Au ales lupul gresit

Tomorrowland (2015)

Exista doi lupi... si nu va speriati, nu o sa va iau cu bullshit-ul motivational pe care il promoveaza filmul, este vorba despre altii doi, unul ne spune povestea relatiei dintre un baiat genial care prin anii '60 are parte de o calatorie intr-o alta dimensiune, acolo unde creativitatea si ingeniozitatea sunt incurajate si unde-si traieste prima si nevinovata poveste de dragoste cu o fata care nu este ce pare. Numai ca inventeaza ceva considerat a duce la distrugerea rasei umane si este alungat inapoi, pe Pamantul nostru. Al doilea ne aduce in lumea contemporana a adolescentelor mediocre care ajung sa salveze lumea doar pentru ca sunt doldora de speranta si optimism. Doua scenarii paralele, doua planuri pe care creatorii filmului au ales sa le asocieze pentru a obtine o mancare incalzita a suta oara, veche si fara gust, doi lupi hraniti impreuna, dandu-se prea mare importanta celui neinteresant si tern. 

Nu aveam asteptari mari, citisem recenzii care imi taiasera elanul si trepidatia ce ma cuprind la aparitia unui noi film SF fara supereroii exasperanti prin previzibilitatea lor. Dar speram macar sa curga frumos, in ciuda plotului carpit, a stangaciei in rezolvarea situatiilor, a intregului scenariu mai potrivit pentru o animatie, acolo unde fictiunea nu are nevoie de suportul rational al capacitatilor umane. Intr-o animatie vezi ca un erou, chiar si calcat de tren, cum era cazul coiotului, sau zapacit bine de gravitatia teleportarii, cum se intampla cu cei de fata, nu doar ca supravietuieste, dar se manifesta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, in ciuda avertismentelor, chiar si atunci cand nu-si mananca spanacul, adica nu isi bea cuminte sticla de coca-cola, pentru ca nu a mai ramas si pentru el. Si acolo se potriveste, aici e doar una din muuultele nuci aruncate intr-un perete de unde ricoseaza in capul spectatorului ca un bobarnac ce intrerupe suparator vizionarea tocmai cand firavele fire ce sustin actiunea incearca sa se lege. N-are rost sa subliniez punctual cat de aiurea se incheaga totul, ar insemna sa va povestesc intregul film, fiindca aproape fiecare cadru de progresie a actiunii contine semintele unei perplexitati ce ma fac sa ma inteb daca singurul scop al filmului a fost doar acela de reclama, deloc mascata, la Disneyland. Ca sa-mi raspund, nuu, mai are inca doua scopuri, product placement-ul (Coca-Cola si Electrolux, la o prima vedere) si trasul de urechi al omenirii ce genereaza un raport de cauza-efect in cerc, producandu-si propria apocalipsa doar pentru ca stie ca vine, dar si pentru ca lumea reala ar fi mai greu sa se lase salvata de entuziasmul de puppy al unei adolescente atat de bine inradacinata in tiparele filmelor cu liceeni americani.

Una din marile probleme ale productiei se numeste Britt Robertson sau personajul ei, Casey Newton, nu-mi dau seama daca overacting-ul e o cerinta a scenariului sau un defect de interpretare, tind sa cred ca o suma a ambelor. Desi initial pare sa fie prezentata ca o rebela a cauzelor pierdute, ocazie cu care ni se strecoara in agenda filmului dezacordul fata de reducerea bugetului NASA, un geniu ce gaseste in cateva secunde solutii la problemele cu care-si bate capul tatal ei, un inginer pus pe liber ca o consecinta a inchiderii site-ului de lansare spatiala, restul filmului contrazice total aceasta aparenta, aruncand-o in vartejul unor intamplari de care se simte depasita nu doar rational, ci si tehnic. Toate cunostintele pe care premisele ne fac sa credem ca le-ar fi avut se dovedesc doar un artificiu initial de compozitie a personajului, deruta si surprizele cauzandu-i o brusca amnezie (sau poate e o gaselnita de a face spectatorul sa intre in rezonanta cu personajul in fata pseudo-stiintei insailate in film)  si transformand-o intr-o fatuca entuziasta, cu singurul rol de a se minuna si a se ingrozi de situatiile in care este aruncata. Si totusi, pare pionul esential intr-un film care s-ar fi descurcat mai bine fara ea. Relatia construita intre celelalte doua personaje, baiatul inventator transformat peste vreo 40 de ani in George Clooney si Athena, fetita ramasa la fel, excelent interpretata de Raffey Cassidy, o noua promisiune a cinematografiei americane si cel mai bun lucru care i se intampla filmului, era oricum suficienta pentru a sustine intreaga constructie. In rest, futurism retro, viziuni transante ale viitorului (optimism-pesimism), pledoaria de responsabilizare si constientizare a lucrurilor pe care le stim cu totii, intr-un film ce poate entuziasma doar spectatorii pana in 15 ani.