sâmbătă, 25 aprilie 2015

Religia de la Ghetar


Halldor Laxness - Sub ghetar

Am observat ca literatura si cinematografia scandinava (includ aici si Islanda, chiar daca nu face parte geografic din peninsula), atunci cand vor sa fie serioase si grave, au o pasiune, ca sa nu-i spun obsesie, pentru conceptele de Bine si Rau. Uneori in cheie laica, insa de cele mai multe ori religioasa, este o dezbatere ce nu inceteaza sa fie intoarsa pe toate partile, in contexte diferite, trecute prin filtrul biblic, moral sau etic si dandu-i apoi cititorului sau spectatorului propriile motive de indoiala, de gandire, de speculatie. Daca esti sau nu de acord cu viziunea conturata in cuvintele si actiunile personajelor e mai putin important si depinde de background-ul fiecaruia, o carte, oricat de buna ar fi, nu poate converti si nimeni nu cred ca-si propune asta, conteaza mai ales modul de constructie si prezentare a ideilor si argumentelor. Iar islandezul Halldor Laxness a scris in 1968 un surprinzator roman de o frumusete rece, ca si spatiul unde-si plaseaza actiunea, o carte care, mai mult decat Binele si Raul, emite lumina de dincolo de ele, aceea din oameni.
Episcopul Islandei, ingrijorat de viata religioasa a comunitatii de la baza ghetarului Snaefells, acela unde incepea calatoria spre centrul Pamantului din romanul lui Jules Verne, de indepartarea pastorului local de cele sfinte pentru a se apuca de potcovarie, de intamplarile bizare si neortodoxe ce i-au ajuns la urechi, incluzand posibila existenta a unui cadavru depus in ghetar, trimite un emisar (pe care il vom cunoaste cu numele Empi, de la Emepi, emisarul episcopului) pentru a investiga cat adevar contin zvonurile ce i-au ajuns la cunostinta.
"Iti cerem doar un raport, nimic mai mult. Indiferent ce convingeri sau legende vei auzi, sa nu-ncerci sa-i convertesti sau sa reformezi ceva sau pe cineva! Lasa-i sa vorbeasca; nu-i contrazice! Iar daca sunt tacuti, ce anume trec sub tacere? Noteaza orice e relevant - in rezumatul misiunii o sa includ ce trebuie sa urmaresti. Sa nu fii personal - fii sec! Nu vrem sa auzim nimic amuzant din vest, aici, in sud, radem pe propria noastra socoteala. Scrie cat mai mult la persoana a treia. (...) Nu ne pasa catusi de putin ce crezi tu despre toate astea. Vrem sa stim ce vezi si ce auzi, nu ce parere ai. (...) Nu-i corecta si nici nu incerca sa-i talmacesti! Asta e responsabilitatea noastra."
Tanarul student teolog se trezeste astfel reporter proiectat intr-un univers simbolic, desprins dintr-o saga islandeza cu personaje unul mai ciudat decat altul, unde oamenii au comportamente greu de inteles, fantasticul coexista cu ironia, oniricul cu umorul, unde se intampla si se spun lucruri ciudate, intr-o viziune alegoric panteista de factura new age. 
Cu constrangerile stilistice impuse de episcop emisarului, romanul incepe sa se construiasca asemenea unei dari de seama reci si neutre, dialogurile iau forma unui interviu sau a unei piese de teatru in care personajele intra si ies din scena raspunzand intrebarilor lui Empi, uneori clar, alteori ermetic, sensul celor spuse lamurindu-se pe parcurs, sau nu, astfel ca orice raspuns creeaza alte intrebari. Numele vorbitorului introduce intotdeauna replica iar naratorul (Empi), la fel de bine emisarul nostru, al cititorilor in incercarea de a patrunde misterele cu tenta de roman politist ce-l inconjoara, incearca sa fie cat mai impersonal si obiectiv in relatarea faptelor. Cartea capata o aura de raceala, de neimplicare, cu relatari seci de fapte ce devin din ce in ce mai absurde, asa ca nu o recomand deloc cititorilor in cautare de identificare afectiva cu eroii. 
Exista insa trei personaje care se detaseaza din multime, ca o Sfanta Treime a unui cult al ghetii: mai intai Jón Primus, pastorul animist, reparator de obiecte stricate si potcovar; apoi Godman Syngmann, inventator si pescar, prieten si rival cu Primus, plecat in lume si revenit la ghetar pentru a produce bioinductie interstelara stiintifica; si, nu in ultimul rand, Úa, pentru o vreme mireasa lui Primus, cel care ne dezvaluie originea numelui: "Unii zic ca era compus din prima si ultima litera ale numelui Úrsúla, care inseamna ursoaica; sau chiar Úrania, care este zeita lumii astrale. Un teolog a crezut ca erau literele grecesti alfa si omega - in ordine inversa. Sau poate ca numele a aparut fiindca, atunci cand dau cu ochii de aceste femei, barbatii incep sa faca u-a, ca ratoii salbatici". Nota aceasta de oscilare intre gravitate si ironie care tasnesc impreuna din aceeasi fraza este emblematica pentru carte si, dincolo de subiectele serioase, de conflictul dintre doua moduri de a vedea sacrul si profanul, de insertiile suprarealiste ce m-au facut sa regret ca Bunuel nu s-a gandit sa regizeze o adaptare a cartii lui Laxness, a constituit pentru mine sarea si piperul unei lecturi provocatoare si stimulante.
Ca sa nu va lasati pacaliti de pistele false, trolling cum i s-ar spune in zilele noastre, va mai dau un exemplu: "... probabil ca nu a existat niciodata o pasare care sa zboare la fel de corect precum un avion; cu toate acestea, pasarile care pot sa zboare cat de cat zboara mai bine decat avioanele. Probabil ca toate pasarile gresesc un pic fiindca nu s-a descoperit formula absoluta si infailibila pentru pasari si, tot asa, toate romanele sunt proaste fiindca nu s-a descoperit inca formula corecta pentru roman." Pentru un asemenea roman ce-ti da tot timpul impresia ca te invita la un joc de "adevar sau provocare", Laxness a gasit cea mai potrivita formula.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.