duminică, 28 decembrie 2014

Moduri de supravietuire



José Manuel Fajardo - Numele meu este Jamaica

In momentele de confuzie, durere sau violenta, oamenii incep sa-si puna intrebari despre propria identitate. Unii ajung chiar sa-si cosmetizeze mostenirea culturala si genetica pentru a o adapta nevoilor interioare. Santiago, profesorul spaniol care, dupa moartea sotiei, si-a pierdut si fiul, incepe brusc sa se considere evreu, propovaduind evreismul ca pe o trasatura de caracter a suferinzilor de cruzimi si nedreptati sociale, indiferent de rasa sau de religie. Dana, cercetatoarea cu origini evreiesti, prietena veche, devenita mai mult accidental si amanta, incepe sa studieze un document al civilizatiei amerindiene ce relateaza o insurectie incasa impotriva dominatiei spaniole, unde gaseste tot mai multe coincidente cu nebunia iubitului sau. David, un prieten de-al lor, trebuie sa-si negocieze propria trauma a unui sechestru.
Numele meu este Jamaica nu e numai o carte despre tragedii individuale si alambicatele cai de recuperare, de supravietuire, ci si una a tragediei colective, de la incordata situatie din Orientul Mijlociu, permanent de actualitate, pana la revoltele de la Paris cauzate de intoleranta si prejudecatile fata de imigranti. Daca recuperarea din dramele individuale se face greu, dar este posibila, ar fi oare la fel de posibila si acea vindecare a societatilor bolnave de ura?! Speranta moare ultima, dar eu nu cred in mesajul optimist, ci mai degraba in tablourile deloc confortabile pe care cartea ni le pune in fata.
Asta m-a si facut sa continui sa o citesc dupa ce la inceput ma temeam ca voi gasi doar o alta poveste de salvare prin dragoste. Nu e, decat daca tii mortis sa gasesti idila si sa faci din ea firul calauzitor al cartii. Daca o cauti  si iti place lectura in aceasta cheie, cu atat mai bine, ma tem ca ne vom intalni in dezamagire in acelasi punct, la Hronic. Fiindca nu pot sa nu rabufnesc: de ce naiba vorbeau incasii moldoveneste??  Inteleg ca e nevoie de un registru arhaic pentru a reda si in traducere transcrierea unui document vechi... dar arhaic nu inseamna dialectal. A iesit ceva greoi si poticnit si ma mir cum Neculce, de exemplu, e mult mai lizibil pentru cititorul de azi, pastrand parfumul epocii, decat Hronicul lui Fajardo in limba romana. Cum s-or putea traduce in romana dialectele sau particularitatile de limbaj ale altor neamuri?! Habar n-am, dar oricum o dau traducatorii romani, suna aiurea, suntem prea implicati in propria limba ca s-o putem gandi ca o varianta plauzibila de transpunere a altor idiomuri si e tare ciudat, de exemplu, cand citesti o carte, sa vezi scotieni vorbind ardeleneste sau... incasi vorbind moldoveneste.
Frenezia lui Tiago, personajul care in ochii celorlalti innebuneste brusc, amestecand inchizitia si persecutiile evreilor cu propria-i viata, devine contagioasa, antrenandu-i si pe cei din jur, facandu-i sa se simta provocati, sa ia o atitudine, sa iasa din lancezeala vegetativa. Sunt momente cand isi poarta in vartej si cititorul, cand ajungi sa te intrebi cine este mai nebun: Tiago in delirul lui sau lumea intreaga, marcata de violenta si isterie, dezlantuindu-se in manifestari de ura?!
"Nebunul de serviciu" e, ca si la curtile vechilor regi, cel ce isi poate striga in gura mare adevarul, chiar cu riscul de a nu fi crezut de nimeni. Mesajul lui nu se reduce, din fericire, la punctul de inceput al delirului, acela ca "a fi victima iti ofera statutul de evreu" sau, vorba lui Malamud, "All men are Jews, though few men know it". Nici nu intinde acuzator un deget spre una sau alta dintre comunitatile in conflict, nu e o lume clar divizata intre Cei Buni si Cei Rai, care sa-l mangaie parinteste pe spate pe cititor si sa-i puna in fata o oglinda in care imaginea lui e curata, frumoasa, aranjata. Dimpotriva, te face sa te simti responsabil si vinovat, intr-un mod care poate la scara mica a protestelor locale sa miste ceva acolo, in interior, sa te gandesti de doua ori cand te duci la vreo manifestatie contra Guvernului daca iti vine sa-ti versi furia printr-un act de vandalism ori sa spargi o nevinovata fereastra pentru ca tocmai a pierdut echipa preferata. Ma tem ca persoanele cu astfel de predispozitii, din pacate, nu prea citesc carti.
Daca o parte importanta a fost compromisa (stiu cat e de frustrant pentru un traducator sa-si bata capul cu un text "altfel" si sa nu-i iasa nicicum), nici cu autorul nu mi-e rusine; nu se poate abtine sa nu presare prin text destule platitudini desprinse parca din romanele lui Coelho ori in postarile lui Poptamas, de care am aflat de curand ca exista (deh, astia fara Facebook afla mai greu cine-s personajele "populare", desi am o puternica senzatie ca nu pierd nimic), de genul "suntem doar un punct in fraza infinita a vietii". Pacat, e ceva bun in cartea asta, dar si prea mult balast!

Un comentariu:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.