A Girl Walks Home Alone at Night (2014)
Am intrat de la o vreme in epoca filmelor cu vampiri foarte stylish, cizelate vizual pana la cel mai mic detaliu, departe de atmosfera fara pretentii a creatiilor de gen de pana acum, ce puneau accentul pe suspans si horror. Vampirul din filmele de arta are angoase si depresii, este purtatorul unui manifest artistic sau moral, vrea sa transmita, sub protectia imunitatii date de imortalitate, o viziune, o atitudine, un mod de abordare a problemelor lumii contemporane. Asa s-a intamplat cu eroii lui Jarmusch ce m-au enervat cu sclifoseala lor, la fel, dar cu totul altfel, stau lucrurile cu personajul fara nume al filmului Anei Lily Amirpour intr-un film ce m-a facut sa ma bucur ca n-am renuntat cu totul, dupa precedenta experienta nefericita, la ideea de a viziona productii ce pun in lumina potentialul artistic al culturii de masa.
Regizoarea si scenarista de origine iraniana a construit un film misterios si poetic, pornind chiar de la intrigantul titlu. O fata singura se intoarce acasa noaptea, intr-o tara al carei Cod Penal, de exemplu, considera nula o reclamatie de viol daca nu este atestata de patru martori oculari. Fata (nu-i vom cunoaste numele in film) nu are insa de ce se teme. Cu chador-ul falfaind in bataia vantului ca mantia lui Dracula, bate strazile unui oras aproape pustiu (ce aminteste de Detroit-ul lui Jarmusch) si stie ca detine o arma letala. Filmat in alb-negru, intr-o atmosfera careia i-as spune, prin asociere cu steampunk-ul, din motive usor de inteles, oilpunk, A Girl Walks Home Alone at Night este mai mult decat purtatorul unui manifest feminist. Eroina (interpretata minunat de Sheila Vand) este manata in cautarile ei nu doar de nevoia primara a fiecarui vampir, sangele, ci si de spiritul justitiar, de dorinta de a pedepsi barbatii abuzivi sau de a le preveni asemenea tendinte. Baietelul caruia ii confisca skateboard-ul va fi probabil suficient de ingrozit pentru a-si aduce aminte mai tarziu, cand va creste, ca intr-o noapte, o femeie l-a amenintat ca il va urmari mereu si il va pedepsi daca nu este cuminte.
Insa trista si melancolica vampireasa se indragosteste de un muritor, la fel de melancolic si anxios ca ea... si aici se duce naibii toata morala feminista a filmului (mai ales prin prisma finalului, pe care nu vi-l dezvalui). Dar asa iti dai mai usor seama ca valoarea lui nu este data neaparat de ideologie, ci de constructia personajelor atipice, de forta vizuala, de alternanta momentelor tensionate cu cele poetice, de o relatie de dragoste unde nu-si au loc tiparele clasice muritor-nemuritor, pentru ca spleen-ul, nelinistile si tristetea erau deja acolo, inainte ca eroii sa se cunoasca. Dar n-am putut sa raman rece la desfasurarea conflictului (dat, de fapt, de interactiunea si raportul dintre eroi), prin prisma caruia ultimul sfert de ora a fost cam dezamagitor. Parca s-ar fi speriat si regizoarea de ce film mare putea sa-i iasa (nu ca asa nu a fost destul de laudat si premiat) si a lasat-o moale, daca pot spune asa si pot, pentru ca e singurul cuvant care caracterizeaza felul in care se termina: "moale". Nu neaparat indecis, confuz, ambiguu, ci nememorabil.
Dar il iert si continui sa cred ca este cu cateva clase peste filmul lui Jarmusch, nu doar vizual (trebuie sa-l vedeti ca sa credeti cat poate face un falfait de voaluri negre pe strazile pustii in contrast cu o bluza in dungi), ci si ca desfasurare. Poate aici ajuta si scenariul, o poveste de dragoste in formare are intotdeauna mai multe de spus si aratat decat una rutinata de sute de ani de coexistenta, dar nu numai. Filmul asta e viu, e colorat in ciuda faptului ca e alb-negru, chiar nu conteaza, e carnal, e senzual, e metaforic. Gata, ma apucasem sa scriu ceva despre piercing, dar am sters, ca e un film de vazut, nu vreau sa-i explic simbolistica, asa cum am inteles-o eu, ca risc sa cad in pacatul celor ce vor sa impuna spectatorilor propria grila de interpretare si o sa va enervez.
Regizoarea si scenarista de origine iraniana a construit un film misterios si poetic, pornind chiar de la intrigantul titlu. O fata singura se intoarce acasa noaptea, intr-o tara al carei Cod Penal, de exemplu, considera nula o reclamatie de viol daca nu este atestata de patru martori oculari. Fata (nu-i vom cunoaste numele in film) nu are insa de ce se teme. Cu chador-ul falfaind in bataia vantului ca mantia lui Dracula, bate strazile unui oras aproape pustiu (ce aminteste de Detroit-ul lui Jarmusch) si stie ca detine o arma letala. Filmat in alb-negru, intr-o atmosfera careia i-as spune, prin asociere cu steampunk-ul, din motive usor de inteles, oilpunk, A Girl Walks Home Alone at Night este mai mult decat purtatorul unui manifest feminist. Eroina (interpretata minunat de Sheila Vand) este manata in cautarile ei nu doar de nevoia primara a fiecarui vampir, sangele, ci si de spiritul justitiar, de dorinta de a pedepsi barbatii abuzivi sau de a le preveni asemenea tendinte. Baietelul caruia ii confisca skateboard-ul va fi probabil suficient de ingrozit pentru a-si aduce aminte mai tarziu, cand va creste, ca intr-o noapte, o femeie l-a amenintat ca il va urmari mereu si il va pedepsi daca nu este cuminte.
Insa trista si melancolica vampireasa se indragosteste de un muritor, la fel de melancolic si anxios ca ea... si aici se duce naibii toata morala feminista a filmului (mai ales prin prisma finalului, pe care nu vi-l dezvalui). Dar asa iti dai mai usor seama ca valoarea lui nu este data neaparat de ideologie, ci de constructia personajelor atipice, de forta vizuala, de alternanta momentelor tensionate cu cele poetice, de o relatie de dragoste unde nu-si au loc tiparele clasice muritor-nemuritor, pentru ca spleen-ul, nelinistile si tristetea erau deja acolo, inainte ca eroii sa se cunoasca. Dar n-am putut sa raman rece la desfasurarea conflictului (dat, de fapt, de interactiunea si raportul dintre eroi), prin prisma caruia ultimul sfert de ora a fost cam dezamagitor. Parca s-ar fi speriat si regizoarea de ce film mare putea sa-i iasa (nu ca asa nu a fost destul de laudat si premiat) si a lasat-o moale, daca pot spune asa si pot, pentru ca e singurul cuvant care caracterizeaza felul in care se termina: "moale". Nu neaparat indecis, confuz, ambiguu, ci nememorabil.
Dar il iert si continui sa cred ca este cu cateva clase peste filmul lui Jarmusch, nu doar vizual (trebuie sa-l vedeti ca sa credeti cat poate face un falfait de voaluri negre pe strazile pustii in contrast cu o bluza in dungi), ci si ca desfasurare. Poate aici ajuta si scenariul, o poveste de dragoste in formare are intotdeauna mai multe de spus si aratat decat una rutinata de sute de ani de coexistenta, dar nu numai. Filmul asta e viu, e colorat in ciuda faptului ca e alb-negru, chiar nu conteaza, e carnal, e senzual, e metaforic. Gata, ma apucasem sa scriu ceva despre piercing, dar am sters, ca e un film de vazut, nu vreau sa-i explic simbolistica, asa cum am inteles-o eu, ca risc sa cad in pacatul celor ce vor sa impuna spectatorilor propria grila de interpretare si o sa va enervez.
A, ba nu e gata, uitam: e impresionanta si coloana sonora, foarte variata, s-ar putea sa gasiti acolo ceva mai pe gustul vostru decat ce va propun eu, una dintre piesele care mi-au placut, cu amprenta goth rock si inflexiuni orientale, a trupei iraniene Kiosk:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.