miercuri, 16 octombrie 2013

Cand copiii cresc...

Stanno tutti bene (1990)

Fiindca The Legend of 1900 mi-a adus aminte ca fiecare film al lui Tornatore este pentru mine o bucurie, am rascolit prin filmografia lui si am dat de aceasta veche (noua pentru mine) bijuterie. Matteo Scuro (Marcello Mastroianni), un pensionar sicilian, hotaraste intr-o buna zi ca a venit momentul sa-si consolideze relatiile cu cei cinci copii ai sai. Dar poate un parinte sa inteleaga ce se petrece cu fiii aflati la distanta fara sa-i fi vizitat niciodata, fara sa le fi vazut casa, obiectele familiare, locul de munca, barul unde-si beau cafeaua in fiecare dimineata?! Asa ca Matteo porneste intr-o lunga calatorie, pe continent, intr-o incercare de apropiere si mai buna cunoastere a lor. Va suna cunoscut subiectul? Si mie mi-a sunat foarte familiar si n-a trebuit sa caut  prea mult sa vad ca Tornatore semneaza, alaturi de Kirk Jones, regizorul remake-ului american, Everybody's Fine (unde rolul lui Mastroianni este interpretat de De Niro), si scenariul acestuia. Imi cam stiti parerea despre remake-urile americane, am avut grija sa o tot repet.
Nestiind ca-i un remake, versiunea americana nu mi s-a parut deloc proasta, dar m-a mirat la momentul respectiv o anume capacitate de a juca pe coarda comediei dramatice pe care cinematografia americana nu prea o are, decat prin cateva filme independente. Acum, insa, am avut termen de comparatie si-mi pare rau ca am ajuns atat de tarziu la original. Mi-am dat seama cat de putin a pastrat Everybody's Fine din Stanno Tutti Bene. Nici De Niro, cat este el de De Niro, limitat fiind de scenariu, n-a reusit sa se ridice la dimensiunea lui Mastroianni in rolul tatalui autoritar si mandru de copiii sai, care-ti acapareaza privirea si sufletul de la inceput pana la sfarsit, nici cadrele in care este plasata versiunea americana nu se compara cu pitorescul calatoriei lui Scuro, pe urmele celor 5 copii ai sai, din Sicilia pana la Napoli, Roma, Florenta, Milano si Torino. Daca in versiunea americana copiii au nume neutre, personajul italian, ca mare iubitor de opera ce se afla, i-a numit Tosca, Norma, Alvaro, Canio si Guglielmo, nume ce par sa le marcheze destinul, daca ne gandim la libretul operelor de unde provin personajele. Si indiferent de varsta lor si de ce vor fi devenit, ei continua sa-i apara in fata cum erau atunci, intr-o viziune desprinsa parca din imaginarul lui Fellini sau Dali, in acea zi cand erau mici, la plaja, intr-un cosmar ce-l bantuie in permanenta, cu balonul cel negru (de pe afisul filmului) ridicandu-i amenintator fara ca parintii sa-i mai poata proteja si aruncandu-i apoi in valurile vietii. Pentru Matteo, ei raman permanent copiii in care a investit totul pentru a-i vedea impliniti, cu cariere si o viata de familie fericita. Este o viziune mult mai intunecata, lipsita de speranta posibilitatii de comunicare si a sinceritatii, in care puntea dintre generatii se rupe si doar prin nepoti se mai pot transmite traditii vechi, nerespectate, ce-i macina gandurile tatalui, facandu-l sa gaseasca un motiv pentru esecurile copiilor sai.
Desi nu lipsesc secventele amuzante, viziunea generala este una apasatoare si trista, unde imaginile cu impact vizual puternic, precum aceea a pasarilor moarte pe care ingrijitorii le aduna dintr-o Fontana di Trevi secata sau "licuricii" ce roiesc in jurul Domului din Milano sunt pigmentate cu reflectii despre singuratate si relatiile dintre parinti si copiii plecati departe, sustinute de excelenta muzica a lui Morricone, ce acompaniaza subtil starile sufletesti ale eroului si schimbarile de perspectiva.
Chiar daca ati vazut varianta americana (sau poate cu atat mai mult), va recomand sa-l vedeti si pe acesta fiindca, vorba eroului: "Vinul se poate face si din struguri" ;)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.