duminică, 23 februarie 2014

Omul care vindea speranta

Dallas Buyers Club (2013)

Ca sistemul sanitar este mai bolnav decat pacientii, o stim cu totii. Nu va fi vorba aici despre atitudinea lipsita de umanitate si compasiune pe care unii doctori o adopta in relatiile cu bolnavul, tratandu-l ca pe o bucata de carne, o materie amorfa pe care-si desfasoara experimentele, cu mai multa sau mai putina pricepere, uneori si in functie de stimulente, nici despre incompetenta care face ca acelasi pacient sa primeasca atatea diagnostice cati medici il examineaza, nici despre formalitati si lungi zile de asteptare pentru a obtine un medicament, de parca boala ar sta  si ea politicoasa la coada pana vine tratamentul, nici despre conditiile din multe spitale, bolnavii trimisi singuri la farmacie sa-si cumpere ceea ce teoretic ar trebui sa le asigure institutia, nici despre mizerie si deprimare, desi poate unele din aspectele astea sunt atinse tangential in Dallas Buyers Club.
Centrul principal de interes consta insa in lupta unui bolnav pentru dreptul de a nu fi un simplu cobai pentru tratamente uneori periculoase, de a beneficia de medicamente cat mai putin toxice, in masura sa reduca efectele secundare, drept pe care uneori companiile farmaceutice, alteori guvernele, il neaga, din cauza propriilor interese comerciale in cazul primelor sau din ignoranta sau spaga in cazul celor din urma.
AZT-ul este un medicament antiretroviral care si in prezent, la mai bine de 30 de ani de la aparitia sa, dupa ce numeroase studii i-au dovedit "beneficiile" de distrugere a sistemului imunitar, de impiedicare a dezvoltarii si inmultirii celulelor, continua sa fie administrat cu incapatanare si inconstienta bolnavilor de SIDA. Aparut ca o solutie anti-cancer, dovedita ineficienta, AZT-ul, acest medicament sintetizat dintr-o componenta a spermei heringilor cu rol de inhibare a diviziunii celulare timpurii, si-a gasit apoi o buna piata de desfacere odata cu aparitia virusului HIV, desi nu numai ca nu i s-ar fi dovedit un rol pozitiv, ci dimpotriva, efectele secundare cauzate de incapacitatea reproducerii celulelor otravesc lent organismul, facandu-l incapabil sa se apere impotriva bolii.
Toate acestea erau cunoscute din 1985, anul cand Ron Woodroof, un electrician homofob pasionat de rodeo, sex, droguri si alcool, isi traia viata ca si cand nu ar exista o a doua zi, cu inconstienta si frenezie. Existenta ii va fi brusc zguduita in momentul cand afla ca mai are 30 de zile de trait si intregul sistem al prioritatilor ii va fi bulversat de vestea apropiatului sfarsit. Fiindca singurul tratament considerat eficient in America acelor vremuri era AZT-ul, Ron isi ia propria soarta in maini si porneste in cautarea unor remedii alternative. Mexicul va fi prima oprire, de unde obtine medicamente care "nu sunt ilegale, doar ca nu sunt aprobate" in America. Creandu-si o filiera asemanatoare cu cele ale vanzatorilor de droguri, avand drept principali clienti homosexuali si travestiti, cei care pe atunci se credea ca ar fi singurii afectati de boala, isi extinde cautarile si pe alte continente, in incercarea de a se ajuta in primul rand pe sine si apoi pe multi asemenea lui. Clubul pe care-l intemeiaza este o afacere, dar si o fabrica de sperante pentru cei fara speranta, pentru cei carora Statul le refuza dreptul la un tratament mai corect, mai eficient.
Este un film de vazut nu numai pentru continutul informativ. Ce am spus eu pana aici ar putea sa va sune ca un documentar, dar valoarea umana, artistica a filmului nu este nici ea neglijata. Un om aflat in pragul mortii, unde va ramane mai multi ani, isi revizuieste propriile valori si invata toleranta in momentul cand cunoaste intoleranta pe propria piele. Ron Woodroof nu a fost un sfant, nici nu se incearca prezentarea lui intr-o ipostaza de salvator caritabil, ci un om care a inteles ca, dincolo de posibilitatea de a-si ajuta semenii exista si o oportunitate de afacere, care sa-i finanteze cautarile si lupta impotriva unui sistem la fel de rigid atunci ca si acum. Iar detaliile introduse in scenariul filmului (homofobia, personajele secundare) sunt binevenite, conturand mai bine dilemele morale ale eroului, transformarea sa dintr-un exponent al categoriei white trash intr-un militant angajat, curajos, un personaj probabil mai interesant, mai complex, mai profund decat cel real. Este si meritul lui Mathew McConaughey, care bifeaza cam toate cerintele pentru a fi eligibil la un Oscar pentru interpretare: bolnav de SIDA, tranformare interioara profunda, o figura emaciata extrem de potrivita in rol. O surpriza placuta a fost si Jared Leto, baiatul acela de la 30 Seconds to Mars, la fel de bun actor pe cat de bine arata ;). La cantat nu ma pronunt, ca nu prea e genul meu. Iar umorul si ironia strecurate in scenariu il impiedica sa devina prea sentimental. Nu zic ca n-avem clisee sau ca e filmul perfect, dar este de vazut: nu-ti arunca mesajele direct, le gaseste explicatii si motivatii convingatoare, te face sa te gandesti, in fata, sa participi si, pe alocuri, te si amuza. Intr-o lume in care unii continua sa se preocupe mai mult de alegerile sexuale ale altora decat de propria sanatate si multumire si altii continua sa puna in calea amintitei sanatati tot felul de bariere legale fara vreo explicatie logica, doar pentru ca "nu este aprobat" (a se vedea si situatia cu marijuana), n-ar strica sa-l vada cat mai multi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.