Necunoscutul de pe insula

Mud (2012)

Ellis si Neckbone sunt doi baieti din Arkansas aflati la varsta explorarilor. Decorul in care ele se petrec, ce mi-a amintit de mlastinile Mississippi-ului din Louisiana, le favorizeaza din plin descoperiri intrigante: o barca din varful unui copac, gasita pe o insula nu atat de pustie cum isi inchipuiau, adaposteste un  refugiat, Mud (Mathew Mc Conaughey),  un tip urmarit de politie pentru crima, nedespartit de camasa alba purtatoare de noroc si de pistol, ce-si planuieste departe de ochii lumii evadarea. El ajunge sa le castige increderea copiilor, la inceput suspiciosi si tematori, si sa-i fascineze prin agitata lui poveste de dragoste cu Juniper (Reese Witherspoon), obtinandu-le complicitatea si ajutorul pentru indeplinirea planului.
Chiar daca filmul demareaza lent si relatia se construieste greu, cu ezitari si indoieli, atmosfera misterioasa si fragila in care regizorul-scenarist Jeff Nichols il invaluie sustine o poveste a formarii unde isi gasesc locul si prima iubire, cu amagirile si deziluziile ei, si dezbinarea unei familii, si intalnirea cu necunoscutul ce ia in mintea copiilor proportiile unei aventuri neprevazute, si procesul de maturizare in care ei invata ca nu este suficient ca doi oameni sa se iubeasca pentru a fi fericiti impreuna.
Este un film ce curge la fel ca Mississippi-ul cu meandrele lui, cu ocoluri si reveniri in albia proprie. Fluviul nu are nevoie sa urmeze un curs drept, asa ca nici filmul nu o face. Are un ritm oarecum melancolic si liric, dar retinut, fara izbucniri navalnice de emotii si stari. Conflictul s-a creat undeva inainte, in afara timpului filmului, si ceea ce vedem acum sunt doar consecintele, un deznodamant simplu ce capata vagi accente de thriller. Scena cu schimbul de focuri din final e singura care mai iese din acest ritm lent, cumva decupata dintr-o alta poveste. Nu spune nimic nou, filme cu copii care ajung in acel punct al dezvoltarii de unde nu mai este cale de intoarcere spre inocenta am tot vazut, asa ca probabil meritele tin de regie, de un anume fel de a incadra tablourile intr-o trama deloc densa, si de interpretare. Tye Sheridan (Ellis aici, copilul din Tree of Life) reuseste sa-i dea personajului sau toate nuantele impactului cu o lume a adultilor unde prin culorile pastelate de viziunea copilariei incepe sa se strecoare griul, iar Mathew Mc Conaughey isi joaca din nou personajul din True Detective, care ii iese cel mai bine, combinat cu ceva din indarjirea data de dorinta de a nu renunta sa-si urmeze scopurile din Dallas Buyers Club sau Interstellar.
Daca ma gandesc ce incearca sa transmita Mud, ajung la concluzia ca seamana destul de  mult cu un film romanesc. Sa spunem ca in Delta Dunarii (ca sa pastram tusa decorului), doi copii gasesc o barca locuita de un fugar. Cum ar duce mai departe un film romanesc premiza? Fara elemente de senzational, lucrand mai mult cu interactiunea dintre personaje, cu descoperirea reciproca si interioara, cu actiune minimala si accent pe jocul actorilor. Cam asa e si filmul lui Nichols, care nu vrea sa aduca vreo perspectiva noua si nu-si propune nimic altceva decat sa construiasca relatii, sa le naruiasca si sa le recompuna pe baze noi. Si-si ia suficient timp sa faca asta, dezvolta lent, mai introduce cate un element (feminin), mai construieste putin in jurul lui, pentru a se intoarce apoi la cei doi protagonisti, Ellis si Mud, axandu-se pe trezirea lor din acel vis in care dragostea e pura si totala, pe metamorfozarea suferita de fiecare in urma intalnirii cu celalalt. Si m-a lasat cu senzatia finala ca parca voiam mai mult de la el, desi are o atmosfera placuta, iar impuscaturile chiar nu aveau ce cauta intr-un astfel de film, i-au rupt brutal ritmul.