vineri, 12 decembrie 2014

Oaza


Baha Tahir - Oaza de la asfintit

Pe la sfarsitul secolului XIX, Mahmud Abd el-Zahir era guvernatorul oazei berbere Siwa, din apropierea granitei cu Libia. Un singur lucru retine istoria despre el, pe care il veti afla citind cartea, restul este fictiune, incepand cu Catherine, sotia irlandeza de care il leaga mai presus de orice ura impotriva unui dusman comun, Imperiul Britanic, si speranta ca, odata ajunsi in oaza, dupa un drum periculos, vor gasi fiecare ceea ce cauta. El, un ofiter de politie insarcinat cu colectarea birurilor, vazut ca reprezentantul Egiptului asupritor de o comunitate divizata in doua, reticenta si inchisa in spatele zidurilor unei fortarete, ce-si pastreaza de secole traditiile, credinta si limba, ea, o europeana manata de pasiunea pentru istorie si de curiozitatea unei descoperiri arheologice importante, considerata de localnici o intrusa ce le incalca toate tabuurile si cutumele. Ambii se lovesc de ostilitate si neincredere.
In realitate, Mahmud e un barbat dezamagit de tradarea camarazilor de arme si de propria tradare, pe care sotia spera ca desertul il va schimba, alungandu-i gandurile negre, asa cum spera sa-si implineasca si propriile ambitii. Fiecare are cate o lupta de dus, unul cu trecutul istoric mai indepartat, altul cu trecutul personal, parte a istoriei mai recente, si nimic din tumultul interior nu ajunge pana la celalalt. Totul pe fundalul exotic al unui Egipt in curs de formare, scindat, unde conducatorii, fie si ai unei comunitati restranse, ajung sa fie macinati de aceeasi dilema ca si marii cuceritori ai Antichitatii: cum este mai bine sa guvernezi? inspirand teama sau aducand bucurie? Indiferent de metoda, cel oprimat tot isi va simti spatiul invadat si conflictele vor continua sa mocneasca, asteptand o scanteie pentru a reizbucni.
Dincolo de cei doi protagonisti si imposibilitatea lor de a comunica, este un roman construit in jurul marilor teme ale pasiunilor umane, de la curaj si iubire la tradare si violenta, culminand cu nebunia, o carte ce se poate citi pe diverse paliere si poate atrage prin mai multe centre de interes: primul ar fi cel de baza, cu o usoara tenta senzationalista, cu travestiuri, practici si credinte vechi generatoare de miracole, cautarea unor dovezi arheologice in masura sa schimbe istoria, o voce din trecut, un triunghi (sau chiar dreptunghi) amoros, care nu urmeaza stereotipurile cunoscute din literaturii occidentale. Al doilea este cel istoric, ce porneste de la evenimente reale sau speculeaza pe marginea unor ipoteze nedovedite. Al treilea, literar si cultural, te face sa nu te mai gandesti ce a vrut autorul sa exprime, ci sa vezi ce a obtinut: o imagine a necunoscutului Egipt ce m-a dus ca o o furtuna de nisip dintr-o oaza cu reguli stricte intr-o legenda irlandeza, de la o misterioasa berbera ce se revolta impotriva oranduirii la inteleptii satului, o carte care cucereste prin ritmul textului, descriptiv si totusi tensionat, dar si prin bogatia notelor (in special in partea de inceput) ce clarifica aspecte ale culturii arabe, printr-o eleganta cu o tenta devenita usor arhaica, pentru ca literatura occidentala, mai familiara noua, a cam uitat-o. Al patrulea ar putea fi cel mitologic si religios, ce ne poarta de la zeii greci si egipteni la sufism. Al cincilea, etic si moral, palierul pe care se observa si elementele pozitive, nu doar cele tragice, vocile ce condamna cu curaj chiar din interior ipocrizia propriei culturi. Apoi cel psihologic, al relatiilor de cuplu si al studiului de caractere. Este o carte bogata din care poti sa si inveti lucruri noi, pe langa placerea lecturii.
Problema mea cu romanele polifonice, cum este si acesta, unde personajele alterneaza in a da voce cate unui capitol, este ca gandurile exprimate intr-un stil unitar, pe acelasi ton, fac neverosimila si inutila incercarea de polifonie. Fie ca e vorba despre cei doi protagonisti, de un invatat berber din oaza, ce se presupune ca ar avea anumite particularitati lingvistice (e drept ca nu mi-ar fi placut, daca exista, sa fie transcrise in moldoveneste sau olteneste) sau de Alexandru cel Mare care, veti vedea, nu apare intamplator, toti sunt patrunsi de acelasi spirit contemplativ-angoasat, ca si cum ar fi alter ego-uri ale unui singur narator. Putin plauzibile, usoare trageri la tema, mi s-au parut si unele detalii de continut, de exemplu mentiunea ca un nationalist irlandez din a doua jumatate a secolului XIX avea agatat pe perete in birou nu vreun portret al lui Daniel O'Connell sau al vreunui reprezentant al Miscarii Feniane, ci al unui pasa din Egiptul ce lupta impotriva cuceritorilor britanici doar asa, din solidaritate impotriva dusmanului comun. Dar astea-s amanunte pentru despicatorii de fir in patru ca mine...
E totusi o carte plina de culoare si m-a bucurat alegerea editurii de a o transpune in limba romana, de cativa ani am o atractie pentru literatura egipteana. Autorul meu preferat din zona ramane in continuare Naghib Mahfuz, cu Baietii de pe strada noastra si Trilogia Cairoului (desi mi-e greu sa pronunt titlul asta, cu forma de genitiv probabil corecta dar dubioasa pentru "Cairo"), insa astept cu interes si curiozitate orice noi propuneri din zona.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.