Intr-o minte alienata

 

Adrian Chivu - Caiet de desen

Am niste prieteni al caror copil nu este "normal". Chiar daca tulburarea din spectrul autist de care sufera nu este dintre cele mai grave, reusind sa interactioneze cu cei din jur, stiu cata suferinta si frustrare au adunat parintii, cum fiecare pas mic, lucruri pe care alti copii le invata spontan, trebuie repetat de mii de ori inainte de a fi insusit si fiecare factor perturbant poate duce la regres. La varsta de 6 ani, copilul inca nu vorbeste foarte corect, nu-si poate exprima preferintele, nu poate urma un rationament simplu. Pentru lucruri pe care alti copii le solicita prin "vreau", "imi place", are un singur verb, "trebuie". Si daca incerci sa aprofundezi de ce "trebuie", te izbesti de tacere, ceva acolo, in creierasul ei, se blocheaza, ca si cum s-ar duce o lupta, ca si cum ar vrea sa spuna mai mult dar cuvintele refuza sa se formeze. Nu stiu cum va evolua, ce va deveni in viata acest copil frumos, incetinit in evolutia sa poate de o mana neexperimentata in momentul nasterii, poate de intalnirea nefericita a unor gene, daca va merge la scoala si va deveni tinta ironiilor pe care ceilalti copii, cu sadismul inocentei, le indreapta celor mai slabi, mai vulnerabili sau doar diferiti decat ei. Poate ca nu este intr-o situatie fara iesire, poate ca treptat va ajunge sa se descurce printre hatisurile limbajului si ale logicii, dar orice progres (care include ore multe de terapie ABA), are nevoie de pasi marunti, repetati iar si iar... 

Cand am inceput sa citesc cartea de fata, m-am gandit initial la acel copil. Eroul (adolescent in carte) traieste in lumea lui, exprimandu-si cel mai bine senzatiile si gandurile intr-un caiet de desen. Uneori, cand se teme, isi imagineaza ca traieste in burta unei pasari negre ce-l protejeaza, unde vocile celor din jur nu-l pot rani si acuzatiile nu-l ajung. Cuvintele pentru el nu au alte sensuri sau conotatii, sunt ceea ce sunt, le intelege dar ii e greu sa rosteasca raspunsuri. Are o bunica pentru care el este sursa tuturor nefericirilor parintilor sai, respingandu-l, un tata care-si abandoneaza familia si o mama care continua sa-i ia apararea obsesiv. Traieste intr-un apartament claustrofobic in care bunica se uita mai tot timpul la televizor, mama se scufunda in propria depresie, parasita de sot si ramasa cu un copil considerat cu handicap mental... Isi colectioneaza intr-o ascunzatoare comorile, o masinuta rosie primita de la tatal sau, poza parintilor, un pachet gol de biscuiti. 

Planurile se contopesc permanent, se schimba, o secventa cu educatoarea este brusc intrerupta de o cearta - a cata? - dintre parinti sau de un cuvant amenintator ori acuzator al bunicii, intr-o succesiune ingenioasa de secvente ale haosului si incoerentei din mintea tanarului, care nu va primi nici un nume de-a lungul intregii carti.  

Uneori, vocea interioara a copilului-copac isi vizualizeaza senzatiile, creand frumoase pasaje de proza lirica : "Tata a venit sa ma mangaie, insa in interiorul meu un om imi taia crengile. Vajaiau si-mi era frica. Cand atingeau pamantul, cregile se transformau in niste animale mici si maronii care fugeau in toate directiile." 

Alteori insa, vocea autorului adult si lipsit de orice handicap o acopera pe cea a eroului, emitand meditatii asupra lumii si vietii de o profunzime ce contrasteaza cu conditia personajului, folosind termeni total inadecvati cu conditia lui (de ex. "o cauzalitate pe care o simti pe pielea ta" si mult prea multe altele). Daca autorul a urmarit sa-si confuzeze cititorul mai mult decat o fac micile derute de fragmentare si schimbare a discursului, a reusit!

Cum "viata este plina de greseli de ortografie", povestea, desfasurata pe parcursul a trei luni, capata de la un punct accente grotesti si violente, aducand in ecuatie incestul si crima. Ceea ce eroul percepe drept taceri si inchideri in sine, pentru cei din jur ia forma unor urlete si crize, imobilitatea se reflecta in ochii celorlalti printr-o leganare continua, cand nu devine zbatere sau violenta. Iar desenul... desenul se transforma intr-un act real, de o ura mai responsabila decat lasa sa se vada statutul personajului. 

Structural, as fi vrut poate ceva mai mult decat minimalism cu accente poetice, insa fiind debutul scriitorului in proza, astept sa vad ce urmeaza, a reusit sa-mi trezeasca interesul, sper sa vina, cu urmatoarea carte, si entuziasmul.