prin intermediul mai multor simturi simultan (gustul mai ales, mi-a venit sa musc hartia de ciuda!). Ocazional, irump pasaje poetice care fractureaza aparenta de cotidian, care dezmortesc lancezeala ce pare sa fi cuprins o lume mirandu-se pe indelete de nebunia in care s-a scufundat."

Ati crede ca o editura renunta la serviciile unui traducator dupa ce vine cu un asemenea text?! Asa speram si eu, dar am aruncat un ochi precaut si ingrijorat asupra celorlalte 2-3 carti de la aceeasi editura care asteapta pe etajera si am avut dezamagirea sa constat ca Arta de a calatori a lui Alain de Botton, pe care imi propusesem sa o iau in bagajul de vacanta, este tradusa de acelasi Radu Sorop. Acum imi este si frica sa o deschid. 
Mi-am invatat, dupa cateva rateuri, lectia: cartile nu se cumpara in graba. Insa mai am de lucru la capacitatea de a-mi reconcilia nevoia de aprofundare, pentru a nu mai da inutil bani pe traduceri mizerabile, cu disconfortul social, angoasa de a zabovi in locuri publice ce ma determina sa merg direct "la obiectiv", sa iau cat mai repede de pe raft cartea dorita si sa fug cu ea, fara sa  arunc vreo privire peste text...

duminică, 12 iulie 2015

Cana cu sirop


The Age of Adaline (2015)

Romantismul m-a palit brusc (asa se intampla de la o venerabila varsta incolo, la aniversare, vine si el, la pachet cu depresia si cu stresul), drept pentru care mi-am luat jumatatea de aripa si am plecat la cinema. 
Am vazut prin anii '80-'90 un film cu Christopher Reeve si Jane Seymour, Somewhere in Time se numea, care mi-a placut atunci tare mult. Acum nu stiu daca idealizez eu, poate ma bantuiau fiorii adolescentei si am ramas cu o imagine deformata, prefer sa nu aflu, unele lucruri care te-au marcat candva e bine sa ramana acolo, in timpul lor, dar cand am vazut trailerul la Adaline m-am gandit ca ar putea sa fie ceva similar. Adaline s-a nascut pe la inceputul anilor 1900 si a trecut prin secolul 20 fara sa imbatraneasca o clipa din ziua cand un accident de circulatie, coordonat cu un trasnet, i-a incarcat organismul cu nustiucate mii de wati... oricum nu conteaza, toata pseudostiinta filmului e un ghiveci, un pretext pentru a ajunge la love story-ul din zilele noastre.
Eroina isi schimba periodic identitatea, domiciliul si cainele, cu altul din aceeasi rasa, si refuza sa se ataseze prea mult de cineva pana cand se intalneste cu Ellis, un tip pe care multe l-ar considera barbatul ideal. Michiel Huisman imi pare un actor predestinat rolului de baiat bun cu care femeile sterg pe jos si orice i-ar face se intoarce la ele la fel de plin de pasiune. Dupa Daenerys in Game of Thrones si Sarah din serialul Orphan Black, este al treilea film in care o femeie ii da papucii si el revine ca bumerangul, mai romantic, mai hotarat sa o cucereasca, mai iubitor si gata sa se insoare cu ea.
E spoiler mare daca zic ca sufera de o iubire genetica?! O fi, dar nu ma intereseaza, nu am mila de filmul asta, ca nici el n-a avut de mine. Ma dusesem sa beau un pahar de sirop, ma asteptam, aveam dispozitie pentru asa ceva, dar imi inchipuiam cu naivitate ca ar trebui sa fie diluat cu niste apa minerala, sa aiba cateva bule, un strop de efervescenta. Dar nu! A fost doar o cana de sirop! Pur, nediluat. Si l-as fi inghitit si asa daca ar fi avut gust bun, daca scenaristii, trei la numar, ar fi facut un cat de mic efort sa creeze un cadru credibil al povestii sau sa incerce sa-l omita, in lipsa de inspiratie. Au vrut sa ma convinga ca o femeie normala se transforma brusc in highlander-ita (mai putin partea cu alergatul prin secole sa omoare pe altii, face doar victime sentimentale), dar mai bine sa nu fi cautat explicatii daca nu au inspiratie, puteau scoate misterul din maneca. Fara sa mai bajbaie in intunericul fulgerat si s-o scalde cum ca trasnetu' etc.etc.... Chiar as fi putut sa cred ca in 2035 se va descoperi nemurirea de n-ar fi fost tot restul atat de fals construit. Replicile?! Previzibile, incercand sa mai faca pe alocuri parada de cunostinte, cum le sta bine multisecularilor care au tot timpul din lume sa invete tot ce vor, genul ala de eruditie cand se straduiesc americanii sa pronunte cuvinte in limbi straine sa arate ca stiu si le iese atat de stalcit incat mai bine nu incearca.
Hai sa spunem ca poate am eu pretentii prea mari de la un scenariu ce se vrea divertisment light romantic. Trecem la personaje. Si aici ma impiedic de Blake Lively, actrita din rolul principal si ma blochez. E glaciala si impasibila, poate ar fi fost un lucru bun daca nu s-ar fi indragostit brusc si ar fi ramas la fel de inghetata. Nimic, nu tu scanteie, nu tu iubire filiala, legatura emotionala cu cei din jur este zero, Adaline mi-a parut tot timpul lipsita de adancime, incremenita intr-un narcisism incapabil sa ma convinga ca ar putea sa tina la altcineva decat la propria-i persoana, oropsita de atata nemurire... Mai multa emotie arata cand ii moare un caine (unul din multii la fel avuti de-a lungul timpului)  decat in orice interactiune cu mama si cu cel pe care se presupune ca-l iubeste. Iar Huisman, numai miere si sirop, un rol exersat in atatea alte filme. Noroc cu Harrison Ford, care salveaza de la inec o distributie apatica si plata.
Disproportia dintre intentie si rezultat e cu atat mai mare cu cat vezi ca oamenii s-au straduit, au incercat sa-l faca atractiv vizual, prin decoruri, costume, machiaj, filtre de lumina. Insa cadrele propriu-zise urmeaza manualul filmului romantic, schimburile de priviri, scena sarutului, florile etc. sunt cele vazute in sute de alte filme, nu se abat de la conventii, nu cauta unghiuri diferite de abordare, urmeaza reteta prin care se obtine cel mai plictisitor film romantic.

vineri, 10 iulie 2015

Pot masinile sa minta?

 Ex Machina (2015)

O stire recenta despre uciderea unui muncitor de catre un robot de asamblare intr-o fabrica de masini, la care cineva s-a grabit sa comenteze apocaliptic ca vine inteligenta artificiala si ne omoara pe toti, m-a facut sa zambesc amar in fata ignorantei. Robotii industriali sunt la fel de inteligenti ca si un tractor sau un strung. Omenirea inca viseaza la momentul cand o masinarie va putea sa-si dezvolte propria judecata pe baza datelor introduse in sistem si nu va mai urma un algoritm precis si sigur, cu exceptia accidentelor produse de o eroare de manevrare sau neatentia utilizatorului. Cat despre aspectul umanoid al unui robot, e un vis inca si mai indepartat. 
Pana atunci, aspiram la ceva de care ne si temem. Daca se va intampla candva sa se ajunga la inteligenta artificiala capabila sa gandeasca si sa se dezvolte singura, vor interveni problemele de natura morala si etica pe care le ridica filmul. Nathan (Oscar Isaac), detinatorul unei companii de tip Google, un motor de cautare, ii ofera lui Caleb (Domhnall Gleeson), unul din miile de angajati ai sai, ocazia de a petrece o saptamana la resedinta retrasa din munti, pentru a-l ajuta sa testeze cea mai recenta inventie in materie de inteligenta artificiala, pe Ava (Alicia Vikander). Este vorba de testul Turing, care determina capacitatea de gandire a unei masini si constientizarea sinelui. Nathan, factorul uman al testului, incepe treptat sa dezvolte cu androida o relatie ceva mai credibila decat aceea din Her, unde protagonistul se indragostea de sistemul de operare. In jurul celor trei personaje, cam singurele pe care le vedem evoluand de-a lungul filmului (mai este unul, cu un rol important in dinamica finalului, dar destul de sters in rest), se creeaza o retea densa de strategii, duplicitati si afirmatii false. 
Este un film lent, construit din dialoguri, cu un scenariu concentrat asupra deontologiei inteligentei artificiale, pe relatia dintre creator si creatie, redefinind in permanenta parametrii adevarului si minciunii. Face greseala de a vrea sa para mai destept decat este, avantandu-se pe taramul alunecos si intimidant al singularitatii tehnologice, uitand ca nici inteligenta biologica nu este deocamdata lamurita. Sunt cateva scapari de continuitate si credibilitate, ca si cum cineva ar fi intrerupt curentul tocmai cand scenaristul era in toiul inspiratiei si apoi mintea i s-ar fi resetat brusc. Nu intamplator am amintit de intreruptul curentului, incerc sa strecor hinturi fara sa dau spoilere.
Nu gasim idei noi, dar modul cum le impacheteaza filmul lui Alex Garland (la prima experienta ca regizor dupa ce s-a afirmat ca scenarist, avand vreo 3 colaborari cu Danny Boyle)  e placut, poate si gratie interpretarii actorilor, dintre care se detaseaza Oscar Isaac (de la Inside Llewyn Davis am o slabiciune pentru el) si locatiei, un hotel din Norvegia la care contemplam ideea de a ajunge pana mi-am dat seama ca si casutele complexului erau deasupra plafonului bugetar, nu mai zic de camere, un loc partial claustrofobic, partial panoramic, cu o priveliste ampla si memorabila, nicidecum atat de izolat cum pare, insa echipa de filmare a facut treaba buna transformandu-l in cadrul perfect pentru a pastra un secret tehnologic departe de ochii lumii.
Slefuit vizual, cu o scenografie minimalista si efecte atent lucrate, cu un ritm ce m-a purtat molcom in jocul de a ghici, alaturi de Caleb cel inocent, aruncat in confruntarea dintre ceilalti doi, cine este personajul pozitiv si cel negativ, filmul e ca un test Turing aplicat spectatorului care poate sau nu sa fie surprins, contrariat sau multumit de final, in functie de propriile asteptari legate de umanitate si robotica. In plus, avem de toate pentru toti: si thriller cu o atmosfera subtila de suspans, si SF (la partea de S este intotdeauna ceva de carcotit), si o tusa de romantism, sa se simta bine si doamnele sau domnisoarele neinteresate de SF aduse la film mai de nevoie, ca sa aiba si ele apoi pretext sa-si duca partenerul la drame romantice siropoase (apropo de care, am ajuns la una si am ramas cu sechele emotionale, dar mi-am facut-o cu mana mea, nu pot sa invinovatesc pe nimeni, detalii data viitoare).

miercuri, 8 iulie 2015

Revolutie la sanatoriu


Adrian Alui Gheorghe - Laika

Am niste slabiciuni evidente, nu neg: da-mi o coperta cu un caine si aproape sigur voi cumpara cartea. Daca mai are si un titlu care sa sugereze ca patrupedul in cauza ar putea fi eroul principal, nici nu va astepta prea mult pe raft pana sa fie citita.
Laika noastra este un catel memorabil, ar putea usor sa fie eroina unui intreg volum, tinand cont de experientele si contactele ei cu oamenii. Aciuata pe langa izolatul sanatoriu din Glod,  are ceva dintr-un Barzoi rusesc si este dresata ideologic. Unii spun ca ar fi un experiment al lui Miciurin sau un spion sovietic infiltrat, altii povestesc despre pacienti obligati sa paraseasca sanatoriul pentru ca nu i-a suportat. A intalnit-o pe Elena Ceausescu si a devenit, fara voie, o dizidenta si o victima a regimului comunist. Dar ramane o aparitie trecatoare in peisajul populat cu multele personaje ce s-au perindat de-a lungul timpului pe la azil, de cand spitalul de razboi a fost transformat, pana in zilele primelor scantei ale Revolutiei, de la Timisoara. Teoretic un spital de boli psihice, practic un loc de retragere pentru activisti sau de scapat de supusii regimului atunci cand calca in strachini si cad in dizgratie, sanatoriul a cunoscut perioade de maretie si decadere, terapii inovatoare dar si momente cand a fost lasat in paragina. Persista in carte o atmosfera subtila de abandon, de statie terminus a rebuturilor deraiate de la linia de partid, macinate de propriile obsesii si neputinte, un tragicomic al locului neinsemnat si uitat de lume, care este probabil cel mai mare merit.
In vasta galerie  a eroilor ajunsi in spatiul unde cititul este interzis, fiindca s-a constatat, vorba pachetelor de tigari, ca dauneaza grav sanatatii, se insira rand pe rand portrete conturate cu haz si simt al detaliului: un regizor ce incearca sa puna in scena spectacolul lumii, un ziarist caruia i-a fugit fratele in strainatate si, autor de necroloage fiind, a scris la un moment dat necrologul cui nu trebuia (de doua ori indezirabil), un barbat pierdut prin meandrele filozofice ale lui Kant si Hegel, vanatorul de partizani ramas fara scop in viata dupa razboi, activistul din conducerea penitenciarelor surmenat si petitionar, un fost anchetator in inchisorile comuniste cu personalitate duala, ziua tortionar fara mila, noaptea torturat de propriile remuscari.
Printre cele mai reusite pagini ale cartii mi s-au parut cele de compozitie a personajelor, de prezentare a istoriei din spatele prezentei lor la sanatoriu. 
Dar sunt si aspecte cu care n-am rezonat deloc sau le-am perceput drept stangacii in constructie. In prima categorie intra  cateva resurse ale umorului. Onomastica simbolica, definitorie pentru caracterul personajelor sau folosita doar pentru efect comic, un artificiu prea batatorit de la Budai-Deleanu incoace, mi s-a parut cam depasita si fortata pentru un roman scris in zilele noastre, dandu-mi senzatia unei punti facile de cautare a empatiei cititorului. Printre personaje gasim nume precum (cartea e scrisa cu "î ") Bilbiiala, Bolboaca, Poponet, Coriolan Buba, Macalet (ce altceva decat un secretar cu propaganda?), Macinoi (fostul tortionar) si altii. Pe mine m-au invatat parintii ca nu-i frumos sa razi de numele oamenilor si asa am ramas, nu prea ma amuza astfel de trucuri. Iar unele poante nu aduc nimic la capitolul inventivitate, fiind bancuri si situatii preluate si reciclate din folclorul urban al epocii, precum episodul cu Paunescu.
Apoi avem o introducere lunga si disproportionata, cam jumatate de carte, care ne poarta prin toata istoria locului si prin colectia de personaje. Da, sunt frumos conturate, dar puse asa, la gramada, venite din momente diferite ale istoriei, fara sa interactioneze intre ele, doar niste aparitii ce fragmenteaza structura cartii, mi-au inspirat lipsa de omogenitate. Este ca si cum cineva ar vrea sa-mi povesteasca despre desfasurarea Revolutiei la Timisoara, de exemplu, si m-ar plimba mai intai prin toata istoria orasului, de cand s-a infiintat.
Mi-a scapat si sensul titlului cartii. Laika este, ca toti ceilalti, o prezenta episodica, protagonista unei scene reprezentative pentru indoctrinare, pentru dresajul colectiv de dinainte de '89, dar pierduta printre toate celelalte, care creeaza separat secvente pe care le citesti cu placere dar impreuna o carte cam haotica. Mesajul, daca are unul,  l-am pierdut in hatisul de situatii si cazuri expuse. Unii au vazut in el un "roman al Revolutiei romane". E drept ca, atunci cand se intampla revolutia la sanatoriu,  este o reproducere la scara micro-sociala a celei mari, cu nelipsitii oportunisti, cu victimele, deruta si nevoia de a gasi tapi ispasitori,  dar sa spui ca e o carte despre Revolutie e cam mult. Cred ca este despre oameni, despre o societate la fel de pestrita, haotica si scindata cum a iesit si cartea.

luni, 6 iulie 2015

Libraria interzisa


O mie de paduri intr-o ghinda - antologie editata de Valerie Miles

In zilele de vara cand obligatiile de lucru se aglomereaza si nu dispun de ragazul lecturii pe fondul sonor al valurilor marii, al fosnetului frunzelor, al zumzaitului si ciripitului (ce mult mai e pana in august!), tind sa inlocuiesc romanele cu fragmentarul povestirilor si antologiilor. Nu aplic formule precum "lecturi de vara" sau "de iarna" in privinta continutului, dar e drept ca zilele friguroase ma tin mai mult in casa, au acea moleseala ce imbie la scufundat in carti cu arhitectura ampla, in timp ce vara, pe langa munca, mai e si chemarea soarelui (mai mult a ploii zilele astea), greu de ignorat. Asa s-a intamplat ca mi-am indreptat in ultima vreme mai mult atentia asupra volumelor ce nu se definesc printr-o continuitate stricta. Nu inseamna ca nu au aceeasi capacitate de imersie, dar permit dozele mici, lectura intrerupta. 
La prima vedere, culegerea de texte a Valeriei Miles se deosebeste de alte volume de gen prin faptul ca alegerea fragmentelor nu apartin antologistei, ci chiar scriitorilor, care au acceptat provocarea de a dezvalui pasaje preferate din opera lor. Demersul care sintetizeaza preferintele celor mai cunoscuti autori de limba spaniola din a doua jumatate a secolului XX i-a fost inspirat antologistei de unul similar din 1942, dedicat literaturii americane. Din cei 28 de autori ai selectiei originale, in editia romaneasca figureaza 22, restul (printre care si Llosa) ramanand captivi in hatisul birocratic al drepturilor de publicare in Romania.
De ce aceasta abordare? Ne raspunde chiar in prefata: 
"Ca sa smulg rodul ghindei, obsesia care impulsioneaza un scriitor, sa aflu ce considera el sau ea mai reprezentativ din aceasta obsesie, in linistea camerei lor de lucru. Ca sa ascult vocile particulare si sa fixez imaginile intr-o realitate din experienta mea secreta, sa ma plimb printre simbolurile de care se ingrijesc cu atentie, ca sa fiu un copil solitar crescand in Peru, un tanar la Madrid, a carui amanta moare in pat inainte de savarsirea coitului, un pictor in Tahiti inspirandu-se dintr-o noapte vijelioasa sau o mama care alege puterea in locul dragostei pentru viitorul fiului ei intr-o lume de fapturi magice. Poate ca, traind aceste experiente secrete, se poate descoperi printre copaci vreo harta tainuita a padurii."
Propunerea s-a dovedit si o tortura pentru cei alesi. A forta un scriitor sa indice fragmente preferate este oricum ca si cum ai pune un parinte sa aleaga intre copiii lui. Unii au considerat prea restrictiva limitarea si au preferat, pentru o imagine cat mai clara a operei, sa selecteze scrieri diferite, cum este cazul chilianului Jorge Edwards, care ne delecteaza cu o reuniune de familie, continua cu un fragment dintr-un roman eseu (asa-l defineste el, eu n-as fi stiut prea bine in care categorie sa-l includ) despre viata lui Montaigne si incheie cu un fragment dintr-un roman autobiografic, o intalnire cu Fidel Castro. Javier Marías, unul din preferatii mei, autorul pe care-l cunosteam cel mai bine din volum, are onestitatea de a marturisi ca multi autori, printre care se include, scriu probabil romane pentru a da un context anumitor paragrafe sau fraze, cele cu adevarat meritorii, care altfel nu ar putea exista izolat. S-ar putea scrie o carte separata doar din analiza felului cum isi introduce fiecare autor textele, trecand prin gradul de sinceritate si imaginea critica proiectata asupra propriei creatii.
Valerie Miles nu se opreste aici. Gandindu-ma prin ce au trecut bietii scriitori, imi dau seama ca a figura in aceasta antologie este un act de curaj din partea lor. Fiecare a fost supus "torturii doctorului Johnson", obligat sa vorbeasca cu mortii si, cand sa creada ca a scapat, interogat de Valerie Miles pentru a da la iveala esenta, ghinda care odata plantata se va dezvolta intr-o mie de paduri din care au selectat fragmentele din antologie.
Printre influentele marcante, cei mai multi l-au indicat ca model literar pe Faulkner, dar si membri ai familiei (matusi, bunici, parinti). Pentru Marías, lucrul la traduceri este un instrument de perfectionare a stilului, de contact direct si profund cu alte tehnici, un exercitiu de confruntare si adaptare, admitand ca autorii pe care i-a tradus sunt cei ce i-au marcat cel mai mult scrisul. Raspunsul cel mai scurt, dar la fel de semnificativ, este dat de Vila-Matas, pentru care creatia pare sa fie rodul suferintei, al despartirii de cei dragi.

Imi dau acum seama ca am scris si am tot scris iar de fragmentele propriu-zise nici nu m-am apropiat. Asa ca o sa enumar pe scurt, dupa o selectie proprie riguroasa, cartile pe care mi le-as dori editate in romana:  Verisoarele Aurorei Venturini, cu cele doua surori, una infirma, alta care percepe lumea prin culori si pictura in locul cuvintelor si conceptelor concrete, un personaj pe care as vrea sa-l cunosc mai bine; Cortina lui Juan Goytisolo, m-a intrigat fragmentul ales, un dialog ireverentios cu divinitatea; Ultimele seri cu Teresa de Juan Marsé, a fost tradusa acum multi ani la editura Eminescu, un roman plasat in Barcelona din perioada franchista ce m-a atras prin atmosfera unei povesti de dragoste in care fiecare dintre protagonisti isi detesta propria lume si pare mai atras de aceea a partenerului, un fel de Lady Chatterley mai sfioasa meets un Julien Sorel mai golan; Sergio Pitol, din care am citit Imblanzirea divinei egrete, am simtit si in povestirea din antologie acelasi aer misterios, la limita dintre realitate si vis; Cand Lidia traia, voia sa moara, de Elvio Gandolfo, pentru imaginea grandioasa si morbida a unei balene albastre pravalindu-se peste oras, la fel de inconfortabila pe cat de fascinanta; Numele aerului de Alberto Ruy Sanchez, secventa aleasa musteste de carnal si exotism, intr-o o proza cu aroma de mosc, voluptuoasa, cu imagini care m-au bantuit in asa hal ca-n noaptea dupa ce am citit fragmentul am visat numai cobre. E un poem in proza dedicat corpului femeii, explorat prin toate simturile; José Maria Merino, orice: n-as sti cu ce sa incep, este prezent in antologie cu un inceput de roman si cateva povestiri, unele foarte scurte, ce penduleaza intre oniric si absurd, mi-a amintit un pic si de Clarice Lispector in povestirea cu musca, vad ca a scris si SF, un autor versatil cu radacini in suprarealism si fantastic, ma mir ca nu s-a tradus deloc la noi;  Exploratori ai abisului de Vila-Matas: daca in mod normal scriitorii mai intai traiesc si apoi scriu ce au trait, povestirea propusa face saltul invers, din literatura in viata, de la realitatea textului la fictiunea trairii, intr-un joc ce da senzatia de gravitate si seriozitate.

[Se facea ca intram intr-o librarie unde cartile ma salutau zambitoare cu "Hola!" si se intreceau sa ma cucereasca, toate noi, foarte multe necunoscute, fiecare voia sa ma seduca in felul ei: unele asteptau increzatoare, stiau ca n-am cum sa le ocolesc, altele ma ademeneau cu soapte senzuale ori imi faceau complice cu ochiul, vreo doua jucau rolul inaccesibilei prefacandu-se ca ma ignora si sperand in sinea lor ca le voi deschide, altele aruncau ocheade timide sau incercau sa ma induioseze, privind rugator, ori sa ma  hipnotizeze, fixandu-ma indelung. Le-am rasfoit pe toate, zabovind asupra paginilor pe care vointa Autorului mi se punea in fata. Am luat vreo 7-8 de pe raft, am ravnit la alte cateva... Cand sa ies din librarie, am vazut cum literele se incolonau cuminti si isi luau zborul, lasand in urma numai textele citite. Incercam sa le prind si atingerea mainilor le transforma intr-o ploaie de frunze de stejar in fosnetul caderii carora incercam sa deslusesc cuvinte pe care nu le voi sti niciodata. Apoi cartile au inceput sa se stranga, sa se compacteze, sa se intrepatrunda,  trupuri strivite intr-o imbratisare iesita parca din presa lui Hanta, pana cand  a ramas un singur volum. M-am trezit. Strangeam in pumn o ghinda.]

Asa cum scriitorii au primit de la Valerie Miles povara de a alege mascata de recunoasterea importantei lor pentru literatura secolului XX, cititorii editiei romane au primit un cadou literar insotit de frustrarea de a fi condusi prin paduri tinere in care vor reveni sau nu. Pe unele le vom vedea poate crescand si transformandu-se in stejari cu coroana umbroasa, nodurosi si ramificati, altele vor ramane ca o amintire trecatoare de pe drumul spre alte paduri literare.

sâmbătă, 4 iulie 2015

Cand emotiile o iau razna

Inside Out (2015)

Asteptam de ceva timp ca studiourile de animatie Pixar sa revina pe ecrane cu ceva de talia primului Toy Story, a lui Wall-E si a lui Up Cand au fost preluate de Disney, m-am temut sa nu sfarseasca prin a produce aceleasi banale povesti moralizatoare cantate promovate cu mult succes la cei mici de compania-mama, insa anul acesta au revenit cu un film pe care il vad drept principalul candidat la viitoarele premii Oscar pentru cea mai buna animatie. Mai e mult pana atunci, dar va fi greu ca altcineva sa egaleze inventivitatea de care au dat dovada Pete Docter, creatorul tuturor filmelor mentionate mai sus, si mai putin cunoscutul Ronaldo del Carmen, participant si la constructia povestilor din Up si Ratatouille.
Cine si-ar fi imaginat ca poate iesi o animatie amuzanta si cu miez cand ai drept personaje principale trairile umane?! Dupa cum am vazut in scurt-metrajul cu care Pixar ne delecteaza la inceputul filmului, sunt in stare sa transforme si lava unui vulcan in love! Cel mai mult iubesc la ei subtilitatea, capacitatea de a se adresa celor mici in timp ce strecoara printre randuri mesaje pe care mai degraba le inteleg adultii, de a jongla cu palierele de receptare astfel incat cineva care merge la cinematograf cu copiii sa iasa la fel de incantat si entuziasmat de la film ca si ei. Este extrem de greu sa faci o animatie prin care dai senzatia ca te adresezi copiilor iar cei mari sa nu simta ca trebuie sa-si coboare nivelul de toleranta si intelegere.
Daca pana acum am avut de-a face cu jucarii, roboti, obiecte, cu Inside Out patrundem in sfera abstracta si Bucuria, Tristetea, Dezgustul, Frica si Furia devin personaje principale. Acum ati putea mormai, la fel ca si mine, ca mai sunt multe alte emotii lasate deoparte, ca e prea mult negativism si doar Bucuria e insuficienta sa salveze pe cineva de la depresie adanca. Pe ele le avem in film, cu ele ne jucam si pana la urma orice emotie negativa poate fi canalizata pozitiv, dupa cum ne transmite mesajul optimist al filmului. Cat timp Bucuria este la consola, manevrand cu increderea de sine si spiritul practic sentimentele lui Riley, o fetita de 11 ani, totul merge ca pe roate, Tristetea este mereu data deoparte, temerile Fricii (cum suna!) sunt mereu inabusite, ca si atitudinea manioasa a Furiei si prudenta Dezgustului. Impreuna incearca sa o ajute pe Riley sa se acomodeze cu noua viata de dupa mutarea din Minnesota la San Francisco, insa un accident trimite Bucuria si Tristetea departe iar Dezgustul, Frica si Furia raman descumpanite la comanda, fiind nevoite sa se descurce singure. 
Conceptele devin personaje, sunt antropomorfizate si aspectul lor este adaptat perceptiei umane. Cum altfel ar putea arata Tristetea decat ca o fetita grasa cu ochelari? Si "rosu de furie" este o expresie ce-si gaseste cum nu se poate mai bine intruchiparea in Anger. Cred ca puteti ghici singuri, doar privind afisul, cine ce emotie intruchipeaza. 
Secretul celor de la Pixar nu sta atat in tehnica cat in forta si simbolistica scenariului propus, in detalii introduse subtil, cum ar fi, de exemplu, ca nici un copil nu este atras de broccoli, a avut grija Dezgustul, ori ca in timp ce pentru fetita Bucuria este la comanda si Tristetea incearca subtil sa se strecoare odata cu apropierea adolescentei,  mama este condusa de Tristete. Si sunt multe, tot filmul este presarat cu indicii despre natura umana si nu numai (la sfarsit, pe generic, vedem de ce emotii sunt conduse si animalele, cainii si pisicile), despre diferentele dintre sexe si varste.
Calatoria pe care o facem alaturi de personaje in inconstient, subconstient, lumea visului, a imaginatiei si a amintirilor, recurente, pierdute sau obsedante sondeaza atat de ingenios dinamica creierului incat este demna de o introducere a copiilor in psihologia umana, cu elemente de psihanaliza si sociologie. Scenariul construieste amuzant si inteligent, prin intermediul unor omuleti ce mi-au amintit poate un pic cam mult de minionii din Despicable Me explicatia unor situatii particulare pentru Riley dar universale, prin care trecem cu totii, de genul unei melodii obsedante (si chiar am ramas cu reclama din film la Triple Dent Gum, mi-au facut-o omuletii!) sau a unei amintiri de nesters. Emotioneaza fara sa incerce sa creeze stari puternice, prin umanitatea lui simpla, ce imbraca orice amintire intr-o aura delicata de tristete. Chiar daca nu am avut un Bing Bong, Inside Out m-a facut sa-mi fie dor de el. Sau poate am avut si zace undeva, prin strafundul memoriei, de unde amintirile nu se mai intorc.

joi, 2 iulie 2015

La joaca prin curtea vecinului

Bulgaria, 26-27 iunie 2015

Am plecat vreo doua zile sa iscodesc ograda vecinului, sa vad cat de grasa ii este capra, ce si pe unde paste, cat de sanatoasa este, ca tot defilam noi prin UE la pachet si daca la ei nu e Schengen nici la noi nu e. Nici n-ar avea de ce, oricat de libera ar fi circulatia, tot s-ar simti cand iesi de pe netedele strazi europene si te impotmolesti in hartoapele balcanice. Chiar daca nu s-ar mai opri nimeni la vama pentru control, suspensiile si franele ar simti nevoia de a vizita unul din cele mai populare obiective turistice ale Romaniei si Bulgariei, service-ul auto.
Pornim frumusel spre sud, prin gropile Soselei Giurgiului, cu portiunea in lucrari unde se circula pe o singura banda, si ajungem - ce surpriza!- chiar la Giurgiu, orasul cu o sosea de centura minuscula si la fel de greu incercata ca si strada bucuresteana omonima. Cand sa zic ca mai rau nu se poate ... hopa podul! Care, dupa cum stiti sau nu, e in renovare inca vreun an si ceva. Poate atunci sa arate macar drumul peste Dunare ceva mai european si fara pulbere, desi eu nu mai cred nimic. Cine s-a fript cu "peste 3 ani aici va fi statia dumneavoastra" sufla si-n "septembrie 2016".
Dupa vreo 100 si ceva de kilometri pe soseaua serpuind printre dealuri unde ai fi putut crede ca esti pe undeva prin Oltenia daca indicatoarele n-ar fi fost in bulgara, ajungem la autostrada Sofia-Varna si apoi la Balcic.
Despre domeniul pe care se afla "Cuibul Linistit" al reginei Maria, un  complex amenajat intre 1925 si 1936, stim cu totii cate ceva, nu cred ca este nevoie sa adaug informatiile istorice si detaliile de arhitectura, amintesc doar partea practica (bilet de intrare 10 leva, se poate plati si in lei, program de vizitare 8-20) si pun cateva poze de prin gradina: 

 


Si de la Balcic  pornim inapoi, spre casa. Undeva in drumul spre Romania, trecand de Kavarna cu ale sale blocuri pictate pe toata partea laterala cu portretele unor muzicieni rock (Klaus Meine, Ronnie James Dio, Ian Gillan si cred ca mai era cineva dar nu-mi aduc aminte cine), unde tocmai se desfasura festivalul anual Kavarna Rock Fest, la vreo 30-40 de km de vama, se face un drum in dreapta ce duce aparent in pustiul presarat cu centrale eoliene, dincolo de care se intuieste marea.
 
 Mergand pe el, ajungem la Capul Kaliakra, o fasie de pamant de vreo doi kilometri lungime ce se ridica la 70 de metri deasupra marii. O statuie marcheaza locul de unde legenda spune ca 40 de fecioare si-au legat intre ele cositele si s-au aruncat in mare pentru a nu cadea in mainile turcilor. Ma intreb de ce nu se puteau arunca si fara sa se lege. Era vreuna mai nehotarata?! La intrarea in cetate e o alta statuie, cea a  amiralului rus Ushakov, care a invins aici flota turca intr-o batalie din Razboaiele Ruso-Turce de la sfarsitul secolului XVIII. Nu mai scruteaza marea, ci doar parcarea plina cu masini...

Din ce spuneau panourile cu informatii, inca din Antichitate, cand Balcicul se numea Dionysopolis, exista pe acest promontoriu un asezamant tracic, care prin secolul X a fost abandonat. Mai tarziu, in Evul Mediu, s-a construit cetatea ale carei ruine le putem vedea in prezent, greu incercata de luptele cu turcii.
Din multele locuinte, biserici, puturi cu apa ale cetatii au ramas doar pietrele de temelie.

 
 O singura poarta se pastreaza intacta.

Marea capata transparenta si reflexe verzui-albastrui care te duc cu gandul la tarmuri stancoase, mediteraneene, nu la marea noastra cea tulbure.
La capatul "capului" (caruia, ca fapt divers, bulgarii am vazut ca-i spun "nas"), in partea cea mai inalta, se gaseste o baza militara, pe care drumul turistic o ocoleste trecand de-a dreptul prin mijlocul terasei unui restaurant, cu speranta ca mirosurile vor ademeni calatorul flamand.
In dreapta, chiar de langa restaurant, pornesc niste scari, la care vom reveni cand terminam traseul normal.  In stanga gasim un mic muzeu al cetatii, intr-o pestera. Sunt mai multe astfel de grote sapate in stanca, pe care calugarii le foloseau ca loc de rugaciune. Intrarea este gratuita (inainte de intrarea in parcare se plateste o taxa de 3 leva de persoana pentru tot complexul). Inauntru gasim o macheta a cetatii, cateva obiecte scoase la iveala de sapaturile arheologice (probabil cele mai importante au ajuns in Muzeul de Istorie de la Sofia) si... un cuib de randunica, unde patru ciocuri infometate se intindeau avide sa prinda musculita adusa de unul dintre parinti. Norocul lor ca nu si-au facut cuibul cu vreo 30 de centimetri mai incolo, ar fi fost exact deasupra machetei. 
 
Statuia arcasului marcheaza punctul de final al Capului. Se mai coboara cateva scari, pana la o capela, si inca putin pentru a te bucura de privelistea spectaculoasa a marii, cu colonia de cormorani de pe stancile din apa.
 
Pentru multi aici se termina plimbarea pe Capul Kaliakra. Nu si pentru mine! Observati scarile din poza de mai sus?! Si eu le-am vazut si era musai sa ajung pe ele. Asa ca m-am intors la restaurant, la coborarea din dreapta despre care va spuneam mai sus. Daca as fi vazut vreun panou de interdictie, probabil ca l-as fi respectat ca un turist cuminte ce sunt (sau nu!). Dar nu era decat unul de atentionare, si ala doar in bulgara, ceva cu "pericol"(opasnost).
Dupa cateva trepte, drumul se transforma intr-o poteca, nicidecum atat de periculoasa pentru oamenii care au mers macar o data pe un traseu montan. Zgomotul vocilor se pierde si este inlocuit cu cel al valurilor si cu zumzetul insectelor.  Se trece printr-o portita ramasa din vechea cetate, coborand in continuare pe poteca (recomand pantaloni lungi si incaltaminte potrivita daca vreti sa va aventurati)
 
... si marea e din ce in ce mai aproape, cu tot cu cormorani.
Candva, presupun ca nu pe timpul cand cetatea era locuita, exista aici chiar si o bancuta special construita la umbra unei stanci pentru a admira peisajul. Peste ani, ar putea deveni si ea un vestigiu: belvedere din secolul XX.
 
Coborand in continuare, se ajunge la scarile pe care le vedeam de sus.
 

Si apoi drumul se intrerupe brusc, in stanca. Mai sunt inca vreo 20 de metri, nu am ajuns chiar pana la mare, desi din poza de mai jos, lipsita de adancime, asa s-ar putea crede
dar am fost aproape.
Si dupa o plimbare care a pus in miscare adrenalina, grelina isi cere si ea drepturile. Drumul de intoarcere trece prin apropiere de Dalboka, renumita ferma de scoici, un restaurant (de fapt doua, lumea zice ca si cel din stanga e la fel de bun) pe malul marii ce a devenit un adevarat obiectiv turistic. Sindromul Vama Veche l-a cuprins si pe el. Legendele din vechime, de acum cativa ani, spuneau ca Dalboka este locul unde se mananca cele mai bune midii de pe litoralul Marii Negre. Si umbland vorba din om in om, din blog in blog, s-a ajuns la un dublu asediu, romanesc si bulgaresc, asa ca intr-o zi de sambata a fost imposibil, dupa ce ne-am plimbat vreo 10 minute, sa gasim o masa libera. La sacul de scoici laudat ne-am dus cu masina si am plecat la fel de flamanzi. In timpul saptamanii o fi altfel, despre mancare nu stiu nimic. Stiu doar ca erau multe masini, multa lume, mult haos...
Am mancat scoici dupa ce am trecut granita, la 2 Mai. Si au fost bune! Poate nu "cele mai bune de pe litoralul Marii Negre", dar excelente pentru pofta de scoici deja creata si pentru foamea adunata.
Am incalecat pe-o sa si, daca v-am dat vreo idee de excursie pentru cand veti ajunge pe la mare ma bucur (cartea de identitate si leii/cardul sunt tot ce va trebuie in locurile de mai sus), sa aveti drum bun (metaforic vorbind, ca nu cred sa-l repare intre timp) si plimbare frumoasa!