Cake (2014)
Gata, m-am hotarat, anul asta m-am suparat atat de tare pe juriul de la Oscar incat o sa boicotez festivitatea. Oricum nu aveam prea mare tragere de inima dupa ce m-au enervat nominalizarile si nici nu am Digi TV. Nu ca ar interesa pe cineva, dar tineam sa-mi exprim frustrarea: am vazut prea multe omisiuni nedrepte la nominalizari, (incepand cu Interstellar pentru cel mai bun film si Winter Sleep pentru cel mai bun film strain, continuand cu omiterea lui Gyllenhaal la interpretare masculina si acum cele ale lui Aniston si Adriana Barraza pentru rol feminin principal, respectiv secundar), lacune acoperite cu corectitudini politice americane de doi bani de tipul American Sniper ori Selma. Si atunci cand un juriu isi pierde in ochii mei credibilitatea, de ce m-ar mai interesa deciziile lui?! Asa ca anul asta fara pronosticuri, fara asteptare tensionata, fara nici un pic de interes.
Claire, interpretata de Jennifer Aniston in rolul vietii de pana acum, care face - sper - tranzitia de la fata simpatica si eleganta din comedioare romantice spre personaje serioase, nu atrage atentia prin nimic: este un personaj fictiv, nu spune o "poveste adevarata" (imi vine sa musc din monitor sau din reviste cand vad expresia asta in legatura cu un film, true story), ceea ce nu ridica probleme de moralitate a deciziilor comisiilor si comitetelor de premiere, nu e evreica, ci doar o americanca alba, normala, de varsta mijlocie, care sufera, dar nu suficient din moment ce boala sa nu e considerata mortala. In certificatele medico-legale, depresia nu este o cauza de deces, sinuciderea da. Exista vreo legatura intre cele doua?! Nuu, nici pomeneala! Cei ce continua sa considere depresia un moft, modul unora de-a se da interesanti, habar n-au cat doare. Si nu e doar sfasierea interioara, ci o o durere fizica, pe care o simti in oase, in cap, in bataile accelerate ale inimii si zvacnirea tamplelor, in transpiratii reci... dar nu depresia e personajul principal al filmului. Claire are de luptat si cu sechelele unui accident. Face psihoterapie si este data afara din grupul de suport pentru o reactie cinica, dar justificata zic eu, la sinuciderea unei alte membre a grupului. Face fizioterapie si este sfatuita sa-si caute pe altcineva pentru ca in sase luni nu s-a observat vreo imbunatatire, suspectandu-se lipsa vointei. Ia analgezice cu pumnul si cand le termina recurge la tot felul de tertipuri pentru a capata retete pentru altele. Singura care-i sta alaturi este menajera mexicana, Silvana, ingerul sau pazitor, gata sa o insoteasca oriunde are nevoie, devenindu-i complice la metodele ilegale de obtinere a pastilelor. Cand afla de sinuciderea Ninei (Anna Kendrick), Claire simte o atractie morbida pentru imprejurarile in care s-a produs, pentru viata Ninei, intr-atat incat inventeaza un pretext pentru a-i vizita casa si a-i cunoaste sotul.
Jennifer Aniston nu are nevoie de un Oscar care sa-i confirme transformarea intr-o mare actrita. Poate nu avea nevoie nici de cicatricile vizibile, pentru ca stie sa le puna in evidenta foarte bine pe cele invizibile, cauzate de sondarea vietii si a mortii, de confruntarea cu propriile traume prin apropierea de traumele celorlalti. Interpretarea sa nu se opreste la exterior. Pentru a-si incarna eroina, nu se lasa doar uratita, ingrasata, cu chipul marcat de oboseala si de abuzul de medicamente, ci coboara in tenebrele sufletului, acolo unde tendintele suicidare izvorasc din singuratate, durere si teama. Facand asta, nu ne serveste un film depresiv, pentru ca isi pastreaza cinismul si simtul umorului. Este un film amar, dar scenariul stie sa-l indulceasca, purtandu-si personajul in directii neintuibile de la inceput, dozand cu grija informatiile ce contureaza trecutul unei femei atat de fucked up si construindu-i replicile care sa puna in evidenta si o alta latura, aceea ce inca iubeste viata si isi doreste sa se intoarca la ea. Aminteam la inceput de Adriana Barraza, pe care n-am observat-o in scurtele aparitii prin Amores Perros sau Drag me to Hell, dar acum a avut ocazia sa dea o reprezentatie minunata alaturi de Jennifer Aniston, cu talent si empatie, devenind elementul de comic relief al filmului, punctul de echilibru al unui scenariu ce altfel s-ar fi scufundat in aceeasi amorteala trista ca si Still Alice. Asa, ramane un film nuantat, in esenta o drama, dar cu accente de comedie pe care le-am apreciat, pentru ca eu cred ca nu exista nimic in lume despre care sa nu se poata glumi, ca rasul nu e ireverenta, ci o forma de vindecare.
Prajitura regizorului Daniel Barnz este una dulce-amaruie, cu cafea. Sau, ca sa fie mai pe gustul meu, ca nu suport cafeaua nici macar in dulciuri, cu bere, e singurul soi de "amar" pe care nu-l refuz. In plus, ar avea si aciditate, ceea ce ar apropia-o si mai mult de tiparul eroinei. Daca Cake e un film amar pe care il pot compara cu o prajitura buna, cineva ar trebui sa inventeze si o prajitura cu aroma de bere la fel de placuta si surprinzatoare la gust ca filmul de fata.
Jennifer Aniston nu are nevoie de un Oscar care sa-i confirme transformarea intr-o mare actrita. Poate nu avea nevoie nici de cicatricile vizibile, pentru ca stie sa le puna in evidenta foarte bine pe cele invizibile, cauzate de sondarea vietii si a mortii, de confruntarea cu propriile traume prin apropierea de traumele celorlalti. Interpretarea sa nu se opreste la exterior. Pentru a-si incarna eroina, nu se lasa doar uratita, ingrasata, cu chipul marcat de oboseala si de abuzul de medicamente, ci coboara in tenebrele sufletului, acolo unde tendintele suicidare izvorasc din singuratate, durere si teama. Facand asta, nu ne serveste un film depresiv, pentru ca isi pastreaza cinismul si simtul umorului. Este un film amar, dar scenariul stie sa-l indulceasca, purtandu-si personajul in directii neintuibile de la inceput, dozand cu grija informatiile ce contureaza trecutul unei femei atat de fucked up si construindu-i replicile care sa puna in evidenta si o alta latura, aceea ce inca iubeste viata si isi doreste sa se intoarca la ea. Aminteam la inceput de Adriana Barraza, pe care n-am observat-o in scurtele aparitii prin Amores Perros sau Drag me to Hell, dar acum a avut ocazia sa dea o reprezentatie minunata alaturi de Jennifer Aniston, cu talent si empatie, devenind elementul de comic relief al filmului, punctul de echilibru al unui scenariu ce altfel s-ar fi scufundat in aceeasi amorteala trista ca si Still Alice. Asa, ramane un film nuantat, in esenta o drama, dar cu accente de comedie pe care le-am apreciat, pentru ca eu cred ca nu exista nimic in lume despre care sa nu se poata glumi, ca rasul nu e ireverenta, ci o forma de vindecare.
Prajitura regizorului Daniel Barnz este una dulce-amaruie, cu cafea. Sau, ca sa fie mai pe gustul meu, ca nu suport cafeaua nici macar in dulciuri, cu bere, e singurul soi de "amar" pe care nu-l refuz. In plus, ar avea si aciditate, ceea ce ar apropia-o si mai mult de tiparul eroinei. Daca Cake e un film amar pe care il pot compara cu o prajitura buna, cineva ar trebui sa inventeze si o prajitura cu aroma de bere la fel de placuta si surprinzatoare la gust ca filmul de fata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.