duminică, 8 iunie 2014

Capusele showbiz-ului

Behind the Candelabra (2013)

Mai mult decat o personalitate culturala, cum ar putea sa para cineva definit drept pianist, Liberace a fost un personaj. Din pacate, genul de personaj care nu poate reprezenta un model: de o extravaganta apropriata de prost gust, petrecandu-si viata inconjurat de kitchuri cat mai sclipitoare si mai scumpe, tipul de mitocan obisnuit sa considere ca orice are un pret si poate fi cumparat. Oamenii de o asemenea factura tind sa si atraga in jur "capuse", gata sa profite, cat si cand au ocazia, de celebritatea si mai ales de banii celui in cauza, care apoi se plang de singuratate si neintelegere...
Cel putin asa l-am perceput eu din acest film produs de HBO, in regia lui Steven Soderbergh, bazat pe memoriile uneia dintre sus-numitele "capuse", Scott Thorson, Behind the Candelabra: My Life with Liberace. 
Va spun din start, ca sa nu mai pierdeti timpul citind, pentru cei cu probleme de asimilare a homosexualitatii "cu continut explicit" e un film de evitat. Acum, pentru o mai buna intelegere a personajului in context autohton, sa zicem ca avem o celebritate (si ma tem ca multe din personajele kitchoase ale showbiz-ului autohton ar parea chiar stilate si cu gusturi in amenajari interioare fata de opulenta afisata in film) si un baiat frumos care descopera un rezervor de bani. Dupa cum se autoiluzioneaza orice intretinut(a), apare si dragostea, fiindca mosul de alaturi are o calitate indiscutabila: generozitatea. Numai ca generozitatea recompenseaza un trup perfect dupa standardele proprietarului. Care proprietar este, bineinteles, sponsorul. Imaginati-va ca baiatul cel frumos, pe numele lui Scott Thorson, scrie o carte de memorii in care isi povesteste viata alaturi de celebritatea in cauza. Scott nu a devenit niciodata vedeta, avand ca singure calitati tineretea si un fizic impecabil pana in momentul cand sponsorul decide ca are nevoie de ajustari. Asa ca ramane o jucarie a lui Liberace, care i-a schimbat nu doar viata, ci si fata, si o arunca  dupa ce s-a plictisit de ea.
In timp ce ma uitam la film, ma intrebam care este limita de jos a demnitatii umane. Evident ca Scott nu se poate judeca pe sine prea aspru, invocand sentimente putin credibile pentru mine, spectatorul. Dar cand iti pierzi orice identitate, cand accepti interventii chirurgicale de modificare a chipului pentru a fi cat mai apropiat de parametrii protectorului care, conform ego-ului sau umflat, se defineste drept standard de frumusete, doar pentru a nu-i pierde favorurile, mai poti fi considerat un individ sau devii un accesoriu?! Scott are insa o anumita ingenuitate - sau poate o fi vorba despre decenta? - de a ramane in spatele luminilor rampei, spre deosebire de mentionatele capuse autohtone, devenite vedete peste noapte doar pentru ca au respirat acelasi aer cu o vedeta consacrata prin merite proprii, fie ca-s ele sportive, muzicale sau de alta natura.
Filmul m-a cam exasperat, este plin de ipocrizie, dar asta fiindca reflecta vieti traite astfel. Pe de-o parte, intr-o epoca in care homosexualitatea era inca blamata si dauna grav carierei unei vedete, Liberace are grija sa-si pastreze in exterior imaginea unui individ straight, clamandu-si public dragostea pentru patinatoarea Sonja Henie si inventandu-si o biografie "curata", sa dea bine la publicul vremii. Reuseste chiar sa castige si niste procese de calomnie pe seama orientarii sale sexuale. Pe de alta parte, este ipocrizia lui Scott, umilit, lipsit de orice putere de decizie, de a nu recunoaste atractia magnetica a bogatiei...
Poate cele mai bune lucruri din film sunt actorii, ce dau atata credibilitate personajelor, desi sunt perceputi in general ca doua embleme ale masculinitatii. Daca Michael Douglas aduce un plus la partea de interpretare, la Matt Damon iese in evidenta machiajul, intinerindu-l cu vreo 20 de ani. Presupun ca e si o sarcina mai usoara cand ai un "baby face", insa si transformarea in urma operatiilor estetice este bine subliniata.
Scenariul, pornind de la cartea lui Scott Thorson, nu are nimic dintr-o biografie clasica, oficiala, ajungand in spatele culiselor conventionale ale ecranizarilor obisnuite. Si filmul asta mai reuseste ceva: in timp ce scormoneste prin intunericul asternut dupa ce somptuoasele candelabre de pe scena se sting, poate sa pastreze o imagine critica fara urma de accente homofobe. Nu e rau, dar lumea lui nu e pentru mine, aproape ma dureau ochii de la atata stralucire in totala lipsa de armonie, noroc cu talentul lui Michael Douglas, ca ma ajuta sa mai ignor decorurile. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.