Andrei Makine - Viata unui barbat necunoscut
Cand am inceput sa citesc cartea, a fost nevoie sa ma uit din nou pe coperta sa ma conving ca scrie "Makine" si nu "Kundera", e drept ca nu un Kundera in cea mai buna forma, intr-atat de puternica era senzatia de a citi despre unul din acei exilati la fel de straini in patria lor adoptiva ca si in cea de origine din cartile autorului ceh. Intre Paris si Sankt Petersburgul in sarbatoare ce-si aniverseaza 300 de ani de existenta, viata lui Sutov, scriitor fara prea mare succes, pare un continuu drum al instranarii si un sir de esecuri: sentimentale, profesionale, de integrare. Strain este si in Franta, unde s-a indragostit de o tanara pe care a iubit-o ca pe un poem, strain este si in Rusia, transformata, ca si iubita lui din urma cu 30 de ani.
Dar cartea nu este atat despre Sutov si senzatia de a fi tratat de cei din jur ca un "sut" (mascarici, in limba rusa), cat despre Volski, batranul considerat mut ce incepe deodata sa vorbeasca pentru a lasa marturia lui, un soldat anonim, asupra razboiului, foametei si cruzimii din anii blocadei Leningradului si de dupa aceea.
Sankt Petersburgul invadat de simbolurile occidentalizarii isi schimba culorile stridente ale prezentului pentru a lasa loc griului unui oras lipsit de speranta, suieratului bombelor, molozului cladirilor distruse, privirilor disperate si flamande.
Perspectiva asupra asediului Leningradului este una subiectiva, diferita de cea a cartilor de istorie ce consemneaza fapte, cruda dar lucida, angajata dar nu conventionala, fara exaltare si fara patetism, dar cu un mai mare impact emotional, alcatuita din imagini puternice, precum aceea a copiilor care mananca soare. Este o viziune ce se desprinde din multele voci care au amutit fara sa-si fi istorisit niciodata viata, apartinand celor despartiti de mii de kilometri ce vor fi avut ca singura consolare faptul ca au privit acelasi cer. Fostii eroi ai razboiului au devenit condamnatii regimului comunist, intr-o nebunie a lumii in care puterea isi cere scuze pentru greselile inaintasilor doar pentru a le repeta si cel mai mult au de suferit din ele nestiutii.
E una din acele carti alcatuite din tandrete si suferinta care incearca sa aduca un mesaj optimist, aratand cum si in cele mai cumplite momente oamenii isi pot gasi un refugiu, o forma de libertate, in muzica sau dragoste. Insa mai mult decat speranta, eu am vazut in ea durere, o ciclicitate a istoriei ce imi da fiori, in care invinsii si oportunistii raman asa indiferent de regim, primii incapabili sa se adapteze, amutiti de prea multe atrocitati traite si vazute, cei din urma cameleonici, gata sa iasa in fata in orice moment.
De ce ar vrea cineva sa citeasca o carte in care se afla atata durere a unor vieti spulberate?! Pentru a intelege ceea ce documentele oficiale nu retin, pentru emotia din ea, dar si pentru a savura un ritm propriu autorilor rusi de odinioara. Chiar si in prima parte, mai putin interesanta, exista un element de legatura. Sutov este un admirator al lui Cehov, al stilului atat de simplu dar in masura sa spuna multe, este un nostalgic al zilelor cand se scria altfel, al frazelor care pastrau in ele poezia detaliului si caldura amintirilor nostalgice ce-si gaseste locul chiar si in miezul celei mai geroase ierni rusesti. Atunci cand Volski incepe sa-si depene viata, parca si Makine isi regaseste vocea, una diferita de cea a personajului din prima parte, aratandu-si arta de a se dedubla, de a imprumuta glasuri distincte personajelor sale, revenind la o simplitate cu mai mare impact afectiv.
E drept ca riscul de a obtine o carte inegala ca valoare este mare. Am inghitit cu greu acea prima parte in care Sutov isi plange de mila pentru a primi apoi recompensa, o voce care ar fi avut toate motivele sa-si planga de mila si nu o face, devenind si din acest motiv una puternica, un omagiu adus tuturor acelor barbati si femei care au trait si au iubit nestiuti de nimeni intr-o lume din care istoria pastreaza doar evenimentele esentiale si nu retine o orchestra cantand sub ploaia de gloante sau pe artistii care-si riscau zi de zi viata pentru a aduce putina lumina in viata asediatilor din Leningrad.
Sankt Petersburgul invadat de simbolurile occidentalizarii isi schimba culorile stridente ale prezentului pentru a lasa loc griului unui oras lipsit de speranta, suieratului bombelor, molozului cladirilor distruse, privirilor disperate si flamande.
Perspectiva asupra asediului Leningradului este una subiectiva, diferita de cea a cartilor de istorie ce consemneaza fapte, cruda dar lucida, angajata dar nu conventionala, fara exaltare si fara patetism, dar cu un mai mare impact emotional, alcatuita din imagini puternice, precum aceea a copiilor care mananca soare. Este o viziune ce se desprinde din multele voci care au amutit fara sa-si fi istorisit niciodata viata, apartinand celor despartiti de mii de kilometri ce vor fi avut ca singura consolare faptul ca au privit acelasi cer. Fostii eroi ai razboiului au devenit condamnatii regimului comunist, intr-o nebunie a lumii in care puterea isi cere scuze pentru greselile inaintasilor doar pentru a le repeta si cel mai mult au de suferit din ele nestiutii.
E una din acele carti alcatuite din tandrete si suferinta care incearca sa aduca un mesaj optimist, aratand cum si in cele mai cumplite momente oamenii isi pot gasi un refugiu, o forma de libertate, in muzica sau dragoste. Insa mai mult decat speranta, eu am vazut in ea durere, o ciclicitate a istoriei ce imi da fiori, in care invinsii si oportunistii raman asa indiferent de regim, primii incapabili sa se adapteze, amutiti de prea multe atrocitati traite si vazute, cei din urma cameleonici, gata sa iasa in fata in orice moment.
De ce ar vrea cineva sa citeasca o carte in care se afla atata durere a unor vieti spulberate?! Pentru a intelege ceea ce documentele oficiale nu retin, pentru emotia din ea, dar si pentru a savura un ritm propriu autorilor rusi de odinioara. Chiar si in prima parte, mai putin interesanta, exista un element de legatura. Sutov este un admirator al lui Cehov, al stilului atat de simplu dar in masura sa spuna multe, este un nostalgic al zilelor cand se scria altfel, al frazelor care pastrau in ele poezia detaliului si caldura amintirilor nostalgice ce-si gaseste locul chiar si in miezul celei mai geroase ierni rusesti. Atunci cand Volski incepe sa-si depene viata, parca si Makine isi regaseste vocea, una diferita de cea a personajului din prima parte, aratandu-si arta de a se dedubla, de a imprumuta glasuri distincte personajelor sale, revenind la o simplitate cu mai mare impact afectiv.
E drept ca riscul de a obtine o carte inegala ca valoare este mare. Am inghitit cu greu acea prima parte in care Sutov isi plange de mila pentru a primi apoi recompensa, o voce care ar fi avut toate motivele sa-si planga de mila si nu o face, devenind si din acest motiv una puternica, un omagiu adus tuturor acelor barbati si femei care au trait si au iubit nestiuti de nimeni intr-o lume din care istoria pastreaza doar evenimentele esentiale si nu retine o orchestra cantand sub ploaia de gloante sau pe artistii care-si riscau zi de zi viata pentru a aduce putina lumina in viata asediatilor din Leningrad.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.