luni, 30 septembrie 2013

Omul care n-a pus niciodata piciorul pe pamant


The Legend of 1900 (1998)
De regizorul / scenaristul Giuseppe Tornatore m-am indragostit cand am vazut Cinema Paradiso. Acolo, ca si in Malena, povestea se petrecea intr-un sat sicilian, Tornatore aducand un duios omagiu locurilor sale natale, cu oamenii si povestile lor. 
Novecento, cartea lui Baricco pe care se bazeaza scenariul filmului de fata, m-a plictisit, v-am spus candva ca nu am afinitati cu autorul, nu reuseste deloc sa-mi atraga atentia, desi am incercat de vreo trei ori. Si stiind ca The Legend of 1900 este ecranizarea ei, l-am tot evitat, m-am tot invartit in jurul lui... Intr-un tarziu, tot asteptand La migliore offerta, cel mai recent film al lui Tornatore, inghesuit de retelele de distributie in cinematografele noastre in plin sezon al vacantelor si pentru scurta vreme (va trebui sa caut alte cai de procurare a lui sau sa astept aparitia la HBO), am ajuns sa-l vad si, culmea, nu regret deloc, dimpotriva. 
Daca Baricco se repeta, dupa cum am constatat in Mr. Gwyn, unde oamenii nu mai iau forma notelor muzicale, ci a literelor, Tornatore beneficiaza in schimb de mult mai multe ingrediente pentru a transforma o poveste care pe hartie arata neconvingator si cliseistic intr-una frumoasa, de care poti sa te indragostesti. Danny Boodmann T.D. Lemon Nineteen Hundred se naste pe transatlanticul Virginian, care strabate de cinci ori pe an calea de apa dintre Europa si America. Numele spune totul: este abandonat intr-o cutie pe care scrie "T.D. Lemon", infiat de unul dintre muncitorii de pe vas, Danny Boodmann si isi incepe drumul prin viata in anul 1900. La 8 ani ramane orfan si descopera muzica iar de atunci pianul va deveni modul lui de exprimare a senzatiilor si sentimentelor, limbajul cel mai profund in care-si rosteste propria versiune despre lume, o lume in care cuvantul "mama" desemneaza un cal de curse iar adultii pot ajunge la orfelinat daca nu au copii, o lume pe care nu o va vedea niciodata dincolo de hublourile vaporului insa si-o va imagina din istorisirile celorlalti, putand sa o povesteasca in amanunt, cu sensibilitate si o incredibila capacitate de surprindere a detaliilor.
Avem un personaj emotionant interpretat de Tim Roth, imagini surprinzatoare, cu impact vizual puternic, precum aceea a pianului ce patineaza prin furtuna, si excelenta muzica a lui Morricone insotindu-ne de-a lungul acestei meditatii despre destin si alegeri de viata. 
Mi-o fi mie mai apropiata poezia vizuala decat aceea a cuvintelor, mai ales cand este insotita si de o muzica atat de frumoasa, cert este ca filmul asta reuseste sa transforme monologul monoton al unui autor plictisitor pentru mine intr-o feerie plina de simboluri, pornind de la contrastul dintre agitatia si sperantele multimii ce se inghesuie la fiecare traversare spre locurile straine de dincolo de ocean, in cautarea unei vieti noi si cel care-si gaseste sensul acasa, in uriasul oras plutitor unde s-a nascut, suficient pentru a-si implini destinul, fara sa fie preocupat de absenta unei identitati, a unei confirmari in ochii celorlalti, a unei impliniri intr-o lume atat de plina de oportunitati si variante incat il descumpaneste.
Este un film pentru momentele cand simti nevoia de frumusete pura, cand vrei sa te lasi leganat de valurile imblanzite de atingerea delicata sau hotarata a clapelor pianului, iar cand ultimul acord se stinge ramai ganditor si putin perplex, fiindca simti ca nu poti sa-i cuprinzi in intregime maretia, ca toate intrebarile astea despre viata, moarte, dragoste, singuratate, pasiune nu-si gasesc niciodata raspunsul... 
Il las mai bine pe Roger Waters sa va povesteasca despre film, pe muzica lui Morricone, poate si de-asta filmul e mult mai bun decat cartea, despre unele lucruri e mai bine sa canti cand nu poti vorbi si apoi sa taci cand cantecul se termina, lasand imaginile sa-ti arate nespusul: 

sâmbătă, 28 septembrie 2013

La metrou

Kontroll (2003)
Trebuie sa sarbatoresc intr-un fel faptul ca, in sfarsit, Varvara a inceput sa sape. Probabil ca nu o cunoasteti, Varvara este cartita care face tunelul metroului din Drumul Taberei. De mai bine de trei ani, la Razoare troneaza un banner mare pe care scrie "Aici va fi peste 3 ani statia dumneavoastra de metrou". Va dati seama ca afirmatia exprima un adevar vesnic, nu poti sa acuzi pe nimeni de dezinformare, fiindca e valabil in fiecare zi. Se aude ca in 2016 chiar vor fi gata lucrarile. S-o vedem si pe-asta. 
Filmul de fata se desfasoara prin subteranele Budapestei. Mi-aduc aminte cand am ajuns acum multi ani pe-acolo pentru prima data cat m-a impresionat lungimea unei scari rulante ce parea ca nu se mai termina, coborand catre magistrala care trece pe sub Dunare. Se pare ca galeria n-are decat vreo 30 si ceva de metri adancime, spun "decat" fiindca recordul mondial in materie este detinut de o galerie din Kiev, construita la 105 metri sub nivelul pamantului. Simt cum ma trec fiori reci de claustrofobie numai cand ma gandesc...
Nu va temeti, lumea aceasta de sub pamant nu este nicidecum populata cu zombi sau cu mai stiu eu ce aratari fioroase, ci cu calatori, mecanici si controlori de bilete. Asupra acestora din urma isi indreapta filmul atentia, avand in prim-plan o echipa de "Dorei" care la prima vedere nu fac prea multe parale. Facand treptat cunostinta cu cei cinci care alcatuiesc trupa lui Bulcsu, personajul principal, ajung sa-ti fie simpatici cu toate conflictele lor cu calatorii, cu stangaciile si peripetiile lor. Viata de controlor de bilete nu este deloc una plicstisitoare, tot timpul apare cate ceva care s-o condimenteze, de la vreun rebel pus pe sotii pana la fata in costum simpatic de ursulet ce-i atrage atentia lui Bulcsu, de la o cursa nebuneasca de-a lungul sinelor de tren, ce trebuie sa sfarseasca inainte ca urmatorul metrou sa ajunga in statie pana la ciudatele sinucideri prin aruncarea in calea metroului, ce se inmultesc in ultima vreme.
Filmul are ritm si tensiune, o umbra de mister planeaza tot timpul asupra eroului, din ce in ce mai insangerat si mai incrancenat pe masura ce inaintam in desfasurarea povestii; penitenta si salvarea lui au, si nu exagerez deloc spunand asta, ceva din aceea a personajului interpretat de Jeff Bridges in Regele Pescar, unul dintre filmele mele preferate. Pana si viziunile ce-l tortureaza m-au dus cu gandul intr-acolo, chiar daca o galerie stramta nu deschide deloc calea spre Graalul stralucitor, ci spre un alt cosmar.
Si daca tot sunt la capitolul asemanari, modul in care regizorul si scenaristul Nimrod Antal reuseste sa creeze o lume fascinanta si deloc minimalista pornind de la atat de putin ma duce cu gandul la o alta lume interesanta si captivanta, aceea a lui von Trier din Riget: totul se desfasoara intr-un spatiu claustrofobic, sub lumina rece a neonului, in galeriile unde diferenta dintre zi si noapte nu exista, invadate uneori de viziuni onirice, grotesti sau suprarealiste, alteori doar de oamenii reali, mai ciudati si mai infricosatori chiar decat umbrele ce se preling silentioase de-a lungul peretilor in noptile pustii. Scenariul imbina iscusit elementele de comedie cu cele dramatice sau de thriller si nu-ti lasa timpi morti, virand dinspre tonul lejer de inceput al unei comedii satirice catre drama individuala a eroului ce-si impleteste destinul cu cel al unui misterios ucigas, de la povestea principala la secventele de detaliu ce o incadreaza atat de bine. Imaginea are identitate vizuala, feeling-ul dark si atmosferic foarte pe gustul meu fiind pigmentat cu detalii savuroase si referinte subtile. Un film foarte bun, pe care, daca il cautati, il gasiti la un click distanta (mari sunt mila si puterea Youtube-ului!)

vineri, 27 septembrie 2013

Dinspre sfarsit spre inceput

Taichi Yamada - N-am mai visat de mult ca zbor

Ma intreb uneori daca nu ar fi mai bine sa ne nastem toti niste Benjamini Button, batrani si neputinciosi, pentru a ne scutura apoi treptat de toate bolile si apasarea existentei, inaintand victoriosi spre tinerete si a ne pierde in neantul inocent al celei mai fragede varste. Astfel s-ar elimina probabil multe angoase existentiale, fiindca apropiindu-ne treptat de copilarie vom fi uitat ce este moartea si nu ne-am mai teme de sfarsit... E drept ca ar ridica ceva probleme de logistica, dar in esenta aspectele practice s-ar derula cam la fel: statul nu ne-ar mai obliga aberant sa cotizam la niste pensii de care unii dintre noi nu vom ajunge sa ne bucuram, ci la alocatii pentru copii (sa nu-i dau idei!), azilele pentru batrani ar fi privite ca un inceput de drum, ca o speranta a zilei de maine, in timp ce orfelinatele ar deveni locul unde totul se sfarseste. Nu ca acum n-ar fi la fel pentru cei care pornesc in viata fara perspective, fara sa aiba parte de caldura parinteasca si afectiune... Fiecare an ce trece peste noi ne-ar mai sterge de pe fata cate un rid, ne-ar regenera cate un reumatism, ne-ar aduce speranta si energie... sau cine stie? poate am ravni la batranetea vesnica si am percepe netezirea pielii, insanatosirea parului, supletea muschilor ca pe un semn al sfarsitului?! Nu stiu, dar mi-ar fi placut sa incerc. 
Dincolo de premisa pe care o cunoastem deja din nuvela lui Scott Fitzgerald, cu diferenta ca in cazul de fata personajul care intinereste este unul feminin si procesul nu-l face sa piarda nimic din capacitatile intelectuale si experienta acumulata pana la cei 67 de ani la care se presupune ca incepe povestea, cartea este banala, previzibila, prost scrisa: un barbat de 48 de ani, internat in spital, recent concediat, cu o viata conjugala esuata, avand si o tentativa de sinucidere, este nevoit sa imparta rezerva pentru o noapte cu o femeie, despartiti fiind de un paravan. Dialogul se incheaga ezitant, treptat si se finalizeaza cu o experienta erotica intensa. A doua zi, barbatul este uimit sa intrezareasca dincolo de paravan o femeie cu parul alb, de aproape 70 de ani. Intalnirile ulterioare dintre cei doi vor contura o poveste de dragoste cu final usor de inchipuit. 
Stiti ca japonezii au un oarece fetis pentru experiente erotice cu minore, asa ca va scutesc de detaliile deloc interesante ale povestii; nefiind sustinute de un condei prea iscusit, duc mai degraba spre un exhibitionism indecent decat spre o atmosfera romantic-erotica. N-as fi avut vreo problema cu ele, fiindca atata timp cat e o relatie liber consimtita de ambele parti si se presupune ca Mutsuko, eroina noastra, rationeaza in continuare ca o femeie matura, nu poate fi vorba de abuz, problema mea este modul in care scrie Yamada, lipsit de orice senzualitate cand vine vorba despre partea erotica si de orice talent de povestitor in general. E plat, monoton, oarecum in stilul lui Haruki Murakami, dar mult mai slab, si spun asta fara sa-l apreciez in mod deosebit pe sus-numitul. Autorul se pare ca este in principal scenarist de filme, as spune ca munca lui, bazata in special pe latura vizuala, nu-l ajuta deloc in construirea in scris a atmosferei tensionate, usor stranii, pe care si-ar dori-o. Literatura nu este cinematografie, are nevoie de sugestii si voalari, de alte instrumente decat memoria fotografica a unei camere de filmat careia ii sunt suficiente indicatiile sumare, concise, precise. Asemanarea cu Murakami  nu se opreste aici: Yamada mizeaza pe acelasi contrast intre lumea reala, Japonia moderna, si supranaturalul care se insinueaza in ea incercand, fara succes, sa creeze  tensiunea dorita. Este o carte subtire, din fericire si ca dimensiune, din pacate nu numai...

miercuri, 25 septembrie 2013

De Craciun

Arthur Christmas (2011)


Treceam deunazi prin targ si am observat ca afisele cu concertele lui Banica au inceput deja sa impanzeasca stalpii. Ca de obicei, pentru fanii multi pe care se pare ca-i are, nu-i suficient un singur concert, ci e nevoie de 3. Incep sa cred ca unii isi fac rezervare chiar imediat dupa ce se termina pentru show-ul de anul urmator, mai ceva decat la bilete pentru cazari de Anul Nou. Oricum, aparitia afiselor cu cantari de Craciun este un semn ca s-a dat liber la jingle bells-uri, reclame Coca-Cola cu reni si ursi polari si poate chiar si la zapada, tinand cont de racirea considerabila a vremii. 
In acest context al pregatirilor din timp pentru atmosfera de sarbatoare, vreau sa va aduc in atentie o animatie care a devenit pentru mine cel mai bun film de sezon. Nu ca oferta ar fi prea tentanta, dar si scotandu-l din context se descurca destul de onorabil.
Daca tinem cont ca este o productie Aardman (cei care au creat animatii precum Flushed Away, Wallace and Gromit, Chicken Run sau The Pirates! Band of Misfits) va dati seama ca prea rau nu are cum sa fie. Sa va mai spun ca vocile sunt asigurate de James McAvoy, Hugh Laurie, Bill Nighy, Imelda Staunton, Jim Broadbent (care si seamana fizic destul de bine cu Santa :P)? Deja incepe sa sune chiar bine. 
Povestea in sine nu este ceva extraordinar - o intamplare nefericita face ca unul dintre copiii care-si asteptau cu nerabdare cadourile sa ramana fara bicicleta mult visata si evident ca Mosu' trebuie sa repare situatia cat mai repede - insa detaliile sunt cele care fac diferenta si transforma animatia intr-una savuroasa: la Polul Nord exista un adevarat centru de coordonare a impartirii celor doua miliarde de cadouri catre toti copiii lumii, care se desfasoara cu o sanie-nava spatiala camuflabila, pentru a nu trezi suspiciuni, de catre un comando de elfi coordonati de fiul cel mare al lui Santa, capatand anvergura unei operatiuni militare desfasurate cu responsabilitate si aplomb. Intregul proces este informatizat si, pastrand neatinsa atat de trambitata carisma a Craciunului, reuseste sa o transpuna in epoca internetului si a tehnologiei de ultima generatie. 
Dincolo de povestea pentru copii si de personajele amuzante cu care ne delecteaza, gasim si o meditatie pentru copiii mai mari despre identitate, motivatii si scopul in viata, despre importanta fiecaruia, oricat de mic si insignifiant ar parea, fie ca este vorba de acel singur copil care nu si-a primit cadoul ori despre neindemanaticul si idealistul Arthur care, intr-o lume ce-si desfasoara activitatea pe calculator, se incapataneaza sa citeasca scrisorile catre Mos Craciun pe hartie, intr-o arhiva careia nimeni nu-i mai da importanta. 
Toate aventurile prin care vor trece protagonistii, de la fostul Mos Craciun, pensionar acum, la actualul si la cei doi fii ai sai, in noaptea in care fiecare copil trebuie sa simta bucuria primirii unui cadou, chiar daca asta inseamna uneori o mica "ajustare" a gradului de cumintenie masurat cu aparate avansate, se desfasoara intr-un ritm alert, sunt amuzante si cu dialoguri savuroase, cu efecte pline de imaginatie. Am apreciat si faptul ca fondul sonor nu m-a "asasinat" cu cantecele tipice de sezon, evident ca nu puteau lipsi, dar nu cat sa devina deranjante. 
Asa ca, daca aveti chef si timp candva, lunile astea, sa va dezbracati de cliseele cu Mosu' cel bun si barbos sau cu Mosu' rau care devine bun si sa-l vedeti pe Mosu' calculatorist, luati loc in fata ecranelor, oricat de mici sau mari ar fi ele, si savurati povestea lui Arthur care, asemenea filmului, poate nu este perfect, dar are un suflu si un suflet pe care greu le mai gasesti in genul asta atat de exploatat an de an.

luni, 23 septembrie 2013

Incredibilul devenit realitate

Bohumil Hrabal - L-am servit pe regele Angliei

Fiti atenti la ce va spun acum (asa-si incepe autorul cartea, asa imi incep si eu postarea): 
Trebuie neaparat sa nu-l lasati pe Hrabal sa treaca pe langa voi. Eu abia acum m-am descoperit, nu stiu daca asta este cea mai buna carte a lui si am avut noroc, sau una din multele minunatii de descoperit, caz in care am si mai mult noroc, dar bine am facut ca am urmat sfaturile unei persoane in ale carei gusturi literare incep sa am din ce in ce mai multa incredere ;)
Jan Dite isi incepe povestea ca picolo la restaurantul unui hotel, in anii  20-30 si si-o incheie ca milionar, in momentul in care Cehoslovacia eliberata de fascism se pregateste de intrarea in lunga perioada comunista. Nici una din datele de pornire, nici fizice (foarte scund), nici sociale (copil orfan) nu pare sa-l pregateasca pentru succesul la care aveau sa-l duca propria tenacitate si indarjire in momentul in care constata ca banii sunt singurii care ii pot deschide portile Paradisului, nu numai pe cele ale bordelului cu acelasi nume, unde-si face initierea sexuala, dar si pe cele ale adevaratului paradis social, acela unde inaltimea nu se masoara in centimetri, nici nobletea in titluri, ci singura unitate de masura este banul.
Monologul lui Dite se citeste dintr-o rasuflare, nu numai pentru ca personajul, care are ceva din figura tragi-comica a lui Charlie Chaplin, te acapareaza, revarsand asupra ta o groaza de senzatii si intamplari, dar si pentru ca autorul insusi te hipnotizeaza. Nu stiu cum sa explic senzatia: este ca si cum ai avea in fata un tablou pe care crezi ca-l privesti in intregime, numai ca fiecare detaliu creeaza noi perspective, fiecare lumina sau umbra aduce in prim-plan o alta imagine, o noua scena asteapta sa fie ocupata de acelasi erou volubil, jovial, expansiv, plin de farmec. Oarecum in contratimp cu istoria, cautandu-si parca intentionat de fiecare data locul de partea gresita a baricadei, acest cavaler al tristei figuri continua sa-si faureasca Dulcineea din fiecare coroana pe care o economiseste, din fiecare noua dovada a ascensiunii sociale, ajungand pana la a se prezenta voluntar la inchisoarea milionarilor si a cere sa fie arestat, jignit ca nu fusese luat in calcul de la inceput.
In aproape o jumatate de secol, destinul sau se impleteste cu cel al Cehoslovaciei interbelice, apoi ocupata de nazisti, eliberata ulterior pentru a intra sub lunga ocupatie ruseasca. Iar tu, cititorul, incepi cu un zambet, esti apoi contrariat, uimit, induiosat, speriat, ingrijorat de soarta eroului, pentru a termina cartea cu o senzatie de nostalgie cu un gust usor amar, caci viata care tocmai ti-a trecut prin fata ochilor, fiindu-i martor atat de prezent si de implicat, tocmai si-a scris in fata ta ultima pagina.
Eroul intriga si fascineaza prin reactiile sale contradictorii, mai ales atunci cand crezi ca se va lasa coplesit de evenimentele ce se abat asupra lui: fie ca este suspectat ca ar fi furat o lingurita ori ca ar colabora cu Rezistenta, el isi asuma de fiecare data faptele nesavarsite, fiindca isi proiecteaza in permanenta asteptarile celorlalti asupra sa, ajunge sa si le insuseasca pana la a accepta cu bucurie si seninatate tortura sau moartea. Si nimic nu ar fi putut transpune mai bine pe hartie stilul sau excentric, dorinta de atentie, de valorizare prin ochii celorlalti, decat aceasta singuratate galagioasa si entuziasta, acest mod direct al personajului de a te trage de maneca si a te purta printre intamplarile vietii sale, fara sa-ti dea timp de pauze, asaltandu-te cu vorbe bine alese, care iti paralizeaza simturile si te transforma intr-o victima neputincioasa a farmecului sau.
Si astfel incredibilul devine realitate si Hrabal te duce pe nesimtite la capatul unei povesti unitare, bogate in sugestii si prilejuri de reflectie, in care ritmul interior se impleteste cum rar am vazut cu cel al intamplarilor propriu-zise, ajungand sa transforme incredibilul in realitate, sa faca dintr-o banala poveste de viata o capodopera... M-as fi ferit de cuvantul "capodopera", prea rodat prin asocierea cu tot felul de fleacuri literare, dar chiar n-am gasit altul mai bun. Cand ceva iti place, e mult mai greu sa-ti aduni ideile decat atunci cand nodurile in papura iti sar in ochi. Iar cartea asta n-are nici noduri, nici prea multe semne de punctuatie, e un flux al constiintei personajului, insa, ca si eroul, nu-i deloc monotona, ci vie si colorata.
Si, vorba scriitorului, cu asta am terminat pe ziua de azi.

vineri, 20 septembrie 2013

Povestiri scrise la comanda

Javier Marías - Cand eram muritor

Spre deosebire de majoritatea scriitorilor, care nu ar admite in ruptul capului ideea ca ar scrie pentru bani, desi in momentul in care se hotarasc sa traiasca din scris exact asta fac, Marías nu are nici un complex sa recunoasca ca povestirile din volumul de fata, cu toate limitarile cauzate de un anumit spatiu de publicare sau de anumite cerinte ale "clientilor", au fost scrise la comanda. Publicate in diverse reviste intre anii 1991-1995, ele nu sunt un motiv de rusine, dimpotriva, autorul argumenteaza pe buna dreptate ca multe dintre operele cele mai durabile ale secolelor trecute au fost, in special in pictura si in muzica, "rezultatul comenzilor sau al unor stimulari mai prozaice si mai servile". 
Poate ca in carticica aceasta ce contine 12 povestiri (necalatoare) nu il gasim pe Marías in cea mai buna forma, dupa cum recunoaste printre randurile prefetei chiar el. Este drept ca trebuie sa-l intereseze subiectul pentru a putea broda pe marginea lui, dar un subiect sugerat din exterior, care implica si un termen de predare, nu are timp sa dospeasca si sa rezoneze cu structura scriitorului ca atunci cand provine din propria imaginatie, din framantarile si impulsurile interioare.
Pe de alta parte, pentru cine nu l-a citit pana acum si vrea sa-si faca o idee, poate fi un inceput; exista riscul sa nu fie foarte incantat, dar tot e un punct de pornire in explorarea lumii stranii, incarcate de misterul inca neintamplatului iminent, ce planeaza asupra intregii sale opere. Daca i-ati citit romanele, veti considera poate aceste povestiri monotone si redundante. Nu m-am putut impiedica sa nu observ o reciclare a temelor din romanele sale, ca de exemplu In calatorie de nunta, o povestire ce reia chiar pasaje din Inima atat de alba, detalii repetitive, reluate in doua sau mai multe povestiri, precum acela al butonilor purtati la camasa ca un semn al unei distinctii anacronice, desuete sau personaje recurente, cum ar fi sotia naratorului, Luisa. Alteori, personajele nu trec neaparat dintr-o povestire in alta, dar au un fir care le leaga. Putem crede ca garda de corp care se pregateste sa-si ucida angajatorul este, intr-o alta etapa a vietii, acelasi care protejeaza o tanara dezechilibrata de propriile-i impulsuri sinucigase si, esuand in misiunea lui, concediat, devine actor de filme porno. 
Insa ceea ce uneste cu adevarat aceste povestiri este prezenta fantomatica a unor personaje care, la un moment dat, mor. Unul dintre ele este chiar vocea narativa din povestirea ce da titlul culegerii: "pe cand eram muritor, e atat de mult de atunci, acolo unde timpul mai exista inca" si singurele detalii care aveau relevanta erau cele perceptibile direct, pe cand timpul se desfasura in prezent si nu avea un "inainte" si un "dupa" ce scapa intelegerii imediate pentru a capata sens abia in cea eterna, aceea a nesfarsitei rememorari omnisciente a fiecarei clipe, viata se desfasura in franturi de puzzle imposibil de cuprins de subiectivitatea celui implicat, pe care abia ceilalti, cei ramasi, le pot pune uneori cap la cap, dupa cum va face eroul din "Sange pe lance", cand afla ca cel mai bun prieten, homosexual, a fost gasit ucis cu o lance, avand alaturi, pe pat, o prostituata, stiut fiind ca nu intretinea relatii cu femeile. 
Fiecare fragment are ceva morbid, macabru insa Marías arata ca poate construi si pe spatii restranse, reusind sa dozeze misterul, sa construiasca tensiunea, sa gaseasca de fiecare data rezolvari neasteptate, fiindca adevarul este intotdeauna umbrit de aparente inselatoare si viata este alcatuita dintr-o succesiune de coincidente si ambiguitati care uneori se lasa descifrate abia dupa moarte. Alteori, nici atunci.

joi, 19 septembrie 2013

Genele bune

Blue Jasmine (2013)

Tocmai mi-am gasit un candidat pentru Oscarurile de la anu'. Si nu vorbesc neaparat de film, desi data fiind oferta de pana acum ar putea sa intre si el cu usurinta pe o lista extinsa de top 10, cum am vazut ca se practica in ultima vreme, ci de o candidata, Cate Blanchett, care te prinde de la inceput in lumea ei descentrata si bulversata de faliment si te tine captiv pana la final. Se stie ca Woody Allen nu este un regizor tocmai generos cu personajele sale, majoritatea eroilor au tot felul de complexe si dileme existentiale, insa in cazul de fata parca le-a revarsat pe toate asupra lui Jasmine, proaspat ajunsa la faliment dar continuand sa calatoreasca cu avionul la clasa I, pastrand ca ultime reminiscente ale vietii anterioare gentile Vuitton si hainele de firma, care aterizeaza in New York, in modestul apartament al surorii sale cu hotararea de a-si reface viata zdruncinata de colapsul finaciar. Povestea ni se construieste in fata ochilor treptat, prin alternanta planului actual, cand Jasmine este nevoita sa ia totul de la capat, cu cel al traiului de lux si belsug de dinainte ca sotul sa-i fie arestat si toate proprietatile sa-i fie confiscate. Aflam pe masura ce inaintam in desfasurarea actiunii ca Jasmine nu este nicidecum victima ce se pretinde a fi, ca aparentele ascund frustrari si esecuri acumulate de-a lungul anilor si povara pe care o poarta in spate este chiar mai apasatoare decat cea pretinsa la inceput. 
Sora sa vitrega (ambele fiind adoptate), interpretata de Sally Hawkins intr-un rol la fel de tonic si optimist ca si cel care i-a adus Ursul de Argint pentru Happy-Go-Lucky in 2008, total diferita de stilata si pretentioasa Jasmine, a sustinut intotdeauna ca aceasta din urma are "genele bune" ale familiei, o presiune ce o ambitioneaza sa nu accepte infrangerea si sa porneasca din nou, de jos, cu speranta de a ajunge acolo de unde a cazut, in lumea stralucitoare si mondena a aparentelor, a bijuteriilor si hainelor de firma sofisticate.
Imi plac filmele bine facute, care nu incearca sa-ti arunce in ochi o morala, sa pretinda ca una dintre lumi este mai buna decat cealalta si Blue Jasmine stie sa fie discret, sa nu tranteasca in fata spectatorului opulenta si luxul ca pe un revers castigator sau perdant al normalitatii vietii majoritatii dintre noi, fiindca nu despre nivelul de trai este vorba, ci despre o perceptie subiectiva, a eroinei noastre, pe care si scenariul o ajuta din plin (si aici este meritul aceluiasi Woody Allen, care uneori le nimereste, alteori mai putin, filmul de fata il numar printre reusite). Cate Blanchett ofera cu siguranta o lectie de actorie, dozand perfect starile si reactiile, ajutandu-ne sa intelegem mai bine povestea, prin insertiile bine plasate ale lumii stralucitoare din care a fost expulzata in contrast cu cea in care s-a trezit: o imagine a victoriei si a infrangerii, a labilitatii si ambitiei, a succesului si esecului dus pana la isterie, a pretului pe care este gata sa-l plateasca pentru ca e atat de preocupata de aparenta, de imagine, de modul in care se reflecta in ochii celorlalti. Si chiar daca nu rareori filmul iti ridica coltul gurii intr-un zambet, in esenta ramane foarte trist. Personajele secundare (in afara surorii) stau in umbra pentru a-i oferi eroinei principale partea leului si mi s-a parut ca unele au trasaturi ostentativ ingrosate, reactii putin nenaturale, dar nu as numi asta o nereusita a filmului, fiindca oricum sunt total eclipsate de Blanchett, care te taraste dupa ea, vrand-nevrand, intr-un vartej al nevrozei redat cu precizie clinica. 
Acestea fiind spuse, sa inceapa nominalizarile! Cate Blanchett are cu siguranta genele bune ce-i pot aduce meritata recompensa.

luni, 16 septembrie 2013

Apocalipsa hollywoodiana

This is the end (2013)

In timpul unei petreceri acasa la James Franco, la care iau parte mai toti actorii hollywoodieni pe care i-ati vazut prin comediile cu stoneri, fiecare in propriul rol, se declanseaza Apocalipsa. Colinele Los Angelesului sunt in flacari si multi dintre invitati pier intr-un crater deschis chiar in fata casei iar putinii supravietuitori se baricadeaza in vila pe care Franco o numeste cel mai sigur loc posibil incercand sa inteleaga situatia, sa-si imparta rezervele de hrana si apa, sa gaseasca o cale de salvare. 
Dupa cum banuiti, filmul este o comedie autoreferentiala, cu aluzii la filmografia celor implicati. Alaturi de Franco, ii vedem printre ultimii supravietuitori ai sfarsitului lumii, pe Seth Rogen (care este co-scenarist), pe Jonah Hill, Danny McBride, Emma Watson, Craig Robinson, o Rihanna aspirata in primele minute ale filmului de craterul cu lava si multi altii.
Acum sa nu va imaginati ca personajele in cauza reflecta personalitatea actorilor, este mai degraba o imagine derivata din modul in care sunt perceputi tinand cont de rolurile in care i-am vazut, asa ca veti gasi un Danny McBride foarte detestat si detestabil, un Jonah Hill posedat de demoni, un Franco pasionat de sex si de arta contemporana (care cand se intalnesc genereaza un falus enorm, bun si el, la nevoie, in lipsa de altceva, ca recuzita de lupta), un Jay Baruchel cam mizantrop, care nu-si dorea decat sa petreaca o seara linistita cu prietenul sau, Seth Rogen, alaturi de care a filmat prin 2007 un scurt metraj intitulat Jay and Seth versus the Apocalypse. Poate de acolo si ideea filmului de fata?! 
Cu asemenea personaje, va dati seama ca nu putea iesi decat o comedie. Chiar daca filmul nu are atatea minute cati oameni morti, actori mai mult sau mai putin celebri ori simpli figuranti, totul este tratat in cheie grotesc-comica, panica  sau furia sunt doar pretexte pentru cateva zambete, intr-un film care nu ia pe nimeni si nimic in serios... poate doar religia, care ar fi putut fi putin mai detabuizata, dar pana si cei mai inversunati junkie simt nevoia sa vada printre norii grosi de fum aromat luminile Paradisului. 
La o densitate atat de mare de actori de comedie, ma asteptam cumva sa creasca si gradul de umor, calitativ si cantitativ. In sensul asta, filmul mi-a cam inselat asteptarile. Cantitativ, sunt si timpi morti, secvente de unde partea comica lipseste. Calitativ, iarasi nu s-a ridicat la nivelul pretentiilor. Se mizeaza in mare parte pe umorul facil de situatie sau pe glumite vulgare si prea putin pe cel inteligent, desacralizant sau "cu bataie", care sa includa o mai mare cunoastere a filmografiei celor implicati decat simpla prezenta in pelicula de fata. Sunt cateva poante, dar nu suficiente, probabil n-au vrut sa destabilizeze spectatorul care ii vede pentru prima data pe actorii in cauza, necunoscand nimic despre ei. Si ramane, in ciuda aspectului de lejeritate, un alt film care viziteaza locurile comune, valorile prieteniei, caintei, rascumpararii greselilor... 
Asa ca daca vreti sa dati shut down la creier si sa va relaxati, il puteti vedea, dar nu va faceti asteptari prea mari, ca riscati sa nu radeti deloc!

miercuri, 11 septembrie 2013

Caii cu trompa exista!


Rockstadt Extreme Fest (29-31 august 2013), Rasnov

Au trecut doua saptamani si parca tot nu-mi vine sa cred ca asa ceva s-a putut intampla la noi, in Romania. As crede ca am visat daca pretiosul suvenir, pana de chitara pe care scrie Gojira, nu mi-ar sta martora ca am fost acolo, ca totul a fost cat se poate de real. 
In general e mai greu sa lauzi decat sa critici, cand totul merge ca pe roate nu prea ai ce comenta si, de multe ori, o opinie prea entuziasta poate fi considerata una interesata, subiectiva, partinitoare. Va asigur ca habar n-am cine-s baietii astia de la clubul Rockstadt din Brasov, organizatorii festivalului, dar ce au reusit ei sa faca ridica la un standard foarte inalt pretentiile iubitorilor unui gen muzical de nisa, tratati de obicei pana acum cu o anumita condescendenta din partea unor organizatori de concerte, care parca voiau sa spuna "fiti multumiti ca va aducem trupele preferate, mai vreti sa le si auziti bine?! vreti sa fim punctuali, sa inceapa la timp concertul?! nu vreti si un cal cu trompa?!" Ei bine, pentru astfel de oameni am vesti proaste: de-acum o sa vrem, fiindca i-am vazut, caii cu trompa chiar exista si apar atunci cand te simti tratat omeneste, cand ti se anticipeaza fiecare nevoie sau dorinta, cand ceea ce primesti iti depaseste asteptarile, mai ales in cadrul unui festival de anvergura, intins pe trei zile, cand lumea mai trebuie sa aiba si un loc de dormit, sa manance, sa aiba unde sa se adaposteasca daca vremea nu este foarte prietenoasa. Pentru orice nelamurire, organizatorii te ajutau prompt, cu zambetul pe buze, de credeai ca ai nimerit in Germania, nu la noi, in Romania, unde esti obisnuit sa fii privit cu plictiseala, daca nu cu iritare, cand indraznesti sa pui o intrebare.
Nu am facut eu prea multe poze, preferand sa traiesc experienta Rockstadt direct, nu prin lentila, dar pot sa va dau o idee despre spatiul de campare: 
Corturile din spate, cele maro, erau de inchiriat pentru spectatorii care nu aveau propriul cort si nu doreau sa plateasca mult mai mult la pensiunile din Rasnov. In plan indepartat, se poate zari una dintre rulotele puse la dispozitie de restaurantul Sergiana din Brasov, care ne rasfatau cu mancare buna si nu foarte scumpa (preturi de festival), de la salate si ciorbe pana la mici si friptane. Preturile variau intre un jeton alb (2,5 lei) pentru un mic sau o portie de castraveti murati (tare buni sunt cateodata!), un jeton albastru (5 lei) pentru o bere si cat voiai, dupa preferinte (2 jetoane de exemplu pentru combinatia 50 de vodka Smirnoff + Cappy). De partea lichida s-au ocupat in principal sponsorii Ciuc si Monster, dar existau si diverse tarii, pentru toate gusturile: tequila, whisky, gin si altele. Si cum dupa aceea digestia isi cere drepturile, toaletele ecologice s-au dovedit a fi in numar suficient, curate si nemirositoare. 
Cum spuneam, oamenii s-au gandit la toate: exista un spatiu de relaxare prevazut cu ventilatoare pentru cazul in care ne-ar fi coplesit canicula, dar a ramas mai mult nefolosit, in schimb mesele cu copertina au fost asaltate cand s-a dezlantuit potopul prefigurat de poza de mai jos:
 
Si in aceasta situatie, reactia a fost prompta, o multime de baieti roind in jur ca albinutele, incarcati cu paie pe care le imprastiau pentru a nu ne simti ca la Woodstock, desi poate pentru reumatismul unora o terapie cu namol ar fi fost numai buna :P 
Daca mai adaug si faptul ca desfasurarea recitalurilor a urmat programul afisat, ca nu au existat surprize neplacute privind anularea vreunui concert si sunetul a fost pe ansamblu bun (atunci cand s-a intamplat sa nu prea fie imi vine sa cred ca era mai degraba din cauza setarilor solicitate de trupe decat din vina sunetistilor), pot sa spun din tot sufletul ca noi am fost foarte multumiti de ei, sper ca si ei sa fi fost multumiti de prezenta noastra si sa fi iesit pe plus, pentru ca festivalul sa continue inca multi, multi ani de-acum incolo. 
Si fiindca atunci cand atmosfera este relaxa(n)ta si toleranta fata de anumite genuri si trupe creste, n-am sa amintesc cine/ ce/ de ce nu mi-a placut, voi mentiona doar trupele de a caror prezenta m-am bucurat sau care mi-au atras atentia ascultandu-i pentru prima oara, cu mentiunea ca la aceasta din urma categorie am doar o singura nominalizare. 

Prima zi a fost dedicata in intregime trupelor romanesti. Desi mi s-a parut putin malitioasa denumirea "Ziua 0", ca si cum ei ar fi fost oarecum in afara festivalului, m-am bucurat sa vad ca prezenta publicului a fost neasteptat de numeroasa, dat fiind ca am auzit in multe randuri oameni spunand "eu nu ascult trupe romanesti, sunt slabe sau imita flagrant strainii". Nu pentru c-as sustine eu miscarea autohtona in mod deosebit, cand vine vorba de gusturi si preferinte nu ezit sa le tratez cu aceeasi masura ca si pe cele de afara (lucru valabil si cu literatura, imi displace atitudinea "hai sa-i sprijinim fiindca-s de-ai nostri", nu, ii sprijinim daca ne plac, simplu), dar chiar sunt cateva trupe prin metalul autohton care-mi plac mult, dintre care unele au urcat pe scena Rockstadt. 

Prima dintre ele a fost Gothic, o trupa  ce a crescut de la an la an, ajungand acum sa aiba un show bine pus la punct, dinamic, miscandu-se cu dezinvoltura pe scena si interpretandu-si piesele mai vechi si mai noi cu o energie pe care de fiecare data reuseste sa o insufle si publicului. Ii ajuta si muzica, o imbinare foarte catchy de death cu black, gothic sau heavy metal, uneori cu accente de Amon Amarth. Surpriza din setlistul lor a constituit-o interpretarea originala a piesei Compact Jocul ielelor, un cover care mie mi-a placut mai mult decat originalul, pe care il puteti asculta aici. Dupa o pauza de 30 de minute, numai bine cat sa-mi trag sufletul si sa comutez pe o dispozitie mai doom, a urmat Abigail, care ne-a introdus intr-un peisaj muzical cu accente melancolico-depresive, alternand riffurile in forta cu pasajele atmosferice cu iz de muzica ambientala pentru a ne transmite viziunea acestei Sweet Cruelty numite viata. Chiar daca am simtit lipsa uneia dintre piesele mele preferate, concertul a fost unul reusit. Cam atat din ziua de deschidere, chiar daca am dansat pe muzica Trooper.

Ziua a doua, considerata prima de fapt, a inceput muzical pentru mine odata cu showul celor de la Bucovina. Si chiar daca discursurile lor nationaliste nu prea au priza la mine, imi place mult ceea ce canta (dar deh, vin la pachet, cand te numesti Bucovina nu poti sa nu ai o doza usor exacerbata de mandrie patriotica), acest folk viking de inspiratie nordica din piesa Vinterdoden (da, stim, winter is coming, nu era nevoie sa ni se aduca aminte) in care au inglobat tematica locului, in piese ca Straja, Luna peste varfuri, Strasnic neamul meu se potrivea excelent cu decorul, cu padurile din jur, cu cerul pe care norii incepeau sa se adune amenintator. 
Dupa o pauza (nu am afinitati cu trupele care canta genuri terminate in -core) destul de lunga, am avut singura surpriza a festivalului, in sensul ca o trupa despre care nu stiam absolut nimic, Carach Angren, a reusit sa-mi atraga atentia, sa ma uimeasca chiar, avand in vedere ca nu folosesc deloc bass. Este o trupa formata din 2 chitari si tobe, 3 oameni care reusesc, ajutati si de orchestratia pe banda, sa creeze o atmosfera incinsa sub picaturile reci de ploaie ce incepeau sa cada taios ca riffurile black metal dezlantuite de chitarile lor. 
Pe Decapitated ii asteptam si nu m-au dezamagit. Dupa ce bateristul de la Vader li s-a alaturat ca membru permament, imi dau senzatia ca asemanarile dintre cele doua trupe sunt si mai pregnante: au atitudine, au nerv, ritmuri complexe si ma transporta in Spheres of Madness, epuizandu-mi toata energia. Numai bine cat sa trag un pui de somn pe Napalm Death, trupa pe care nu am agreat-o niciodata, si sa ma intorc cu forte proaspete la cei care pentru mine au fost headlinerii festivalului, Gojira. 
Imi doream de mult sa-i vad, intr-un concert al lor, nu asa cum se intampla la festivalurile mari de afara, intr-un recital de vreo 30 de minute. Si aici, fiind headlineri, visul mi s-a implinit, chiar daca din programul de o ora si jumatate promis am ramas inexplicabil fara vreo 20 de minute. Pot spune ca showul lor m-a transpus intr-o alta lume, chiar daca as fi vrut mult mai multe piese de pe albumul meu preferat, From Mars to Sirius, pe toate daca ar fi fost posibil, insa n-am avut parte decat de Backbone si de Flying Whales. Au bifat cam toate albumele, cu piese ca Love, L'Enfant Sauvage, Liquid Fire, Oroborus, m-au vrajit cu virtuozitatea lor, cu rifurile terminate cu acorduri prelungi, cu energia transmisa publicului, si se pare ca nu numai pe mine. Ca un vrajitor, Joe Duplantier hipnotiza si controla multimea, secondat de ceilalti trei membri ai trupei, dovedind si "pe viu" ca-s unii dintre cei mai buni muzicieni ai lumii in momentul de fata in metalul extrem. 

Ultima zi, a treia (sau, daca vreti, a doua), m-a adus in fata scenei odata cu aparitia celor de la Krow, care nu s-au sfiit sa adreseze publicului indemnuri "Smoke weed" (da, de acord, cand se legalizeaza?), sa-si exprime indignarea impotriva sistemului, bisericii, politiei pe ritmuri thrash-death cu insertii tribale ce-mi aminteau de multe ori de Sepultura. Un show energic, acaparant, care a dat din nou publicului ocazia unei portii de pogo. 
Desi Textures imi placeau candva, pe vremea cand lansau albumul Drawing Circles, cu influente progresive, n-as spune ca live le-am gustat prea mult prestatia, in ultima vreme s-au orientat spre o directie metalcore care nu-mi spune nimic iar piesele de pe albumul in cauza (din care cred ca au inclus vreo 2 in setlist) sunt impregnate si ele cu aceasta tendinta. 
Entuziasmul avea sa-mi revina odata cu urcarea pe scena a celor de la SepticFlesh, o trupa de a carei prestatie ma bucur de fiecare data cand o vad. Nici nu am simtit cum a trecut timpul in simfonia de sunete asigurata de riffurile melodioase si tobele nebune si aranjamentele orchestrale grandioase, ce ne-au purtat pe taramurile de mit ale Persepolisului, coborandu-ne in lumea lui Anubis sau ridicandu-ne pana la o Five-Pointed Star, intr-o imbinare perfecta de ritmuri si armonii. 
Ca intro al concertului celor de la Primordial, care aveau sa incheie seara si festivalul, trupa a ales o piesa a lui Liam Weldon, un interpret de folclor irlandez, ale carui balade vorbesc despre saracie, exploatare, dezavantajatii sortii: 



De altfel, Nemtheanga mi-a parut de-a lungul intregului recital, in discursul sau, un rebel fara cauza, cumva apasat de aceleasi complexe national(ist)e pe care si multi dintre romani le au. In afara de asta, muzica am savurat-o, insa nu in felul in care ma asteptam. Imi place mult trupa, de obicei black metalul lor cu accente folk celtice nu-mi provoaca starea in care am intrat acum dar nu stiu, sa fi fost senzatia ca tocmai urma sa se incheie ceva frumos, ca m-a aruncat intr-un butoi de melancolie din care am avut nevoie de ceva timp ca sa-mi revin. Dupa ce am savurat in primele randuri inceputul, cu piesa No Grave Deep Enough, m-am retras pentru restul concertului undeva unde sa pot asculta in liniste, si nici indemnurile mobilizatoare, nici atitudinea de celt pornit in cucerirea unor noi popoare a frontmanului nu mi-a mai alungat senzatia de gol si tristete amplificata de vocea lui melodioasa, tanguitoare, cu timbru atat de particular, puteau sa arda Roma si sa cada imperiile ca nimic nu m-ar fi scos din ale mele. Si totusi as fi vrut parca sa nu se mai termine, inca 5 ore as fi putut sa stau acolo, fara frig sau somn. Mi-a placut mult... dar intr-un fel neobisnuit, cumva masochist.

Noi sa fim sanatosi si sa ne vedem la Rasnov si la anu', mai ales ca deja s-a anuntat primul nume de pe afisul editiei viitoare, o trupa pe care, chiar daca am vazut-o de vreo 4 ori pana acum, as revedea-o oricand cu drag: Katatonia.
Dau o nota buna si celor care administreaza cetatea Rasnov, renovata, aranjata... Ar mai fi ceva de lucru pentru a o transforma intr-una foarte atractiva pentru turisti, dar sunt pe drumul cel bun. Iar mosuletul cu barba alba imbracat in strajer, cu sulita, care asculta Uriah Heep si facea poze cu turistii,  cu o mimica foarte expresiva, era un adevarat personaj!

marți, 10 septembrie 2013

Cu nostalgie, despre tinuturi indepartate

Cinghiz Aitmatov - Cintecul stepei, cintecul muntilor 

Nu mai stiu daca am cumparat cartea asta la pachet *, probabil ca da, dar a fost cred una dintre ultimele carti citite inainte de Revolutie. Au trecut anii si povestea rebelei Geamilia m-a urmarit si mi-a insotit permanent formarea literara, simteam nevoia, de fiecare data cand dadeam peste o poveste de dragoste, transpusa de obicei in carti care nu stiu sa vorbeasca despre dragoste decat in termeni siroposi sau neutri, sa ma raportez la ea. De altfel, Louis Aragon o numea "cea mai frumoasa poveste de dragoste din lume".
Uitasem insa complet celelalte trei nuvele din volum, cu lumea si personajele lor. Am ramas insa cu nostalgia unei atmosfere care nu se compara cu nimic din ce citisem pana atunci sau de atunci incoace, unica si foarte pregnanta: in cartea lui Aitmatov miroase a stepa, a natura neimblanzita, in mijlocul careia se consuma pasiuni navalnice,  pentru o persoana, pentru natura sau pentru munca, resimtita zi de zi ca o provocare in decorul potrivnic. Simti toata masivitatea gigantilor muntosi din jur prabusindu-se asupra destinului eroilor, dezlantuindu-le cele mai ascunse porniri. Comunitatile izolate in care se petrec povestile, alcatuite din agricultori, padurari, soferi, oameni ai muntelui, aspri si inchisi in firea lor au reguli precise, ailurile pierdute prin stepa adapostesc o lume fascinanta tocmai prin diferentele ei, departe de orice altceva cunoscut. 
Aitmatov este scriitorul kirghiz care a putut sa iasa cu fruntea sus in literatura universala dintr-o Uniune Sovietica ce promova realism-socialismul, refugiindu-se in povestile desprinse din Kirgiztanul natal, o tara mica de la granita cu China, cu defileuri abrupte si varfuri permanent inzapezite, ai carei locuitori poarta in gene traiul nomad si atasamentul fata de natura, siliti sa infrunte iernile grele ale muntilor Altai.
Fiecare dintre povestiri vorbeste despre sperantele si visele lor: visul unui sofer de a fi primul care strabate cu remorca un defileu salbatic, visul unui copil de a se transforma intr-un pestisor pentru a inota pana departe, la vaporul alb pe care-l priveste zilnic prin binoclu, unde se afla tatal sau, devenit marinar dupa ce si-a abandonat familia.
Recitind acum cartea, nu inteleg cum am putut de atunci sa uit: poate ca mintea mea adolescenta se inchidea in fata tragediei, protejandu-si propriile vise. Vaporul alb este o poveste cutremuratoare, o alegorie de genul celei din Labirintul lui Pan, filmul lui Guillermo del Toro care m-a tulburat, asa cum a facut-o acum, la recitire, si povestirea amintita. Gandindu-ma acum la ea si din perspectiva contextului politic in care a fost scrisa si tradusa, ma si mir cum o asemenea povestire, ce vorbeste printre randuri de oprimarea comunista, a putut fi publicata in Romania anului 1989.
Vin momente cand lumea magica si ancestrala se refugiaza in imaginatie, pe taramul de legenda al Maicii Cerboaica cea Cornuta, ca o forma de aparare impotriva brutalitatii, cruzimii si ostilitatii ce se insinueaza in lumea reala... Din acel taram par a descinde povestirile din carte, unul in care traditia, credintele vechi si soaptele naturii se impletesc  cu realitatile unei lumi ce se pravaleste asupra destinelor individuale, frangandu-le si anihilandu-le vointa.
Cu personaje ce par in afara timpului, cu tesatura fragila si delicata a unor intamplari desprinse dintr-o lume atat de speciala si diferita, purtand amprenta tragica a existentelor esuate intr-o lume fara speranta (singura nuvela unde accentele de tristete si melancolie nu se transforma in disperare ramane Geamilia), Aitmatov ne descrie un univers total diferit de oricare altul prin care am umblat in peregrinarile literare, facandu-ma sa ma indragostesc din nou de scrisul lui cu accente lirice.

_______
* Nota pentru cititorii mai tineri care n-au trait in "epoca de aur": cand voiai sa cumperi o carte buna inainte de '89, era exclus sa o iei doar pe ea daca nu aveai relatii solide si bine "unse" pe la vreo librarie. Se vindeau intr-un pachet care mai continea plachete de poezii patriotice, diverse brosuri cu directive si plenare ale partidului, "Ghidul apicultorului" sau alte carti de genul asta, inutile sau total nepotrivite pentru preocuparile si interesele tale.

duminică, 8 septembrie 2013

Intunericul din sufletul omului


Florin Irimia - O fereastra intunecata

Iubesc toate animalele, dar mai ales cainii. De fiecare data cand opinia publica se inflameaza in urma unui nou caz de atac asupra oamenilor, incerc sa inteleg (ceea ce multe din creaturile care se pretind superioare si inteligente nu fac) resorturile si cauzele ce au creat aceasta situatie. Si, pretutindeni, vad numai vinovatia umana: parinti inconstienti care-si lasa copiii sa se joace nesupravegheati pe o proprietate privata (da, oricat ati crede ca maidanul din curtea intreprinderii va apartine, nu e asa!), pazita de caini ce-si apara teritoriul, oameni descumpaniti in fata unei haite cand este atat de simplu sa pui cu botul pe labe cu o mangaiere masculul alfa si sa-i linistesti pe toti (cateva reguli elementare de circulatie ati reusit sa invatati, masinile nu va mai sperie, de ce v-ar speria un animal in esenta domestic si inofensiv si refuzati sa-i invatati "regulile de convietuire"?) sau apropiindu-se imprudent de locul unde o catea isi tine puii (hai, ca asta cu instinctul matern va este familiara, o are si mamiferul pretins superior), stapani ce-si plimba cainii si-i lase sa-si implineasca nevoile sexuale cu orice femela amarata din parc sau din jurul blocului, fara sa le pese ca (in)actiunea lor va genera noi haite asupra carora vor indrepta acuzator degetul, fara sa-si inchipuie ca vinovatii principali sunt chiar ei ori, dimpotriva, dezamagiti de "calitatea" puilor, ii abandoneaza fara remuscare, haite isterizate de buni crestini ce pretind ca vinovatul este patrupedul, rasa inferioara care trebuie sa dispara pentru ca ei, arienii, sa se ridice biruitori si sa-si stapaneasca linistiti teritoriul... 
Ce legatura au cele de mai sus cu cartea de fata?! Au, fiindca povestea noastra incepe in urma unui astfel de pogrom canin, a unui experiment nefericit ce a transformat populatia caineasca in zombi, inceputul unui lung sir de calamitati ce ne va purta din viitorul deloc indepartat (2018) inapoi in istorie, pana in anii '30-'40. Sunt cateva lucruri pe care le apreciez la carte, dar sunt si multe care nu i-au iesit deloc autorului, voi incepe cu cele pozitive: are o idee, o poveste, are ceva de spus. Apoi, este probabil singura carte din literatura romana care foloseste resursele literaturii horror (apropo, am o curiozitate, a scris vreun autor roman de literatura fantastica despre zombi?) transformandu-le intr-o incercare ambitioasa de a iesi din cliseele genului, dandu-le conotatii social-politice. Am apreciat unele constructii de limbaj si mai ales structura "in rama" a nuvelei (roman e prea mult spus) in care nimic nu este ceea ce pare, planurile se scurg unul in celalalt si se intersecteaza, o structura insa mult prea ambitoasa si repetitiva pentru dimensiunile povestii de fata. Ar fi putut iesi un roman serios, dar se pare ca autorul n-a avut rabdarea sau capacitatea de a-l construi. Insa tot imi aminteste de acel tablou suprarealist (imi poate spune cineva autorul? eu mi-am epuizat "suspectii", nu-i Magritte, nu-i nici De Chirico) in care un pictor se picteaza pe el insusi din spate, care se picteaza pe el insusi pictandu-se pe el insusi... Sper ca ati inteles ideea: avem o fereastra prin care se deruleaza o lume de unde privim printr-o alta fereastra la o alta lume si tot asa... Iar apocalipsa ce ni se dezvaluie inaintea ochilor in primele pagini nu este cu nimic mai prejos decat cea spre care ne poarta povestea in continuare.
Trecand acum la partile mai putin reusite sau deloc, as spune ca o asa idee ar fi putut duce la o carte mare despre o viziune de cosmar a unei Romanii trecute si viitoare. N-a fost insa cazul si as enumera mai multe greseli (din punctul meu de vedere) de tehnica narativa / structura: in primul rand, autorul tine sa ne impuna ideile sale intr-un mod mult prea evident: ne povesteste totul in amanunt (uneori o sugestie, o umbra de mister, o dezvaluire treptata a situatiei in care s-a ajuns ar fi de preferat), ne pune totul pe tava din primele pagini, ca si cum s-ar fi grabit sa termine cartea si n-ar fi avut timp sa dezvolte povestea treptat. In al doilea rand, am o oarecare alergie la auto-victimizarea nationala, as fi preferat ca auto-distrugerea sa nu o redea atat de transparent. Apoi vocile care construiesc firul narativ nu au nimic distinctiv, particular, toate sunt ale aceluiasi narator, care ignora particularitatile de gen sau epoca ale personajelor, ca si cum ai transforma un cor pe patru voci intr-una singura, pretinzand totusi ca celelalte trei sunt acolo... Imi pare rau, dar nu le-am auzit. Ritmul nu se pastreaza nici el, cartea incepe alert, cu un roman post-apocaliptic in care ultima salvare pentru romanii ramasi in viata pare a fi Bulgaria, transformandu-se oarecum in - vorba unui prieten - "visul Pamelei" (o referinta la cel mai oribil twist din istoria cinematografiei, cand in Dallas scenaristii au pretins ca vreo suta si ceva de episoade nu s-ar fi intamplat, ca ar fi fost doar un vis, pentru a justifica revenirea in serial a unui personaj ucis, in urma scaderii audientei), pretentios denumit mise en abime. Este o tehnica pe care o consider usor fortata cand se  abuzeaza de ea (prima data e interesant, dar dupa aceea devine previzibila), chiar daca aici nu e vorba de un vis, ci de o viziune. La o asemenea desfasurare de planuri, ar fi fost nevoie de mult mai multa elaborare, pregatire, eventual o dezvoltare a personajelor care sa ti le apropie, sa le poti percepe ca pe niste adevarate personaje, si nu doar ca pe idei, simboluri ale unei lumi decrepite ce are nevoie de o improspatare.
Asa, ramane o incercare interesanta, dar pana la reusita, un roman cu adevarat memorabil, e cale lunga.

vineri, 6 septembrie 2013

Condamnata fara vina


Lena Constante - Evadarea tacuta  

"Corpul meu nu putea sa fie decat aici. Eu puteam sa fiu oriunde. El nu avea nici macar loc sa-si miste picioarele dureroase. Eu imi voi face sa creasca aripi. Aripi de pasare. Aripi de vant. Aripi de stele. Si am sa evadez..."
Sunt cuvintele unei supravietuitoare, ale unei femei condamnate la 12 ani de temnita pentru "vina" de a fi fost apropiata familiei Patrascanu. Sunt cuvinte ce vorbesc despre teroare, amaraciune, neputinta, umilinta, despre ani de chin si durere, cand era nevoie de o evadare din propriul trup pentru a invata o noua forma de libertate, aceea a unei minti ce nu poate fi incatusata. 
In memoriile sale, subintitulate "3000 de zile singura in inchisorile din Romania", Lena Constante prefera sa nu analizeze aspectele politice, ci sa vorbeasca despre "starea de detentie" pe care, odata eliberata, nu a putut sa o impartaseasca nimanui. Oamenii nu voiau sa auda, fie pentru a-si proteja constiinta, fie din motive de siguranta personala intr-o lume cand toti peretii aveau ochi si urechi, fie sub pretextul destul de meschin ca si in spatele gratiilor, si in afara lor, cu totii traiam intr-o mare inchisoare. Ceea ce partial poate fi adevarat, dar avem obligatia morala de a sti ce s-a intamplat intre zidurile puscariilor, de a nu uita, pentru ca uitarea este primul pas catre repetarea istoriei. Chiar daca fiecare cuvant doare, chiar daca adevarul este dur, trebuie cunoscut, transmis urmasilor, pentru a fi avertizati asupra consecintelor abuzului de putere si ca o dovada de respect fata de cei care au preferat sa sufere decat sa-si abandoneze principiile si demnitatea umana. Stiu, puse in cuvinte sunt adevaruri care suna pompos, lucruri ce nu-i preocupa mai deloc pe tineri, nu e deloc "cool" sa auzi despre suferintele cauzate de comunism, in timp ce sa porti un tricou cu Che Guevara si sa te declari rebel idealist stangist este... 
Insa comunismul nu a fost "cool" deloc si poate ar trebui fiecare sa se gandeasca, in sinea lui, ce ar face daca ar fi obligat sa depuna marturie falsa despre un prieten care nu a facut nimic rau pentru a se salva de tortura, cat de rebel ar mai fi in fata terorii reale si, acceptand ca nu si-ar abandona verticalitatea morala, cum si-ar putea pastra umanitatea intr-o detentie solitara, intr-o celula stramta, in care nu ai voie sa te asezi pe pat intre 5 dimineata si 10 seara, primind de doua ori pe zi o asa-zisa supa si un colt de paine uscata, cand foamea si frigul ajung atat de concrete incat dor. 
Despre asta ne vorbeste Lena Constante in cartea sa, despre formele de rezistenta pe care le imbracau lungile ore petrecute in intuneric, cand reamintirea fiecarui vers invatat in timpul scolii era o victorie, un semn ca mintea inca functioneaza, cand traducea in gand poezii si compunea piese de teatru (8 in total, din care 3 au si fost puse pe hartie dupa eliberare, dar au ramas nepublicate) pentru a nu-si pierde luciditatea, tresarind la fiecare zgomot de pasi pe coridor, ce puteau prefigura un nou interogatoriu, cu torturile fizice si psihice aferente. Nesigurantei zilei de maine i se adauga o alta, si mai dureroasa, de a nu sti daca membrii familiei mai traiesc si sunt liberi.
Dupa patru ani de presiuni pentru a accepta sa depuna marturie falsa impotriva lui Lucretiu Patrascanu, are loc inscenarea procesului, urmat de condamnarea la 12 ani de detentie. Vorbeste despre alte zile nesfarsite de singuratate, in care este silita sa inventeze noi metode de supravietuire, pentru a-si fabrica strictul necesar (un pieptene facut dintr-o bucata de sapun in care infige sarma de legatura a maturii, ciorapii carpiti iar si iar), despre speranta data de fiecare soapta, vorba buna sau zambet, despre nevoia unui cat de mic semn de solidaritate. Cand el nu vine de la oameni, isi gaseste bucuria in ciripitul celor doua vrabii care-si fac cuib la geamul celulei sau in vederea crengilor copacului din fata, dar si aceste bucurii ii vor fi refuzate, ca si cum ochii unui detinut politic ar "contamina" totul in jur cu privirea lor. Si, intr-un tarziu, dupa ani de singuratate si disperare, va descoperi zidurile vorbitoare. Ne impartaseste modurile de comunicare intre celulele Penitenciarului de la Miercurea-Ciuc, ne vorbeste despre regasirea solidaritatii si a sprijinului uman. Despre asta, Lena Constante vorbeste insa mai pe larg in celalalt volum al memoriilor, Evadarea imposibila.
Cartea sa, in ciuda unui talent literar care nu se regaseste de obicei in memorii, fiindca rolul lor principal nu este acela de a spune povesti, ci de a ne relata faptele pentru a nu uita, nu este, in mod sigur, o lectura de vacanta. O citesti cu o apasare pe suflet, cu un nod in gat, cu teama de ce vei putea afla in randurile urmatoare... Si totusi, trebuie sa o citesti, ca sa ai o imagine mai completa a unui "atunci" tot mai strain si mai indepartat, ca sa poti sa mergi mai departe cunoscand toate riscurile drumului ales...
Inainte sa incep Evadarea imposibila, am avut nevoie de cateva zile de pauza. Recunosc, pentru mine este greu si sa citesc acele lucruri, fara sa le fi trait direct... Insa avem cu totii datoria de a face uneori un salt in trecut, pentru a ne aduce aminte ca exista momente cand trebuie sa spui raspicat NU inainte de a fi prea tarziu....

miercuri, 4 septembrie 2013

O parabola a inegalitatii sociale

Elysium (2013)

Nimic nou sub soare prin anul 2100 si ceva fata de acum: cei bogati traiesc in lux, intr-un resort bine pazit, aflat in filmul de fata pe orbita Pamantului, cei saraci isi asigura cum pot existenta, traind permanent cu grija zilei de maine. Se zbat printre ruinele unei civilizatii post-apocaliptice, guvernata de crima si teroare, aplicand legea junglei si visand la posibilitatea de a ajunge pe Elysium, unde in fiecare casa se gaseste un aparat care vindeca intr-o clipa orice boli.
Pentru Max, visul devine realitate sub urma unui sir de intamplari si potriviri ce creeaza o bresa in sistemul de securitate al informatiilor si il transforma intr-un justitiar al celor multi si saraci. Imaginati-va Pamantul ca pe un Mexic (si nu e deloc greu, dat fiind ca spaniola este limba predominanta a Iadului de jos) si statia spatiala ca pe o America (Raiul emigrantilor), cu legi stricte anti-emigratie, care se traduc de obicei prin distrugerea oricarei nave neidentificate ce incearca sa ajunga pe Elyium.
Vizual, filmul este frumos, efectele speciale reusite, are si un ritm sustinut, nu te plictisesti, il privesti cu placere. Si daca desfasurarea actiunii curge placut, te bucuri de fiecare secventa, nu ma pot impiedica sa nu observ insa viziunea unilaterala si lipsita de nuante a acestei utopii dintr-o perspectiva, distopii din cealalta: "baietii buni" sunt pe Pamant, cei rai sunt pe Elysium sau aserviti lor. Ar fi o intreaga discutie despre viziunea deloc balansata, fatis stangista asupra problemei, despre rezolvarea conflictului care, gandindu-te putin, nu are cum sa functioneze, nici pe termen scurt, nici pe termen lung, despre catastrofa care a adus Terra in stadiul in care se afla. Nu am sa dezvalui rezolvarea personala a conflictului (va asigur ca nu este finalul standard hollywoodian, nici ceva nemaivazut, dar merita sa va uitati singuri) insa nu ma pot abtine sa nu intreb: ce s-ar intampla daca o America avand o suprafata si o populatie de 1000 de ori mai mica decat acum ar deschide granitele lui Mexic cu o populatie de 1000 de ori mai mare decat acum?!
Multe finaluri de film au ramas la stadiul conventiei basmelor: vor sa-ti dea impresia ca oamenii traiesc fericit pana la adanci batraneti si se spala pe maini de orice implicare ulterioara a rezolvarii situatiei pe care au copt-o timp de 2 ore.
Matt Damon (interpretul lui Max) mi-a placut, incepe sa semene din ce in ce mai mult ca stil actoricesc (parca si fizic acum, ca s-a ras pe cap) cu cel mai badass good guy de la Hollywood, Bruce Willis.
Chiar daca scenariul si regia apartin lui Neill Blomkamp, autorul excelentului District 9, din care s-a inspirat mult in reprezentarea vizuala a Pamantului, cu iz de favela braziliana, atmosfera este presarata cu prea multe ingrediente hollywoodiene pentru a-si pastra impactul, insa miza filmului nu sta in atmosfera, ci in actiune. Ca film de actiune, isi indeplineste ce si-a propus: avem explozii, impuscaturi din belsug, un ritm alert, un erou credibil, decoruri spectaculoase, o mica doza de imprevizibil, asa ca pentru genul lui merita o nota maricica.

luni, 2 septembrie 2013

Cautand sufletul pereche

Graeme Simsion - Proiectul Rosie

Ma astept cat de curand ca Hollywood-ul sa puna ochii pe cartea asta si sa o transforme intr-o comedie romantica, eventual cu un protagonist bine ales care sa culeaga cel putin o nominalizare la Oscar, fiindca bifeaza cu succes locurile comune ale incompatibilitatii transformate in atractie. Cu toate acestea, daca va doriti o lectura placuta si usoara, de vara, este numai buna. Autorul asta australian, aflat la romanul de debut, este scenarist de felul sau - si se vede: scrie bine, cu verva si umor (si cu cateva scapari de care voi aminti mai incolo) si, mai ales, dovedeste o destul de buna cunoastere a subiectului, tulburarile din spectrul autist. 
Pe eroul principal, Don Tillman, profesor de genetica la Universitatea din Melbourne, il putem diagnostica de la inceput cu sindromul Asperger, desi nu se specifica exact: are tabieturi bine inradacinate, un frigider ordonat compartimentat dupa zilele saptamanii, comportamente repetitive care-i dau siguranta, un orar intocmit la minut, pentru a nu pierde nici macar o secunda cu activitati inutile. Interactioneaza dificil cu cei din jur, detasat de normele si conventiile impuse de ipocrizia sociala, nu poate sa inteleaga un discurs metaforic, are idiosincrazii pe care le exprima si in chestionarul riguros intocmit in momentul cand incepe Proiectul Sotia. Ajuns la aproape 40 de ani, proiectul se impune ca o nevoie de a-si completa viata, in urma descoperirii faptului ca barbatii casatoriti traiesc mai mult si sunt mai fericiti decat cei ne-. Criteriile rezultate din intrebarile puse pe "numai" 16 pagini sunt stricte: aleasa trebuie sa nu bea, sa nu fumeze, sa nu ajunga mai devreme sau mai tarziu la o intalnire, sa stie sa gateasca, sa aiba cunostinte de matematica, sa faca exercitii fizice in mod regulat... si multe altele.
Cand in viata sa isi face aparitia ca o tornada Rosie, dandu-i peste cap toate tabieturile, o accepta alaturi numai pentru ca ii aduce o noua provocare ce-l incita profesional, Proiectul Tata. Apropierea treptata dintre cei doi are farmecul ei, cu situatii amuzante, replici savuroase. Don invata ca lungimea lobului urechii nu este intotdeauna un indicator al atractiei sexuale, ca poate exista o viata frumoasa si in afara traseului strict si comod al obisnuintelor de zi cu zi, ca dragostea nu este un sentiment cuantificabil dupa criterii stricte asa ca, organizat cum este, va fi nevoie de Proiectul Rosie. 
Stiu, suna siropos, dar este siropos intr-un mod funny, chiar daca unele secvente par oarecum neverosimile si strica pe alocuri coerenta premiselor cartii: este surprinzator cum un personaj despre care se presupune ca nu stie prea multe despre conventii sociale si sentimente reuseste sa vada bresa din cuplul prietenilor sai, Gene si Claudia, inainte ca prietenul implicat direct, mai preocupat sa acopere harta lumii cu noile sale cuceriri, sa fie constient ca exista. Este si mai surprinzator ca acceptarea si recunoasterea problemei sa cauzeze o "vindecare" brusca, o dobandire a a abilitatilor sociale in cateva zile. Creierul este structurat altfel, nu-i poti spune "acum doar incearca sa actionezi ca o persoana normala" si chiar sa-ti reuseasca... Comportamentul unui Aspie nu tine de vointa, nu poate fi reprimat in mod constient.
Cineva spunea - si nu pot sa nu-i dau dreptate - ca Proiectul Rosie  este pentru autism cam ce era Pretty Woman pentru prostitutie... Ca este folosit ca divertisment, ca sursa de umor. Cred insa ca dincolo de ras, cand nu "razi de" ci "razi impreuna cu", se creeaza o punte, o cale de empatizare, de comunicare, de acceptare a diferentelor si de incercare a intelegerii celuilalt. Si asta nu poate fi rau.