Marturia regelui Albaniei

Andrew Nicoll - Daca citesti asta inseamna ca am murit

Ati auzit vreodata de Otto Witte? Eu nu, pana n-am citit cartea despre care va voi povesti aici. Dar individul, cat se poate de real, se pare ca a fost un tip fascinant: si-a inceput cariera in circ la opt ani, ca dresor de lei, a devenit apoi acrobat si showman, calitate in care ar fi istorisit, oricui binevoia sa-l asculte, o multime de povesti incarcate de magie, pretinse a fi desprinse din propria sa viata. Mitoman, un aventurier fara limite sau un om plin de fantezie, care dorea sa le infrumuseteze celorlalti viata purtandu-i prin lumi nebanuite? Nimeni nu stie. Dintre povestirile sale, s-au pastrat relatari despre cele privind modul cum a devenit seful unui trib african de  pigmei gratie scamatoriilor cu care l-a impresionat, cum ar fi fost aproape sa fuga impreuna cu o printesa a Etiopiei, cum ar fi candidat, in 1925, la presedintia Germaniei si, cea mai celebra, aceea a incoronarii sale pentru cateva zile ca rege al Albaniei, prezentata, printre altele, intr-un ziar din 1959. Titlul de "fost rege al Albaniei" apare si pe mormantul sau din Hamburg (a murit la exact 45 de ani de la pretinsa data a incoronarii, 13 august 1913), dupa ce a fost autorizat sa-l aiba inscris si in cartea de identitate.

Din perspectiva acestui incredibil personaj este scrisa cartea cu titlu atat de intrigant, ca intreaga istorie de altfel. Este razboi, Otto e singur sub ploaia de bombe, in Germania. Isi simte sfarsitul aproape si, ca sa nu-i dispara cu totul amintirea existentei ori poate ca sa-si mai abata gandul de la spaima fiecarui moment in care simte suieratul unui nou obuz in apropiere (niciodata cel fatal, pe acela se pare ca nu-l auzi din cauza traiectoriei, pretinde el, nu stiu cat de adevarat o fi, dupa cum nu stiu cat de adevarat ar fi orice din ceea ce ne povesteste) sau doar fiindca-si aduce aminte de Prizonierul din Zenda, "un film pe cinste", care are de toate, actiune, romantism, suspans, intamplari neprevazute, ne va spune propria sa varianta a filmului, aceea in care acrobatul din Hamburg, aflat la Budapesta, afla ca Albania s-a desprins de Imperiul Otoman si-si cauta rege, candidatul fiind unul dintre nepotii sultanului, printul Halim Eddine. Este suficient ca Otto sa-i vada poza intr-un ziar: aceeasi mustata stufoasa, aceleasi trasaturi cu ale lui. Planul a incoltit deja si, impreuna cu inghititorul de sabii Max (pe care istoria il recunoaste drept partener al lui Otto in aceasta aventura) si alte personaje, ca doar ne-a promis ca vom avea si romantism, porneste spre tara despre care nici macar nu stia unde se afla pe harta. 

Ce urmeaza este o carte plina de haz, care nu se ia deloc in serios, isi lasa subiectul sa zburde liber sub pana plina de talent a acestui jurnalist scotian aflat la cel de-al treilea roman al sau. De la descrierile locurilor pe unde-i poarta pasii pe eroi, la situatii suprarealiste, precum camila care primeste in gara din Budapesta un intreg vagon cu tot confortul, de la finele observatii social-politice ascunse sub stratul de aparenta superficialitate a eroului, o combinatie de Casanova cu Munchausen, totul este hilar, absurd, tonic si imprevizibil. Printre personajele cartii apare deghizata - eu n-am avut nicio banuiala pana cand identitatea nu i-a fost oficial dezvaluita de autor - chiar si Mata Hari. 

Cartea asta, spre deosebire de multe dintre recomandarile mele din ultima vreme este una tonica, plina de viata, de bucuria de a trai fara prea multe regrete, fara mustrari de constiinta, periculos uneori, aventuros dar pastrandu-ti intotdeauna simtul umorului, facand haz de necaz in situatii ce par fara scapare si transformand neverosimilul in poveste. Este o carte placuta, care sub aparenta light ascunde mai multe straturi de reflectii si meditatii, de la cele despre credulitate, traditii, organizare politica pana la o intrebare care ma framanta in continuare: ce-o mai fi facand in zilele noastre Albania? Voi mai stiti ceva despre tara asta? Mai exista? UE nu pare sa fi auzit de ea, vecinii o ignora cu desavarsire, locuitorii care au putut au plecat demult prin Italia... O mai fi ramas vreunul pe acolo?! In afara de cartea de fata care seamana cu un banc bun cu albanezi si cativa sportivi pierduti in anonimat pe la Olimpiade, chiar ca nu mai stiu nimic.