Marie-Jeanne Urech - Accesorii pentru paradis
Ea este cartea cu care va "amenintam" in postul precedent. Nu stiu cum proceseaza ceilalti literatura, dar eu, jucandu-ma din cand in cand cu acuarele, acrilice si alte medii mazgalitoare, am o imaginatie mai degraba vizuala. Gandesc in imagini si cuvintele sunt doar instrumentul care-mi creeaza in minte tablouri inspirate de o atmosfera, de un loc sau de un personaj. Din perspectiva asta, lumea din Accesorii pentru paradis este un deliciu. Daca i-ati lua pe Magritte, De Chirico si Max Ernst si le-ati transpune panzele in cuvinte, ati putea obtine un roman à la Marie-Jeanne Urech. Habar n-am din ce colt al Elvetiei a aparut aceasta tanara autoare, ce reverii onirice i-au adus inspiratia, dar cartea m-a prins si n-am putut s-o las pana n-am terminat-o. Si nu numai din curiozitate, fiindca simteam ca firele pe care le urmam aveau nevoie sa se lege cumva si nu le puteam lasa in suspensie, ca incepuse sa-mi pese de nefericitele personaje, vrand sa aflu ce hauri li se mai deschid sub picioare si in suflet, dar si pentru ca m-am scufundat in lumea asta, am savurat fiecare imagine, suprarealismul unui univers care, pentru a se lasa descifrat, trebuie mai intai acceptat, cu regulile lui bizare, sfidand logica si ratiunea.
Cateva dintre accesoriile pentru paradis ar fi: visele, flacoanele de esenta euforizanta, norii roz chimici care acopera orasul, o raza de soare ce se strecoara printre ei, manechinele cu aripi de inger sau poate, mult mai prozaic, culoarea ochilor. Cum ar putea cineva sa se simta alienat intr-un astfel de rai ce inlocuieste vinul si hasisul cu esenta chimica a fericirii?!
Intr-o asa atmosfera de pace si multumire profunda, totul are insa un aer de distopie apocaliptica. Un razboi si o epidemie pandesc in apropiere, dar nu-si fac niciodata simtita prezenta direct. In clinica psihiatrica unde lucreaza doctorul Achille Aarberg, cel bantuit in copilarie de monstri creati pentru a-i hrani imaginatia si fantezia, pacientii nu sunt bolnavi, ci sufera de "defecte de fabricatie" pentru care parintii sunt responsabili.
"Fiecare cap era ascuns in spatele unei perdele de flori proaspete pe care infirmierele, inarmate cu foarfece si manusi groase, le tundeau, le curatau si le aeriseau intruna. Cand perdeaua se rarea intr-atat incat nu se mai asigura intimitatea pacientului, infirmiera-sefa venea sa inlocuiasca florile ofilite cu unele noi, pe care le scotea dintr-un congelator mobil. Cele mai multe ingrijiri erau acordate acestei flore decorative care suporta cu greu lipsa luminii si aerul inchis. Cat despre pacienti, ei dormeau dusi, gasind in vise tot ce aveau nevoie." Nu vi se pare ca regasim aici ceva din drama lui Chloe, cu nufarul ce-i invadeaza plamanii? Si niste copii care ridica turnuri la Ministerul de Interne amintesc puternic de "Imparatul mustelor". Multe alte imagini isi regasesc corespondenta prin alte lumi literare, din care cel mai des amintita este cea a lui Kafka. Dar asta nu pentru ca n-ar fi vorba de originalitate, ci pentru ca exista intotdeauna o alta parte, o alta carte si nimic nu vine din neant.
Oamenii dispar, mingile de golf dispar, ciorapii se desperecheaza, nimeni nu stie cum si de ce, pana cand ajungem "pe partea cealalta", unde personajele plecate ajung cautand ceva, fugind de ceva sau doar din intamplare, blocate intr-un paradis altfel, pentru ca "Avem paradisul pe care-l meritam si, credeti-ma, nu-i mai urat ca al altora. E dupa chipul si asemanarea noastra. Imperfect, dar uman." Ca si calculele inginerului Graber, intotdeauna gresite, ca si aceasta carte ce pare o joaca, dar poate in acelasi timp sa amuze si sa intrige, sa pastreze curiozitatea, sa fascineze prin asocierile bizare, sa intristeze. Senzatia claustrofobica generata de mediul floral-steril al spitalului, de atelierul lipsit de soare unde lucreaza surorile Soler sau de Serviciul Statistic, puternic luminat de neoane reci, isi gaseste atenuarea in accesorii: o doza de umor, un detaliu care la prima aparitie pare fara noima dar isi afla mai tarziu locul in logica paradisului, o simetrie ce inchide cartea in punctul de unde a plecat, o constructie adaptandu-si ritmul intern la cel al prezentei umane, de la fundalul liric, metaforic, dezvoltandu-se lin, pana la frazele scurte, alerte, nervoase, acide uneori, ce definesc cautarile eroilor, asemenea tuselor unui pictor ce-si finiseaza tabloul, dandu-i scanteia de viata.
Intr-o asa atmosfera de pace si multumire profunda, totul are insa un aer de distopie apocaliptica. Un razboi si o epidemie pandesc in apropiere, dar nu-si fac niciodata simtita prezenta direct. In clinica psihiatrica unde lucreaza doctorul Achille Aarberg, cel bantuit in copilarie de monstri creati pentru a-i hrani imaginatia si fantezia, pacientii nu sunt bolnavi, ci sufera de "defecte de fabricatie" pentru care parintii sunt responsabili.
"Fiecare cap era ascuns in spatele unei perdele de flori proaspete pe care infirmierele, inarmate cu foarfece si manusi groase, le tundeau, le curatau si le aeriseau intruna. Cand perdeaua se rarea intr-atat incat nu se mai asigura intimitatea pacientului, infirmiera-sefa venea sa inlocuiasca florile ofilite cu unele noi, pe care le scotea dintr-un congelator mobil. Cele mai multe ingrijiri erau acordate acestei flore decorative care suporta cu greu lipsa luminii si aerul inchis. Cat despre pacienti, ei dormeau dusi, gasind in vise tot ce aveau nevoie." Nu vi se pare ca regasim aici ceva din drama lui Chloe, cu nufarul ce-i invadeaza plamanii? Si niste copii care ridica turnuri la Ministerul de Interne amintesc puternic de "Imparatul mustelor". Multe alte imagini isi regasesc corespondenta prin alte lumi literare, din care cel mai des amintita este cea a lui Kafka. Dar asta nu pentru ca n-ar fi vorba de originalitate, ci pentru ca exista intotdeauna o alta parte, o alta carte si nimic nu vine din neant.
Oamenii dispar, mingile de golf dispar, ciorapii se desperecheaza, nimeni nu stie cum si de ce, pana cand ajungem "pe partea cealalta", unde personajele plecate ajung cautand ceva, fugind de ceva sau doar din intamplare, blocate intr-un paradis altfel, pentru ca "Avem paradisul pe care-l meritam si, credeti-ma, nu-i mai urat ca al altora. E dupa chipul si asemanarea noastra. Imperfect, dar uman." Ca si calculele inginerului Graber, intotdeauna gresite, ca si aceasta carte ce pare o joaca, dar poate in acelasi timp sa amuze si sa intrige, sa pastreze curiozitatea, sa fascineze prin asocierile bizare, sa intristeze. Senzatia claustrofobica generata de mediul floral-steril al spitalului, de atelierul lipsit de soare unde lucreaza surorile Soler sau de Serviciul Statistic, puternic luminat de neoane reci, isi gaseste atenuarea in accesorii: o doza de umor, un detaliu care la prima aparitie pare fara noima dar isi afla mai tarziu locul in logica paradisului, o simetrie ce inchide cartea in punctul de unde a plecat, o constructie adaptandu-si ritmul intern la cel al prezentei umane, de la fundalul liric, metaforic, dezvoltandu-se lin, pana la frazele scurte, alerte, nervoase, acide uneori, ce definesc cautarile eroilor, asemenea tuselor unui pictor ce-si finiseaza tabloul, dandu-i scanteia de viata.
Intr-o lume aparent lipsita de reguli, totul are o ordine si un sens ce se dezvaluie circular, creand o poarta de trecere ce uneste singuratatile si angoasele intr-un nou paradis. O carte atat de imperfect de umana, ce provoaca imaginatia, oferindu-i accesoriile necesare pentru a se apropia de paradis!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.