duminică, 20 ianuarie 2013

Being Javier Marías



Javier Marías - Fata intunecata a timpului 

Teza de la care porneste Marías in cartea de fata si concluzia ei ar fi ca: "imi amintesc de ceea ce am spus demult, vorbind despre naratorul si autorul care au aici acelasi nume: nu stiu daca e unul sau sunt doi, cel putin cat scriu. Acum stiu ca dintre acestia doi unul trebuie sa fie fictiv." Pentru exemplificare, Marías reconstituie viata unei carti pe care a scris-o din momentul in care a aparut, interpretarile si cheile de lectura generate de aceasta in randul celor ce s-au recunoscut drept personaje. Nu am citit din pacate "Romanul Oxfordului" (l-am descoperit pe Marías prin Maine in batalie sa te gandesti la mine, mi-a lasat o impresie puternica si m-am repezit cu lacomie si incredere sa cumpar aceasta carte), receptat drept o oglinda a catedrei de spaniola din cadrul prestigioasei Universitati, unde autorul a petrecut 2 ani, dar volumul de fata, catalogat de autorul sau drept "un fals roman", are ca punct de pornire reactiile pe care le-a generat publicarea acestuia. Pentru a avea imaginea completa a efectelor timpului si a fetei sale intunecate ar fi fost mult mai indicat sa incep cu volumul care l-a generat, dar n-am rezistat tentatiei...
Este o carte auto-reflexiva, textualista, care se scrie urmand fluxul amintirii si senzatiilor generate de receptarea cartii ce a generat-o, a carei veridicitate este sporita de adaugarea de  fotografii, articole din ziare, carti postale, harti, documente si marturii amintite in cuprinsul sau. Acum ma intreb si eu, asemenea lui Marías in carte: cine o fi vorbit aici? Naratorul, autorul sau cartea in sine, in timp ce se scria, folosind mana care scrie ca pe un instrument al dicteului automat?
Caci intentia autorului este cu mult depasita de rezultat: nu este doar un roman al Romanului Oxfordului, ci devine o colectie de amintiri, evocari, memorii, reflectii asupra procesului de scriere a unei carti, literatura si metaliteratura deopotriva, totul intr-un stil rafinat, erudit. Nu este o carte pentru cei care simt nevoia de literatura in sensul clasic al cuvantului, cu introducere, intriga, punct culminant, deznodamant, ci pentru cei a caror placere de a citi transcende formele si tiparele traditionale, sunt dispusi sa se lase purtati si vrajiti de mai multe istorii, cu sau fara legatura, ilustrand sau nu o idee, cu divagatii reale sau fictive, in care nu stii niciodata ce este real si ce este inchipuirea unei minti, fie ca vorbim de mintea naratorului sau autorului, de la portrete ale unor personaje cunoscute in timpul sederii lui Marías (intrebarea persista: cunoscute de Marías autorul sau naratorul?) la Oxford timp de 2 ani, precum portarul Universitatii, familia de librari ce si-au recunoscut portretul in Romanul Oxfordului, la prieteni si pretendenti la rolul de personaj intr-o viitoare carte, de la familia sa, mama, tatal, fratele pe care nu l-a cunoscut niciodata, mai mare in realitate dar fixat in timp la varsta de trei ani, de la viata unor scriitori precum Wilfrid Ewart, cu destinul sau ciudat si nefericit, sau John Gawsworth, de la portretul deloc placut facut propriului editor, comparat cu cel al lui Melville, pana la intamplari si confuzii amuzante ori jenante intre autorul "Romanului Oxfordului"  si personajul cartii, caruia autorul ii atribuie o amanta fictiva din cadrul catedrei, pe care colegii o identifica intr-o persoana despre care Marías nu va avea niciodata curajul sa ceara detalii, ori la studentele care-l intreaba pe autorul celibatar si fara copii despre nevasta si copiii personajului Marías. 
Insa nu aceste relatari, din care am mentionat o mica parte, sunt esenta si substanta cartii. Poate ca imi scapa ceva , un "ceva" greu de definit in cuvinte, pe care il simti in fata literaturii mari, dense in idei, cu ingeniozitate, cu paradoxuri si intorsaturi de situatie (situatia fiind aici reprezentata de viata insasi, in curgerea timpului sau), acel ceva pe care trebuie sa il citesti ca sa il simti. Daca as spune ca este o carte despre trecerea timpului, despre viata operei si a personajelor, despre durabilitatea operei in fata autorului sau a personajului in fata persoanei care l-a inspirat, despre "being Javier Marías" (ca sa parafrazez titlul unui film) n-as gresi prea mult, dar as risca spunand astfel, cu cuvintele mele, sa creez o impresie falsa, sa ingrop interesul pe care orice pasionat de literatura ar trebui sa-l aiba pentru aceasta carte. Asa ca-i dau cuvantul lui Marías, va spune el mult mai bine ce are de spus!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.