Intre doua lumi, acolo unde lipseste ceva

Jhumpa Lahiri - Porecla

Pentru fiecare emigrant, experienta vietii intr-o alta tara este unica, cu atat mai conflictuala cu cat cele doua civilizatii, cu bazele lor culturale si religioase, cu traditiile si rolurile asumate in familie sunt mai diferite. Una este, ca roman, sa te stabilesti in Europa si alta in China, India sau Emiratele Arabe. Pe langa distanta fizica, se adauga o si mai mare distanta intre identitatea ta si cea pe care ti-o atribuie locuitorii patriei de adoptie, oricat de prietenosi ar fi. Si mai este apoi conflictul interior: cat sa transmiti mai departe, urmasilor ce nu au cunoscut tara unde te-ai nascut, pentru ca mostenirea ta culturala si afectiva sa nu devina pentru ei o povara ori o plictiseala, o obligatie pe care nu doresc sa si-o asume? Cat sa le dezvalui si cat sa pretinzi sa urmeze aceleasi traditii ca si tine, punand o bariera, poate fragila, dar reala si formatoare pentru caracterul lor, in calea integrarii depline in lumea unde s-au nascut? La aceste intrebari nu exista un raspuns universal valabil. Oricat spatiu le-ar acorda parintii copiilor nascuti in exil, parca tot si-ar dori sa-i tina ancorati de radacini, sa le insufle valorile lumii lor, pentru ca-i definesc si de-aia obisnuiesc oamenii sa aiba copii, ca sa-si transmita mai departe definitia, genetica si culturala. Vorbesc totusi de oamenii care nu nasc doar pentru ca pot sa se reproduca.
Ceea ce le lipseste emigrantilor din cartea Jhumpei Lahiri este o aroma de negasit altundeva decat in condimentele de acasa, acel parfum al traditiilor date de sfiala cu care o sotie bengaleza omite sa-i spuna sotului pe nume cand i se adreseaza, chiar daca s-au unit printr-o casatorie aranjata si respectul n-a avut timp sa se cimenteze, ceva-ul intim si de nerostit al altei lumi, al altei vieti: "Pentru ca este o straina, Ashima incepe sa isi dea seama ca existenta este un fel de sarcina pe termen lung - o asteptare perpetua, o povara permanenta, un sentiment continuu de indispozitie. Este o responsabilitate permanenta, o paranteza in ceea ce odata a fost o viata obisnuita, doar pentru a descoperi ca viata de dinainte a disparut si a fost inlocuita de ceva mult mai complicat si mai obositor. Ca si atunci cand esti insarcinata, faptul de a fi straina, este de parere Ashima, este ceva ce provoaca aceeasi curiozitate in randul strainilor, acelasi amestec de mila si respect."
Sarcina ia sfarsit, statutul de emigrant ramane. Se naste Gogol, baiatul al carui nume se pierde intr-o scrisoare ce nu ajunge niciodata din India in America si va primi un nume de imprumut, al omului de care tatal sau  se simte legat afectiv, nu doar prin admiratie, ci printr-o viata redata atunci cand credea ca s-a sfarsit. Alaturi de Gogol, trecem prin copilaria, adolescenta si maturitatea unui emigrant de a doua generatie, care cand merge in India se simte strain. Isi inventeaza o identitate noua si convenabila pentru occidentalizarea sa accentuata, chestionandu-si in permanenta alegerile, optiunile, intr-un joc conflictual al onestitatii fata de sine. Lumea il va cunoaste cu numele Nikhil, familia ramane singura care continua sa-i spuna Gogol, insa el are momente cand ambele nume ii par la fel de straine, intr-un conflict permanent cu sine insusi.
Ca si in volumul de povestiri, Jhumpa Lahiri vorbeste prin eroii sai despre experienta directa si confuzia identitara accentuata de reactia celor din jur la numele straine, de acele momente cand eroii ar vrea sa se dizolve in peisaj insa sunt o prezenta mult prea exotica pentru a se pierde in multime, desi uneori propria perceptie este cea care ii stanjeneste si ii face sa se simta diferiti intr-o lume a acceptarii si integrarii.
Si aici, dovedeste aceeasi capacitate de a ilustra sentimentele si cadrele cu o densitate a detaliilor materiale la fel de nuantata ca si aromele bucatariei indiene. Povesteste frumos, insa toata relatarea asta indirecta, la persoana a treia, mutand focusul de la mama la fiu, da o senzatie de detasare si usoara monotonie, ce se reflecta intr-o senzatie de suprafata, de incapacitate de a patrunde in esenta eroilor, ca si cum Jhumpa Lahiri ar fi vrut sa se distanteze de propria-i experienta de emigranta, sa nu o amestece in deciziile si gandurile lor. Sau poate doar nu s-a complicat, evitand sa dea glas unui personaj masculin si sperand ca satisfactia cititorilor se va hrani din abundenta de amanunte vizuale, concrete.  Am ramas cu o usoara senzatie de absenta, de neinchegare a relatiilor si discutiilor dintre personaje, genul de omisiune care da bine pe spatii reduse, intr-o povestire, dar parca ti-ai dori sa fie acoperita, completata, intr-un roman.
Pana la urma, e o carte ca si personajul sau: fie din refuz asumat, fie din incapacitate, nu patrunde dincolo de invelis, nu incearca sa-si croiasca o identitate puternica, bine definita. Nu e stralucitoare cum da senzatia ca ar putea fi, ci doar placuta, lasandu-si conflictul sa mocneasca discret, fara explozie. Si nu stiu in ce masura Gogol este o "porecla", cum s-a tradus titlul cartii, sau se refera mai curand la un tiz, cum as fi crezut eu, dar e doar o parere legata de nuanta, sunt probleme mai mari pe-acolo... recomand citirea cartii in engleza, insa daca sunteti ca mine si va inhiba limba cu prea multe w, y, h-uri si vocale rarefiate, chiar daca va descurcati binisor in ea, merge si varianta in romana. Faceti slalom cu eleganta printre greseli de tipar (am mai spus ce nu-mi place la colectia Cotidianul) si veti ajunge cu bine la liman. E o carte placuta, plina de culoare, ce ar merita o editie noua, atent revazuta!