Caii cu trompa exista!

Rockstadt Extreme Fest (29-31 august 2013), Rasnov

Au trecut doua saptamani si parca tot nu-mi vine sa cred ca asa ceva s-a putut intampla la noi, in Romania. As crede ca am visat daca pretiosul suvenir, pana de chitara pe care scrie Gojira, nu mi-ar sta martora ca am fost acolo, ca totul a fost cat se poate de real. 

In general e mai greu sa lauzi decat sa critici, cand totul merge ca pe roate nu prea ai ce comenta si, de multe ori, o opinie prea entuziasta poate fi considerata una interesata, subiectiva, partinitoare. Va asigur ca habar n-am cine-s baietii astia de la clubul Rockstadt din Brasov, organizatorii festivalului, dar ce au reusit ei sa faca ridica la un standard foarte inalt pretentiile iubitorilor unui gen muzical de nisa, tratati de obicei pana acum cu o anumita condescendenta din partea unor organizatori de concerte, care parca voiau sa spuna "fiti multumiti ca va aducem trupele preferate, mai vreti sa le si auziti bine?! vreti sa fim punctuali, sa inceapa la timp concertul?! nu vreti si un cal cu trompa?!" Ei bine, pentru astfel de oameni am vesti proaste: de-acum o sa vrem, fiindca i-am vazut, caii cu trompa chiar exista si apar atunci cand te simti tratat omeneste, cand ti se anticipeaza fiecare nevoie sau dorinta, cand ceea ce primesti iti depaseste asteptarile, mai ales in cadrul unui festival de anvergura, intins pe trei zile, cand lumea mai trebuie sa aiba si un loc de dormit, sa manance, sa aiba unde sa se adaposteasca daca vremea nu este foarte prietenoasa. Pentru orice nelamurire, organizatorii te ajutau prompt, cu zambetul pe buze, de credeai ca ai nimerit in Germania, nu la noi, in Romania, unde esti obisnuit sa fii privit cu plictiseala, daca nu cu iritare, cand indraznesti sa pui o intrebare.

Nu am facut eu prea multe poze, preferand sa traiesc experienta Rockstadt direct, nu prin lentila, dar pot sa va dau o idee despre spatiul de campare: 

Corturile din spate, cele maro, erau de inchiriat pentru spectatorii care nu aveau propriul cort si nu doreau sa plateasca mult mai mult la pensiunile din Rasnov. In plan indepartat, se poate zari una dintre rulotele puse la dispozitie de restaurantul Sergiana din Brasov, care ne rasfatau cu mancare buna si nu foarte scumpa (preturi de festival), de la salate si ciorbe pana la mici si friptane. Preturile variau intre un jeton alb (2,5 lei) pentru un mic sau o portie de castraveti murati (tare buni sunt cateodata!), un jeton albastru (5 lei) pentru o bere si cat voiai, dupa preferinte (2 jetoane de exemplu pentru combinatia 50 de vodka Smirnoff + Cappy). De partea lichida s-au ocupat in principal sponsorii Ciuc si Monster, dar existau si diverse tarii, pentru toate gusturile: tequila, whisky, gin si altele. Si cum dupa aceea digestia isi cere drepturile, toaletele ecologice s-au dovedit a fi in numar suficient, curate si nemirositoare. 

Cum spuneam, oamenii s-au gandit la toate: exista un spatiu de relaxare prevazut cu ventilatoare pentru cazul in care ne-ar fi coplesit canicula, dar a ramas mai mult nefolosit, in schimb mesele cu copertina au fost asaltate cand s-a dezlantuit potopul prefigurat de poza de mai jos:

 

Si in aceasta situatie, reactia a fost prompta, o multime de baieti roind in jur ca albinutele, incarcati cu paie pe care le imprastiau pentru a nu ne simti ca la Woodstock, desi poate pentru reumatismul unora o terapie cu namol ar fi fost numai buna :P 

Daca mai adaug si faptul ca desfasurarea recitalurilor a urmat programul afisat, ca nu au existat surprize neplacute privind anularea vreunui concert si sunetul a fost pe ansamblu bun (atunci cand s-a intamplat sa nu prea fie imi vine sa cred ca era mai degraba din cauza setarilor solicitate de trupe decat din vina sunetistilor), pot sa spun din tot sufletul ca noi am fost foarte multumiti de ei, sper ca si ei sa fi fost multumiti de prezenta noastra si sa fi iesit pe plus, pentru ca festivalul sa continue inca multi, multi ani de-acum incolo. 

Si fiindca atunci cand atmosfera este relaxa(n)ta si toleranta fata de anumite genuri si trupe creste, n-am sa amintesc cine/ ce/ de ce nu mi-a placut, voi mentiona doar trupele de a caror prezenta m-am bucurat sau care mi-au atras atentia ascultandu-i pentru prima oara, cu mentiunea ca la aceasta din urma categorie am doar o singura nominalizare. 

Prima zi a fost dedicata in intregime trupelor romanesti. Desi mi s-a parut putin malitioasa denumirea "Ziua 0", ca si cum ei ar fi fost oarecum in afara festivalului, m-am bucurat sa vad ca prezenta publicului a fost neasteptat de numeroasa, dat fiind ca am auzit in multe randuri oameni spunand "eu nu ascult trupe romanesti, sunt slabe sau imita flagrant strainii". Nu pentru c-as sustine eu miscarea autohtona in mod deosebit, cand vine vorba de gusturi si preferinte nu ezit sa le tratez cu aceeasi masura ca si pe cele de afara (lucru valabil si cu literatura, imi displace atitudinea "hai sa-i sprijinim fiindca-s de-ai nostri", nu, ii sprijinim daca ne plac, simplu), dar chiar sunt cateva trupe prin metalul autohton care-mi plac mult, dintre care unele au urcat pe scena Rockstadt. 

Prima dintre ele a fost Gothic, o trupa  ce a crescut de la an la an, ajungand acum sa aiba un show bine pus la punct, dinamic, miscandu-se cu dezinvoltura pe scena si interpretandu-si piesele mai vechi si mai noi cu o energie pe care de fiecare data reuseste sa o insufle si publicului. Ii ajuta si muzica, o imbinare foarte catchy de death cu black, gothic sau heavy metal, uneori cu accente de Amon Amarth. Surpriza din setlistul lor a constituit-o interpretarea originala a piesei Compact Jocul ielelor, un cover care mie mi-a placut mai mult decat originalul, pe care il puteti asculta aici. Dupa o pauza de 30 de minute, numai bine cat sa-mi trag sufletul si sa comutez pe o dispozitie mai doom, a urmat Abigail, care ne-a introdus intr-un peisaj muzical cu accente melancolico-depresive, alternand riffurile in forta cu pasajele atmosferice cu iz de muzica ambientala pentru a ne transmite viziunea acestei Sweet Cruelty numite viata. Chiar daca am simtit lipsa uneia dintre piesele mele preferate, concertul a fost unul reusit. Cam atat din ziua de deschidere, chiar daca am dansat pe muzica Trooper.

Ziua a doua, considerata prima de fapt, a inceput muzical pentru mine odata cu showul celor de la Bucovina. Si chiar daca discursurile lor nationaliste nu prea au priza la mine, imi place mult ceea ce canta (dar deh, vin la pachet, cand te numesti Bucovina nu poti sa nu ai o doza usor exacerbata de mandrie patriotica), acest folk viking de inspiratie nordica din piesa Vinterdoden (da, stim, winter is coming, nu era nevoie sa ni se aduca aminte) in care au inglobat tematica locului, in piese ca Straja, Luna peste varfuri, Strasnic neamul meu se potrivea excelent cu decorul, cu padurile din jur, cu cerul pe care norii incepeau sa se adune amenintator. 

Dupa o pauza (nu am afinitati cu trupele care canta genuri terminate in -core) destul de lunga, am avut singura surpriza a festivalului, in sensul ca o trupa despre care nu stiam absolut nimic, Carach Angren, a reusit sa-mi atraga atentia, sa ma uimeasca chiar, avand in vedere ca nu folosesc deloc bass. Este o trupa formata din 2 chitari si tobe, 3 oameni care reusesc, ajutati si de orchestratia pe banda, sa creeze o atmosfera incinsa sub picaturile reci de ploaie ce incepeau sa cada taios ca riffurile black metal dezlantuite de chitarile lor. 

Pe Decapitated ii asteptam si nu m-au dezamagit. Dupa ce bateristul de la Vader li s-a alaturat ca membru permament, imi dau senzatia ca asemanarile dintre cele doua trupe sunt si mai pregnante: au atitudine, au nerv, ritmuri complexe si ma transporta in Spheres of Madness, epuizandu-mi toata energia. Numai bine cat sa trag un pui de somn pe Napalm Death, trupa pe care nu am agreat-o niciodata, si sa ma intorc cu forte proaspete la cei care pentru mine au fost headlinerii festivalului, Gojira. 

Imi doream de mult sa-i vad, intr-un concert al lor, nu asa cum se intampla la festivalurile mari de afara, intr-un recital de vreo 30 de minute. Si aici, fiind headlineri, visul mi s-a implinit, chiar daca din programul de o ora si jumatate promis am ramas inexplicabil fara vreo 20 de minute. Pot spune ca showul lor m-a transpus intr-o alta lume, chiar daca as fi vrut mult mai multe piese de pe albumul meu preferat, From Mars to Sirius, pe toate daca ar fi fost posibil, insa n-am avut parte decat de Backbone si de Flying Whales. Au bifat cam toate albumele, cu piese ca Love, L'Enfant Sauvage, Liquid Fire, Oroborus, m-au vrajit cu virtuozitatea lor, cu rifurile terminate cu acorduri prelungi, cu energia transmisa publicului, si se pare ca nu numai pe mine. Ca un vrajitor, Joe Duplantier hipnotiza si controla multimea, secondat de ceilalti trei membri ai trupei, dovedind si "pe viu" ca-s unii dintre cei mai buni muzicieni ai lumii in momentul de fata in metalul extrem. 

Ultima zi, a treia (sau, daca vreti, a doua), m-a adus in fata scenei odata cu aparitia celor de la Krow, care nu s-au sfiit sa adreseze publicului indemnuri "Smoke weed" (da, de acord, cand se legalizeaza?), sa-si exprime indignarea impotriva sistemului, bisericii, politiei pe ritmuri thrash-death cu insertii tribale ce-mi aminteau de multe ori de Sepultura. Un show energic, acaparant, care a dat din nou publicului ocazia unei portii de pogo. 

Desi Textures imi placeau candva, pe vremea cand lansau albumul Drawing Circles, cu influente progresive, n-as spune ca live le-am gustat prea mult prestatia, in ultima vreme s-au orientat spre o directie metalcore care nu-mi spune nimic iar piesele de pe albumul in cauza (din care cred ca au inclus vreo 2 in setlist) sunt impregnate si ele cu aceasta tendinta. 

Entuziasmul avea sa-mi revina odata cu urcarea pe scena a celor de la SepticFlesh, o trupa de a carei prestatie ma bucur de fiecare data cand o vad. Nici nu am simtit cum a trecut timpul in simfonia de sunete asigurata de riffurile melodioase si tobele nebune si aranjamentele orchestrale grandioase, ce ne-au purtat pe taramurile de mit ale Persepolisului, coborandu-ne in lumea lui Anubis sau ridicandu-ne pana la o Five-Pointed Star, intr-o imbinare perfecta de ritmuri si armonii. 

Ca intro al concertului celor de la Primordial, care aveau sa incheie seara si festivalul, trupa a ales o piesa a lui Liam Weldon, un interpret de folclor irlandez, ale carui balade vorbesc despre saracie, exploatare, dezavantajatii sortii: 

De altfel, Nemtheanga mi-a parut de-a lungul intregului recital, in discursul sau, un rebel fara cauza, cumva apasat de aceleasi complexe national(ist)e pe care si multi dintre romani le au. In afara de asta, muzica am savurat-o, insa nu in felul in care ma asteptam. Imi place mult trupa, de obicei black metalul lor cu accente folk celtice nu-mi provoaca starea in care am intrat acum dar nu stiu, sa fi fost senzatia ca tocmai urma sa se incheie ceva frumos, ca m-a aruncat intr-un butoi de melancolie din care am avut nevoie de ceva timp ca sa-mi revin. Dupa ce am savurat in primele randuri inceputul, cu piesa No Grave Deep Enough, m-am retras pentru restul concertului undeva unde sa pot asculta in liniste, si nici indemnurile mobilizatoare, nici atitudinea de celt pornit in cucerirea unor noi popoare a frontmanului nu mi-a mai alungat senzatia de gol si tristete amplificata de vocea lui melodioasa, tanguitoare, cu timbru atat de particular, puteau sa arda Roma si sa cada imperiile ca nimic nu m-ar fi scos din ale mele. Si totusi as fi vrut parca sa nu se mai termine, inca 5 ore as fi putut sa stau acolo, fara frig sau somn. Mi-a placut mult... dar intr-un fel neobisnuit, cumva masochist.

Noi sa fim sanatosi si sa ne vedem la Rasnov si la anu', mai ales ca deja s-a anuntat primul nume de pe afisul editiei viitoare, o trupa pe care, chiar daca am vazut-o de vreo 4 ori pana acum, as revedea-o oricand cu drag: Katatonia.
Dau o nota buna si celor care administreaza cetatea Rasnov, renovata, aranjata... Ar mai fi ceva de lucru pentru a o transforma intr-una foarte atractiva pentru turisti, dar sunt pe drumul cel bun. Iar mosuletul cu barba alba imbracat in strajer, cu sulita, care asculta Uriah Heep si facea poze cu turistii,  cu o mimica foarte expresiva, era un adevarat personaj!