marți, 31 decembrie 2013

Prietenie

Intouchables (2011)

Am tinut sa vorbesc si eu despre ceva frumos, acum, la sfarsit de an, cand fiecare este bombardat de pretutindeni si prin toate caile de comunicare cu tot felul de urari, venite din inima sau doar din varful buzelor, reale sau de complezenta, de la oameni de care iti pasa foarte mult sau de la straini cu care ai o relatie profesionala si nu i-ai vazut niciodata, de la cei care inseamna mult in viata ta sau de la cei ce-ti dau cu tifla din varful piramidei sociale  tot restul anului, de la cei carora si tu, in sinea ta, le doresti tot ce este mai bun si uneori nu prea stii sa-ti exprimi sentimentele, pentru ca vorbele par neautentice si au fost deja golite de continut de straini carora le esti client si pentru care nu reprezinti decat o sursa de profit, de cei ce le confisca pentru a le transpune in simple conventii sociale, de cei ce nu inseamna pentru tine nimic, pe care nu-i cunosti si a caror soarta nu te preocupa absolut deloc. Si ca sa nu alunec pe panta mizantropiei, ca risc sa ma rostogolesc fara placa pana la baza ei (da, mi-e dor de partie!), trebuie sa va spun ca filmul asta mi-a inmuiat sufletul care tinde sa se cam stranga ca un arici in perioada sarbatorilor, sa nu vibreze la genul de distractie fortata pe care il propune de fiecare data sfarsitul de an (cu masa-dans-muzica-bautura), sa se ofileasca si mai mult cand trecerea de fiecare zi a timpului devine perceptibila, reala, marcata in calendar de o noua borna.  
Filmul de fata se bazeaza pe un caz real si spune povestea unei prietenii aparent imposibile intre doi oameni care nu se aseamana absolut deloc, dar se aduna si, mai mult, ajung sa fie uniti de tot ceea ce pare sa-i desparta: mediul social din care provin (Philippe este bogat, Driss sarac), starea lor fizica (Philippe este tetraplegic, putand sa-si miste muschii numai de la gat in sus, Driss debordeaza de vitalitate si sanatate), interese si pasiuni (Philippe este amator de arta si de muzica clasica, Driss urmeaza reperele culturii pop a strazii), temperament (Philippe este un melancolic romantic, Driss un cinic obisnuit cu viata de pe strada, cu micile infractiuni, cu flirturile si traiul de pe o zi pe alta). 
Totul incepe in ziua cand, dintre cei veniti la interviul de angajare ca asistent personal al lui Philippe, acesta decide ca niciun alt candidat (majoritatea cu referinte si studii) nu este mai potrivit decat Driss, somerul ajuns acolo mai mult din intamplare. 
Poate subiectul ar fi predispus spre o abordare grava, cu accente dramatice, insa Olivier Nakache si Eric Toledano, echipa de scenaristi/regizori aflata deja la cel de-al patrulea lung metraj impreuna, transforma totul intr-o excelenta comedie, din care nu lipsesc ironia si cinismul, unde nimic nu este sacru si lipsa de "politete corecta" face deliciul meu, dovedind ca empatia (intre cele doua personaje principale sau cu publicul) se poate obtine fara artificii lacrimogene, ca mila nu este un ingredient al prieteniei, ca atata timp cat mintea este vie oricine, chiar si cineva incapabil sa se deplaseze singur sau sa-si foloseasca mainile, poate trai experiente amuzante, palpitante, isi poate umple viata cu intamplari interesante. Excesele verbale sau comportamentale nu dau niciodata senzatia de artificial si nu cad in patetic, fiindca isi gasesc intotdeauna justificare si rost. 
Si daca personajele par la inceput cam cliseistice, Driss reprezentand prototipul emigrantului ce invarte mici afaceri ilegale iar Philippe pe cel al aristocratului pasionat de arta, este pentru ca viata se bazeaza pe clisee si cei doi sunt reflectii in oglinda ale adevaratilor eroi ce au inspirat scenariul, Philippe di Pozzo Borgo si Abdel Sellou, povestea de pe ecran preluand multe din intamplarile reale, caci - dupa cum spune un alt cliseu - "viata bate filmul" chiar si atunci cand personajele sunt usor cosmetizate. Omar Sy, actorul ce-i da viata pe ecran lui Driss, insuflandu-i energie si o nebunie pozitiva, merita, cred eu, o si mai mare recunoastere decat premiul César obtinut, dar nici François Cluzet nu este de neglijat, conferindu-i lui Philippe distinctia si aerul ludic, intr-un rol unde singura expresivitate este data de mimica fetei si de cuvinte. 
Umbla vorba (se putea altfel?!) ca Hollywood-ul se pregateste de un remake, posibil cu Colin Firth si Chris Tucker. Nu, multumesc. Luati repede de vedeti "Intouchables" si, daca va dati seama, spuneti-mi si mie ce inseamna de fapt titlul, ca eu am trei variante si toate-s relativ corecte in context: ar fi "paria" (un invalid si un infractor, daca ne raportam la ei la fel de ireverentios cum o face filmul, ambii ar putea fi considerati niste marginalizati), "invincibili", cum suna traducerea titlului in romana, in sensul ca o prietenie solida transforma doi oameni vulnerabili individual intr-un tot intangibil sau "neimpresionabili", lipsiti de acea vulnerabilitate impiedicandu-se in aparente, care ar fi putut sa-l transforme pe unul intr-un obiect al milei si pe celalalt intr-unul al neincrederii si ar fi putut opri totul inainte sa inceapa.
Hai ca nu o mai lungesc, ca ma prinde anu' viitor scriind. Ca sa inchei in tonul filmului, as zice in primul rand sa-l vedeti si apoi v-as spune - asa, ca o urare mai atipica - sa dati o sansa in 2014, daca apare ocazia, cel putin unei persoane care la prima impresie reprezinta, ca valori, temperament si alegeri in viata, opusul a ceea ce sunteti. Nu se stie niciodata in ce fel o schimbare de perspectiva, o impartasire a experientei v-ar putea implini, daca nu ati putea castiga astfel un prieten. Poate ca nu se va intampla, dar lasati poarta sufletului intredeschisa si poate ceva nou si frumos vi se va strecura in viata... La multi ani!

duminică, 22 decembrie 2013

Oglinda unui posibil viitor sau sase filme minunate intr-unul singur


Black Mirror (2011, 2013) 

"If technology is a drug – and it does feel like a drug – then what, precisely, are the side-effects? This area – between delight and discomfort – is where Black Mirror, my new drama series, is set. The "black mirror" of the title is the one you'll find on every wall, on every desk, in the palm of every hand: the cold, shiny screen of a TV, a monitor, a smartphone."
Am inceput cu cuvintele scenaristului si creatorului acestei mini-serii britanice (2 sezoane a cate 3 episoade), genialul Charlie Brooker, fiindca eu nu prea mi le-am putut gasi pe cele proprii pentru o buna vreme dupa vizionare. Este extrem de reconfortant sa vezi ca in industria cinematografica cea plina de idei reciclate, de monotonie sau doar de comoditate, de complacerea in anumite manierisme doar pentru ca s-au dovedit de succes, apare din cand in cand cate o gura de aer proaspat, cate un om cu multa imaginatie, cu o coerenta a scenariilor pe care n-ai cum sa le prevezi dinainte, ce reuseste sa-ti ofere cateva ore magice, sa te lase cu gura cascata, sa stai apoi si sa rumegi indelung ceea ce tocmai ai vazut, sa porneasca de la o premiza derutanta, aparent absurda si sa-i dea logica, sens, ascunzand in spatele povestii in sine o intreaga meditatie asupra lumii noastre informatizate. Pare SF, dar nu este... poate doar pe alocuri,  in masura in care tehnologia curenta mai are doar un foarte mic pas pana la cea prezenta in unele dintre intamplarile pe care serialul ti le deruleaza prin fata, incalcand orice tabu-uri si aratand cat de manipulabili si vulnerabili devenim in fata unor gadgeturi sau a puterii de subjugare a mass-mediei.
Si toata viziunea intunecata, sumbra, capata accente ireale sau de comedie, ridicandu-ti insa o multime de intrebari privind etica si moralitatea, implicatiile politice si sociale ale ecranelor, mai mici sau mai mari, prezente in viata noastra.
De ce ajunge primul ministru al Marii Britanii sa fie fortat sa faca sex cu un porc? De ce o femeie alearga sa-si salveze viata, urmarita si haituita de asasini, si nimeni nu intervine, dimpotriva, toti cei din jur stau si filmeaza / fotografiaza scena? Cum poate un personaj de desene animate, un ursulet albastru pe nume Waldo, sa influenteze deciziile politice, sa distruga cariere si sa devina un simbol? Cand privesti episodul Fifteen Million Merits simti ca parca ceva nu este chiar perfect in existenta ta robotizata. Si incepi sa te uiti cu alti ochi la show-urile de talente.
Nu pot sa va ofer prea multe detalii, de teama vreunui spoiler, insa fiecare din cele 6 episoade, cu actori, locuri si povesti diferite, are farmecul lui... Unele au un ton mai lejer si ironic, altele isi pastreaza gravitatea si seriozitatea, dar toate ascund o ingrijorare, o preocupare, un semnal de alarma declansat de modul alienant in care-si face loc tehnologia informatizata in existenta noastra. Patru din cele sase filme, infatisand lumea prezenta sau o versiune distopica a ei, au in comun isteria colectiva generata de forta de propagare a mesajelor media, in timp ce altele doua sunt centrate pe drame individuale, pe "eul" confruntat cu noile tehnici, pentru a ajunge la adevar sau pentru a acoperi un spatiu vid al existentei.
Este un film atat de incorect politic si de subversiv incat atunci cand se termina si ecranul devine negru, incepi sa te gandesti daca oglinda asta nu ti-a pus in fata propriile-ti vicii, dorinte, angoase, daca nu a fost tot timpul vorba despre tine si nu ti-ai dat seama... Despre tine, cel care poti, din dorinta de dreptate, sa transformi un criminal intr-o victima, devenind tortionarul sau din umbra. Despre tine, cel care ai face orice sa-ti recuperezi viata trecuta, bucatica cu bucatica (altfel de ce ai sta tot timpul cu telefonul / camera in mana, in vacante sau la concerte, captand imagini asupra carora nu vei reveni niciodata?) ori mai mult, sa aduci in ea inapoi ceva ce ai pierdut, fie ca este vorba de o persoana draga sau o amintire. Despre tine, cel gata sa te lasi condus de mesajele rostite cu convingere de pe ecranul televizorului, despre tine cel sedus de stralucirea unui show sau de un gest facut in fata camerelor, despre tine, cel care percepi obscenitatea drept sinceritate si franchete, despre mine, despre noi. Sau, parafrazand cantecul lu' Fara Zahar, filmu asta-i despre noi, e un film simplu despre vaci si boi... Si ma tem ca nimeni nu scapa de o doza de manipulare, inevitabila pentru convietuirea in societate, important e sa fie liber consimtita si constientizata. Filme care sa ma manipuleze asa cum o face Black Mirror, sa tot fie, dar sunt niste perle cam rare.

joi, 19 decembrie 2013

Secvente din America anilor '20-'40



F. Scott Fitzgerald - Visuri de iarna si alte povestiri

V-am mai spus ca printre autorii interbelici Scott Fitzgerald ocupa un loc important in sufletul meu asa ca, evident, aceasta editare a unei colectii de povestiri din toate perioadele creatiei sale nu putea sa-mi scape. Textele din volumul de fata nu sunt cu nimic mai prejos  decat romanele de care a auzit toata lumea, ba chiar au ceva mai proaspat, mai spontan, o anumita naturalete a momentului care in romane tinde sa fie mai diluata, dialoguri mai concentrate, pline de substanta.
Este eventual o carte pe care ai vrea s-o impartasesti cu altii, de facut cadou fie cuiva care nu este familiarizat cu scrisul lui Fitzgerald, fie unui adolescent rebel, pentru a-i deschide placerea de a citi, cateva minute pe zi pentru inceput, cate o povestire scurta, asta daca Iphone-ul nu a devenit deja o prelungire naturala a degetelor, caz in care e cam greu sa o apuce... Poate i-ar stimula apetitul pentru lectura. Sau poate nu, dar merita incercat. 
Povestirea de titlu, Visuri de iarna,  ne duce intrucatva cu gandul la Gatsby, as putea sa o recomand ca o introducere in universul pe care Fitzgerald il percepe si il reconstituie atat de bine, ca un punct de pornire. Publicata pentru prima oara in 1922, contine semintele a ceea ce, dezvoltat, va deveni cel mai popular roman al scriitorului (nu spun cel mai bun, fiindca pentru mine Blandetea noptii se bucura de acest privilegiu) si tind sa cred ca, daca nu l-a citit, tot omul a vazut macar filmul, asa ca are un aer foarte familiar. Dar si celelalte merita in egala masura atentia. "Lucrul cel mai potrivit" vine ca o continuare fireasca, ambele fiind legate de aceleasi fire ale capriciilor si instabilitatii sentimentelor personajului feminin.
Temele acestor povestiri nu se limiteaza insa la relatiile de cuplu. Lumea fastuoasa si stralucitoare prin care ne plimba autorul este chiar aceea reala a cercurilor prin care a trait, inspirandu-i in permanenta opera, cercuri mondene unde-si gasesc locul la fel de bine aristocrati prin nastere, parveniti sau oameni care au studiat intens pentru a ajunge la un standard social demn de aleasa inimii, cum este cazul lui George sau al lui Dexter din cele doua povestiri mentionate ori profesionale, precum acela al industriei cinematografice americane. Dar gasim in ele si efemerul faptului divers si spontan, cum este cazul unei petreceri pentru copii ce degenereaza intr-o cearta a adultilor, si sentimentul amar al asteptarii a ceva ce nu va veni niciodata, asemenea tinerei din Lungul drum al iesirii la lumina, careia personalul medical al sanatoriului unde se afla internata refuza sa-i aduca vestea mortii sotului sau. 
De altfel, aceasta asteptare incarcata de speranta pare sa caracterizeze pe multi din eroii lui Fitzgerald. Uneori, prin labirintul oglinzilor ce-i reflecta lumea, vedem cutreierand fantasma Zeldei, muza (auto)distructiva ce l-a insotit pe Fitzgerald in toata aventura literara, chiar si dupa separarea lor. Alteori, ne orbeste un reflector puternic stralucind de pe vreun platou de filmare, fiindca Hollywood-ul este prezent, in special in partea a doua a volumului, unde avem o scurta selectie din volumul ce-l are in centru pe Pat Hobby, scenaristul alcoolic de 49 de ani, figura tragicomica a industriei cinematografice, ghinionist cand incearca sa fie oportunist, imagine trista a umilintei si a infrangerii niciodata acceptate dupa vremurile de glorie din epoca filmului mut (normal ca m-am gandit la The Artist), a pierderii unui statut de care civilizatia americana continua sa fie la fel de obsedata acum ca si atunci, acela conferit de bani si faima, simbolul puterii si al succesului. Plagiatul nu este un drept rezervat persoanelor al caror nume incepe cu P - si ma refer la Pat Hobby, evident ;) - ci o "valoare" universal adoptata, la fel de actuala in orice epoca, dar parca privita cu ceva mai multa intransigenta de opinia publica atunci cand este vorba de un scenariu decat in cazul unei lucrari de doctorat. 
Despre traducerea in dulcele grai moldovenesc (cartea a aparut la editura Cartier), doar un mic, foarte mic repros, e "mi-ar placea", nu "mi-ar place", da?! In rest, numai de bine, "dansul" e doar o particularitate lingvistica savuroasa peste care am trecut usor.
Fiindca nu citisem pana acum nimic din ciclul Pat Hobby (urmeaza, am vazut ca este publicat la Polirom, nu stiu cum mi-a scapat), impactul intalnirii cu acest personaj a fost destul de confuzant. Este ca un fel de dedublare, citesti ce citesti Fitzgerald si, la un moment dat, dai de seria asta scrisa la sfarsitul vietii si constati ca e altceva, ca parca ar fi un alt autor, ca dupa 20 de ani de creatie se reinventeaza, insa nu poti sa nu simti, in ciuda tonului lejer, a umorului afisat, toata amaraciunea ce s-a strans si imposibilitatea adaptarii la o lume exterioara si interioara in continua schimbare. Nostalgie si tristete intr-o lume burlesca...

vineri, 13 decembrie 2013

Din Rusia zilelor noastre

Viktor Pelevin - Generation P 

Editura Curtea Veche ne rasfata de cativa ani incoace cu tot ce are mai bun literatura rusa contemporana. Astfel am descoperit niste autori foarte pe placul meu, precum Kurkov sau Sorokin. Una din primele aparitii cu care m-a incantat a fost si Mitraliera de lut a lui Pelevin.
Cu Generation P, asteptam cu nerabdare sa vad in ce masura autorul duce mai departe ingredientele postmoderne rusesti, ezoterismul cu accente science-fiction, fantezia si creativitatea debordanta, pentru a ilustra mijloacele de eliberare a constiintei, de protectie impotriva anihilarii ca individ ce ia uneori forme autodistructive.
Cartea incepe foarte promitator: Vavilen Tatarski, eroul ce face parte din generatia "tanara, fara griji, care suradea verii, marii si soarelui - si care a ales Pepsi" se trezeste aruncat in lumea salbatica a capitalismului si consumismului intemeiat pe sloganuri cat mai atragatoare, pe infasurarea produselor in aparente cat mai stralucitoare, pe scurt, creste, participa la ratacirile si deruta acestei generatii si devine copywriter, creator de "carti de vizita" pentru aceasta noua lume dominata de vechile figuri ce au stiut sa-si schimbe cameleonic culoarea rosie dinainte cu aceea maronie a noului simbol al libertatii, Coca-Cola.
Patrunzand in lumea publicitatii, unde avea rolul de a adapta brandurile civilizatiei occidentale la cultura populara rusa, Tatarski incepe un drum al revelatiilor, pornind de la aceea ca doar simbolurile au fost modificate, dar in continuare lumea este un teatru de marionete piramidal unde sforile sunt trase de tot felul de grupari si departamente, o iluzie in care el, cel care pretinde a se juca de-a calauza prin jungla consumerista, orientand vointa si alegerile cumparatorului, este la randul sau directionat si limitat.
Ar fi putut sa fie o capodopera daca Pelevin nu ar fi ales sa copieze reteta din Mitraliera, sa-si repete ideile in modul in care o face: daca acolo il aveam pe Arnold Schwartzenegger ca imagine cult a Americii, aici eroul ia legatura cu spiritul lui Che Guevara, un alt simbol, ce-i inspira prin dicteu automat un tratat despre budhism, televiziune, economie globala, la gramada, conectate printr-o logica logoreica pe care doar cineva aflat sub influenta ciupercilor sau alcoolului o poate infatisa sau urmari. Eu, recunosc, m-am blocat, m-am zbarlit si nu mi-am mai putut iesi din starea de deruta pe care mi-a indus-o cartea, n-am mai putut sa-i gust umorul si ironia. Si a durat ceva, vreo saptamana, avand in vedere ca am folosit cea de-a doua jumatate a ei pe post de somnifer, prin administrarea catorva pagini de aberatii tatarskiene (sau peleviniene) inainte de culcare. In Mitraliera... am sesizat mai multa coerenta, chiar daca tema este comuna si mijloacele de exprimare destul de asemanatoare. Scuze, dar lumea asta spirituala si intertextuala deschisa de ciuperci si tablite fermecate nu-i pentru mine.
E o carte acida, care te face sa razi, sa reflectezi, pana la un punct, cand abuzul acelorasi procedee o descompune in fragmente adunate impreuna doar pentru a-ti pune in fata o satira a consumerismului, o lume a adevarului foarte fragil, in care advertising-ul devine o tehnica de control si propaganda si realitatea virtuala o substituie pe cea naturala.
Nu e o pierdere totala de timp, dar data viitoare ma voi apropia cu mai multa prudenta de o carte de-a lui Pelevin, mi-a creat anumite rezerve fata de capacitatea de a infatisa o lume (fie ea aliena(n)ta) altfel decat prin prisma ciupercilor si vodcii. Am vazut o data asta, as fi vrut ceva nou de la el. Si cred ca poate.

marți, 10 decembrie 2013

Un om si chitara lui


Inside Llewyn Davis (2013) 
Un om, o chitara acustica, uneori o pisica, alteori semeni de-ai sai prinsi in propriile probleme si incurcaturi ale vietii prin locuintele carora isi gaseste un refugiu temporar, pentru o noapte sau doua, in iarna new-york-eza ce-l prinde fara haina groasa, un drum al sperantei intre New York si Chicago, regrete si infrangeri, sperante si umilinte... cam asa s-ar putea defini viata lui Llewyn Davis. Si la sfarsit ai senzatia ca stii atat de multe despre el si totusi atat de putine: de unde vine? unde urmeaza sa se duca dupa acest scurt fragment fixat in timp al destinului sau? in ce masura resimte vinovatie sau tradare fata de sinuciderea lui Mike? va abdica de la propriile convingeri si crezuri pentru a intra in randul unei lumi ale carei valori le priveste cu dispret?! va ajunge vreodata sa-si vada fiul?! Sunt intrebari care raman fara raspuns, cu toate ca ti-ai dori sa afli mai mult, sa ai candva ocazia sa cumperi un disc cu muzica lui sau sa fi putut sa mergi la un concert de-al sau. 
Pana cand afli ca Llewyn Davis n-a existat. Pe vremea cand in Europa George Brassens sau Fabrizio de André marcau repere importante in muzica folk a epocii, in America exista un muzician numit Dave Van Ronk, cel care avea sa devina mentorul muzical al lui Bob Dylan (care afirma ca "In Greenwich Village, Van Ronk was king of the street, he reigned supreme") si spre sfarsitul vietii a inceput sa-si scrie memoriile. Terminate dupa moartea artistului, au fost publicate cu titlul "The Mayor of McDougal Street" si tare mi-as dori sa le traduca vreo editura in limba romana. El este cel care i-a inspirat pe fratii Coen in scrierea unui scenariu ce-i indeparteaza un pic de la directia lor traditionala (parca devin cu fiecare film tot mai sumbri, mai meditativi, mai amari, ei care s-au lansat ca niste maestri ai comediei) si-i paveaza actorului principal, Oscar Isaac, calea spre un o binemeritata nominalizare la premiile Oscar de anul viitor, lasandu-i spatiu sa-si exploreze si sa nuanteze personajul, cu cinismul, sarcasmul si melancolia lui, sa-i exprime multiplele fatete ale personalitatii, de la speranta ce-i anima visul de a-si face cunoscuta muzica in fata cat mai multor ascultatori, de a putea trai dintr-o meserie in care sufletul pus pe masa cu onestitate in fata publicului valoreaza atat de mult si capacitatea de a emotiona si de a starni trairi intense nu sunt intotdeauna cheia spre succes, pana la disperare adanca. Ca sa nu mai spun ca interpreteaza si melodiile de pe coloana sonora a filmului, una pe care sper sa o vad nominalizata. Sunt prea multe cantece frumoase acolo ca macar unul dintre ele sa nu intruneasca recunoasterea Academiei.
Fragmentul ales pentru filmul de fata se desfasoara circular, in interval de o saptamana, sapte zile ce concentreaza un amalgam de stari si trairi, de intamplari nostime sau triste, de vise si renuntari, de peripetii ce starnesc un zambet doar pentru a te coplesi cu tristete in secventa urmatoare. Si daca la inceput eroul iti da o senzatie de superficialitate, aparand ca un personaj ce trece cu lejeritate peste orice si culege oportunitatile acolo unde se ivesc, intelegi pe parcurs ca el are un crez, un ideal, filmul se transforma intr-un road movie si Llewyn te duce din ce in ce mai mult cu gandul la Dean Moriarty al lui Kerouac, cu spiritul sau independent si neconformist, refuzandu-si orice atasament pentru a-si indeplini dorinta de a canta, la fel de dispus sa abandoneze o femeie sau o pisica, un corespondent uman al motanului Ulise, fugit de-acasa pentru a reveni apoi in orasul unde "acasa" poate reprezenta locuinta unui prieten, o gara sau o banca.
Un film de vazut si simtit, in care muzica joaca un rol important la crearea unei atmosfere nostalgic-amare. Puteti viziona si asculta aici cantecele de pe coloana sonora a filmului in interpretarea originara (in film Oscar Isaac le canta pe toate si pentru multe dintre ele prefer interpretarea lui) si va las in compania unei secvente muzicale din film:


luni, 9 decembrie 2013

Parfumul timpurilor trecute

Tatiana Niculescu Bran - Povestea domnitei Marina si a basarabeanului necunoscut

Cand vorbeam data trecuta despre Tatiana Niculescu Bran, subliniam, prin chiar cuvintele autoarei, viziunea jurnalistica pe care o inspira literaturii sale. Acum, cu noul sau roman, isi propune sa aduca in atentia cititorilor secvente din Basarabia interbelica, din Romania comunista, dar si o imagine a unui muzician putin cunoscut in aceasta calitate, Dimitrie Cantemir. Este, daca vreti,  o carte cam in genul a ceea ce reuseste in literatura noastra, cu mai mult succes zic eu, Ioana Parvulescu. 
O tanara agenta imobiliara aflata in pragul falimentului, un distins domn basarabean care doreste sa-si cumpere o locuinta in Bucuresti: intre ei se infiripa o poveste ambigua, in care nu dragostea joaca rolul esential, ci fascinatia, amintirile, atractia pentru un mister nedeslusit ce-i infasoara viata strainului necunoscut. 
Modul in care este construita cartea, din pacate, nu m-a convins deloc: poate fiindca are exact ceea ce nu-mi place sa vad intr-un roman aspirant la gloria literara, personaje lipsite de motivatie interioara, ducand povestea mai departe in virtutea capriciilor autoarei, cu justificari neconvingatoare, pornind chiar de la premisa ca un cetatean moldovean (si american, dupa cum vom afla la un moment dat), venit in cautarea originilor sale din Basarabia pana la Bucuresti, pe acelasi drum urmat de inaintasii sai stramutati, si inapoi, ar trebui, pentru a-si improspata memoria afectiva petrecand o vreme in Bucuresti, sa cumpere un apartament de care vom vedea ca nu are nevoie; o atitudine plat didacticista si omniscienta, afisata tocmai din dorinta de a transmite cat mai repede volumul de informatii propus, ce ajung astfel sa fie infatisate sub forma unei prelegeri de la catedra, renuntand la subtilitatile artei literare;  pe scurt, niste detalii pe care eu le consider scapari de tehnica narativa cel putin deranjante, ce ma fac sa-mi pierd interesul pentru carte. Asta atunci cand nu devin de-a dreptul rizibile, ca in constructii de genul "a inceput viata mea in sanul mamei" (inteleg ca pantecele / burta este un loc prea comun, dar mai nou graviditatea incepe direct la san?!). 
Sa mai amintesc si despre personaje lipsite de veridicitate, ce-si pun repejor sufletul pe tava in fata primului venit... De cate ori v-ati spus povestea vietii in fata unui agent imobiliar de indata ce-l cunoasteti?!
In toata aceasta "constelatie de amintiri si imprejurari" (expresia autoarei, nu stiu cum va suna voua, mie nu prea bine) speram sa gasesc o recuperare nostalgica a unei Basarabii atat de apropiate si totusi atat de departate, insa am dat de o peltea dulceaga, cu justificari si motivatii greu de crezut ale personajelor. Cum vi se pare un erou care, in incercarea de a-si regasi radacinile, porneste de la dorinta de a sti ce carte citea tatal sau in momentul cand unchiul si mama pe care tocmai o parasise, navalesc in camera lui inchiriata pentru a-l constrange sa se intoarca la familie?! Perfect logic, nu?! Inteleg ca apropierea de trecut se poate face cu pasi mici, ca orice detaliu in aparenta nesemnificativ conteaza pentru cineva dornic sa-l recupereze... Insa mi se pare ca esentialul acestei carti este in alta parte si constructia ii este ratata. 
Prea multe situatii si imprejurari sunt fortate, doar pentru a "aduce vorba" despre subiectul care ar trebui sa ne intereseze, ca de exemplul muzica lui Dimitrie Cantemir rasunand la o ceainarie... devenita pretext pentru o noua pledoarie despre efectele terapeutice ale acesteia. Nu zic ca nu e o imprejurare plauzibila, atata vreme cat exista inregistrari cu diferite interpretari, dar e putin probabila. Literatura care te plimba prin sfera "putin probabilului" si te impinge mai apoi in aceea a imposibilului devenit perfect credibil se numeste realism magic si nu e cazul de fata, din pacate. Nu e nici roman jurnalistic, cum ar fi definit genul in care se incadrau cartile de pana acum ale autoarei, este doar o carte de care puteti uita. Singurul lucru cu care am ramas din ea a fost readucerea in atentie a unei muzici pe care am ascultat-o acum cativa ani dar, in valtoarea noutatilor, nu spun ca am pierdut-o total din vedere, ci doar am dat-o deoparte, pentru o vreme... Va las in compania ei, face bine, si la suflet, si la corp spun unii: 

duminică, 8 decembrie 2013

Din nou in arena

The Hunger Games: Catching Fire (2013)

Am recidivat! Dupa ce spuneam acum vreun an si ceva, cand a aparut prima parte a seriei The Hunger Games, n-as fi zis ca se va intampla, dar schimbarea regizorului si a scenaristilor, precum si faptul ca am citit intre timp cele trei volume ale seriei (si da, cam asa vad eu un young adult novel de succes, am sa spun mai incolo si de ce) si chiar ma rodea curiozitatea sa vad viziunea regizorala a unei arene pe care mi-o imaginasem intr-un fel, ca sa nu mai zic de achizitiile noi ale echipei de "gladiatori", cum ii numeam atunci, m-au convins sa-i dau o sansa si partii a doua. Culmea, nu regret alegerea! 
In primul rand, povestea din al doilea volum este de asa natura incat favorizeaza o mai buna conturare a personajelor secundare (unele foarte bine interpretate, favorita mea fiind Amanda Plummer, chiar daca pentru rolul sau vizualizam la citirea cartii un alt tip de personaj, mai degraba desprins din RPG-uri), o interactiune mai buna a eroilor. Cunoasterea cartii i-a adus receptarii filmului un avantaj si un dezavantaj: am putut sa urmaresc mai cu atentie detaliile (si sa constat ca unele lucruri pe care le-am considerat in carte importante sunt neglijate pe ecran) dar n-am mai putut sa vibrez la intorsaturile de situatie propuse. Cat de (im)previzibile sunt ele?! Nu pot sa va spun, stiindu-le dinainte :) 
Dincolo de faptul ca acum sagetile lui Katniss sunt la fel de nesfarsite ca si acelea ale ranger-ului meu din Guild Wars2, n-as zice ca filmul are scapari prea mari de detalii. Dar cine are nevoie de sageti intr-o arena nou-nouta in care dificultatile sunt de cu totul alta natura?! N-am sa detaliez, sa nu va stric placerea vizionarii, asta e problema cu filmele de actiune, ca n-ai cum broda pe langa ele fara sa dezvalui o parte din poveste. Spun doar ca, dupa cum ati vazut in toate trailer-urile, Katniss si Peeta se intorc in arena, de data aceasta impreuna cu alti fosti castigatori ai jocurilor, carora li se anuleaza gloria obtinuta si promisiunea unei vieti linistite pana la adanci batraneti.
Ce face ca seria Hunger Games sa fie una atipica in peisajul literar si cinematografic pentru tineri este faptul ca eroina de aici nu are deloc atributele unui super-erou, fiind impinsa de circumstantele in mijlocul carora pica dintr-o parte in alta, ca o frunza in vant. Ea este doar un simbol, si ca orice simbol tinde sa fie revendicat si supus presiunilor din partea taberelor aflate de o parte sau de alta intr-un conflict. Tocmai de aceea nu inteleg efervescenta adolescentina pe care a starnit-o printre pustoaice. Adolescentii au nevoie de modele, de personalitati puternice care sa-i inspire, insa Katniss nu este una dintre ele. Asa ca ma mira stirea potrivit careia pustimea americana sa ridica la lupta, protesteaza, isi revendica o libertate din ce in ce mai restransa in statul jandarm al lumii. Ma bucur pentru ei, dar am senzatia ca si-au ales un simbol gresit, Katniss nu e nicidecum revolutionara puternica si curajoasa pe care si-o imagineaza cei din districtele oprimate si cei din marele district american, ci o tanara speriata, confuza, haituita, sfasiata de sentimente contradictorii, atat in ce priveste siguranta familiei cat si persoana iubita. Iar recent oscarizata Jennifer Lawrence reuseste sa redea cu multa empatie fata de personaj toate aceste sentimente. Oricum, decat o Bella sau o Bianca Dragusanu ori mai stiu eu ce papusa siliconata, Katniss e un model mult mai demn de urmat, asa ca mergeti, copii, si vedeti filmul!

vineri, 6 decembrie 2013

Istoria ca un platou de filmare

Andrei Makine - O femeie iubita 

Imi plac romanele nuantate, in care nu exista un narator omniscient, un detinator al adevarului absolut in ciuda abordarii la persoana a IIIa, care sa-si calauzeasca cititorul cu o atitudine atotcunoscatoare. Makine imi pare unul din acei autori care stiu  sa dezvolte o poveste, sa-ti prezinte multiplele fatete ale unui personaj, sa-i smulga de pe chip masca dupa masca, asa cum o face excelent aici cu cea care a fost Ecaterina a II-a a Rusiei, printesa nascuta in Pomerania si trimisa in Rusia la varsta de 15 ani pentru a deveni sotia celui ce avea sa fie tarul Petru al II-lea, ce-l fascineaza pe tanarul cineast Oleg Erdmann. Biografiile celor doi se intretaie ca un arc peste timp atunci cand cel din urma decide sa creeze un scenariu inspirat din viata imparatesei, propunandu-si sa arunce in aer cliseele ce-i intineaza figura. 
Nu va asteptati la o biografie romantata in sensul clasic, chiar daca avem in prim plan un personaj istoric, imposibil de cuprins in complexitatea trasaturilor, deformat de oglinzile istoriei, recompus din franturi de cuvinte si redat cititorilor intr-o forma proaspata, noua. Dincolo de a fi imparateasa in timpul careia imperiul rusesc a cunoscut inflorirea, Ecaterina era o femeie capricioasa, care nu a ezitat sa-si foloseasca puterea pentru implinirea dorintelor, sa-si persecute amantii cand s-a simtit inselata, sa imbine erotismul dus pana la nimfomanie cu strategia politica. Nu aceasta imagine, in parte creata de propaganda ruseasca post-tarista ce a transformat-o in "Mesalina rusa", doreste sa o reconstituie eroul nostru.
Prin Ecaterina ne ofera, intr-un joc perpetuu de lumini si umbre, o intreaga viziune sumbra si neconventionala asupra istoriei, vazuta ca o farsa construita din intrigi amoroase, un decor al gloriei trecatoare pe care posteritatea o deformeaza dupa propriile capricii si interese. Iar lumea lui Erdmann, aceea a cinematografiei, este asemenea istoriei, unde ajungi sa nu mai poti distinge intre masca de pe chipul protagonistului si esenta umana. 
Paradoxurile destinului acestei femei, prinsa intre jocurile culiselor politice, lungul sir de amanti, deveniti ucigasi ai sotului, mai intai, apoi ai fiului ei, ce a inasprit sclavia tocmai pentru ca incerca sa o aboleasca, a vrut sa ofere poporului o viata mai buna dar a primit in schimb revolta si furie, sunt sugerate cu un excelent simt al detaliului semnificativ pentru o istorie de o jumatate de veac, formata din tradari, razboaie si pasiuni, dincolo de care, mai important decat ce se spune e ceea ce ramane nespus. Sunt regretele si visele unei femei din secolul XVIII traite mai apoi de un barbat din secolul XXI, el insusi supus presiunilor, mai intai celor ideologice apoi, dupa caderea regimului comunist, celor ale economiei de piata, cand un serial de televiziune nu mai are nevoie de calitate, ci de rating, nici de simboluri, ci de scene cat mai violente sau cu continut ridicat de nuditate sexuala, cum ar spune avertismentele CNA.
Istoria, reala sau oficiala, ajunge sa nu mai intereseze pe nimeni: nici pe cei care cauta sa redea pe ecran cat mai grotesc mascarada puterii, nici pe cel ce viseaza la ceea ce se ascunde dincolo de documentele oficiale sau de speculatiile contemporanilor. Fiindca istoria este intotdeauna un platou de filmare unde fiecare este regizor si-si poate construi propria viziune iar actorii devin marionete ce-si ascund tristetea si frustrarile. Si Ecaterina, si Oleg, raman cu visele lor neimplinite...
Este prima carte a lui Andrei Makine pe care o citesc si ma face sa ma gandesc cumva la Kundera: nu doar pentru ca ambii s-au stabilit in Franta plecand din tari ale Europei de Est, dar au ceva comun in scrisul lor, chiar daca unul isi transpune filozofia intr-un zambet optimist iar  celalalt intr-un rictus amar: capacitatea de a te face sa meditezi, de a te provoca la o reflectie asupra vietii, artei, repetabilitatii istoriei, de a transforma drama intima intr-una universala, de a sublinia contrastele intre aparenta si esenta, intre realitate si asteptari, de a celebra vitalitatea, existenta insasi. Mai vreau Makine!

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Cand doua femei se iubesc...

La Vie d'Adèle (Chapitres 1 & 2) (2013) 

Sau albastru este cea mai calda culoare... sau cum vreti sa-l numiti, de ce nu si La Vie de Marianne, romanul lui Marivaux evocat in primele minute ale filmului, ce-i infierbanta imaginatia adolescentei Adèle, aflata la varsta cautarilor si revelatiilor?! Senzatia mea este ca titlul francez pune mai mult accentul pe una dintre protagoniste, iar cel englez pe cealalta, si cum ai lua-o, ambele pierd ceva din esenta filmului, si anume faptul ca intr-o relatie este nevoie de doi... sau de doua.
Acum incerc sa-mi scot din minte toate informatiile si ideile care mi-au contaminat receptarea: incepand de la faptul ca filmul este marele castigator al festivalului de la Cannes de anul asta, continuand cu toate cronicile criticilor de film despre conceptualizarea corporalitatii, cu marturiile actritelor care au ramas cam traumatizate de scenele de sex si cele ale lesbienelor reale ce afirma ca au vazut pe ecran artificialitatea a doua femei heterosexuale constranse sa interpreteze roluri in care nu se simt deloc pe teritoriul lor. Altii ar fi acuzat regizorul ca un barbat nu poate reprezenta veridic pe ecran sexualitatea feminina. 
Povestea este simpla, de fapt aproape lipseste: o iubire intre doua femei este disecata in toata evolutia sa, de la primele priviri pana la marturisirea sentimentelor, de la viata petrecuta impreuna pana la sfarsitul si contemplarea vestigiilor unei foste intimitati, inainte de merge mai departe. 
Iar parerea mea este una impartita: avem doua actrite (Léa Seydoux si Adèle Exarchopoulos) convingatoare in interpretare, frumoase, cu o tinuta statuara in momentele intime, intruchipand doua tinere venite din lumi diferite ce-si intersecteaza intr-un moment destinele si le impletesc pentru o scurta perioada (vreo cinci ani am socotit eu ca ar fi durat povestea lor). Mai avem un film luuung, mult prea lung, ca asa e artsy, sa zabovesti cu camera asupra unor cadre care nu se mai termina, si cele de softcore sex nu sunt singurele, filmul dureaza cam cu o ora mai mult decat ar fi cazul pentru ceea ce vrea sa ne transmita. O poveste banala de viata, cu care marturisesc ca nu pot sa empatizez, daca asa arata relatiile lesbiene trebuie sa fie o plictiseala teribila in paturile lor, dar nu sunt in masura sa ma pronunt nici asupra veridicitatii scenelor, desi imi da senzatia ca miza principala a acestui film, avand in vedere ca mare lucru nu se intampla si nici cine stie ce emotie nu-mi transmite, este tocmai veridicul. Ar putea fi insa si o alta, aceea de manifest politic al unei categorii sociale, iar aici as zice ca si-a indeplinit obiectivul: nu este nimic revoltator, nimic iesit din normalitate in aceasta poveste de iubire, una ca oricare alta, dimpotriva, in banalitatea ei uiti ca exista inca homofobie in lume, ca unii se mai indigneaza, ca niste zei marunti in masura sa puna ordine in vietile si asternuturile celorlalti, de alegerile altor semeni.
In rest, v-am mai spus cred ca atunci cand aud de realism cinematografic incep sa casc... dar nu-mi pot stapani curiozitatea si tot astept o alta abordare, un realism mai plin de semnificatii, de simboluri ceva mai rafinate decat acelea propuse de sorbirea unei stridii sau a unei spaghete. Am vazut doar un alt film din categoria "de periat critica si smuls premii". 
Si n-am putut sa nu zambesc cand filmul asta mi-a adus aminte o reclama simpatica la HBO in care diferiti tineri actori le povesteau exaltati prietenilor, parintilor, rudelor, despre rolul pe care tocmai l-au obtinut: "O sa fie cu multe scene de sex, cu violenta..." Pe masura ce le explicau, figurile celorlalti erau din ce in ce mai ingrijorate, pentru a izbucni in final cu intrebarea fireasca: "joci intr-un film porno?" "Noo, it's not porn, it's HBO" Cam asa si cu filmul de fata: is it porn? noo, it's art... Imi si imaginez indicatiile regizorului: "gata fetele, schimbam pozitia cu alta simetrica, frumoasa, care sa dea bine la camera, sa luam Cannes-ul!"
Dezamagitor? Nu, ca nu mai am demult amagiri si nu-mi mai leg sperantele de iluminare cinematografica de optiunile unui juriu. Am vazut destule Nobeluri pentru literatura acordate pe criterii politice si prea multe filme premiate doar pentru ca surprind autentic "felia de viata" pentru a imi mai baza alegerile si preferintele pe parerea avizata a vreunui juriu. Memorabil? nici, desi unele secvente imi vor mai ramane in minte o vreme. Dar daca in locul uneia dintre protagoniste ar fi fost un barbat, povestea ar fi fost extrem de comuna si simbolul falic afisat la vedere ar fi transformat "arta" in "porn". Asa ca zau daca stiu ce mai ramane din filmul asta daca il descompui si ii iei cele doua prezente feminine ce il duc in spate cu stoicism, cu eroism, pana la victoria finala, marele si ravnitul premiu.

joi, 28 noiembrie 2013

IKEA, emigranti, teroristi si Sophie Marceau

Romain Puértolas - Extraordinarul voiaj al unui fakir care a ramas blocat intr-un dulap IKEA 

Peripetiile fakirului Ajatashatru Lavash Patel, plecat din India spre Paris cu singurul scop de a-si cumpara de la IKEA un pat de cuie sunt la fel de incredibile ca si acelea reale ale unei lame de la gradina zoologica din Bruxelles, pe numele ei Serge le Lama, furata de un grup de tineri si transportata cu tramvaiul. Asta ca sa incep cu realitatea care bate uneori fictiunea, facand-o atat de fireasca si veridica.
Dar sa spun despre carte: eroul nostru trece prin tot felul de patanii ce-l vor purta din Franta in Anglia, apoi in Italia si Libia, pentru a  reveni  la Paris, cu diferite mijloace de transport, dintre care balonul este printre cele mai conventionale, intr-o aglomerare spumoasa de situatii si incurcaturi. Dincolo de ritmul alert, de intamplarile amuzante, de glumele si jocurile de cuvinte (uneori cam abuzive si redundante pentru gustul meu, si ma refer la cele legate de indicatiile de pronuntare a numelor) se ascunde insa o problema foarte serioasa si reala a lumii occidentale. Nu cunosc prea multe despre situatia din celelalte tari, insa cea din Italia imi este destul de familiara: inghesuiti in barci fragile ce se pot scufunda la o pala de vant mai puternica, mii de africani traverseaza anual Mediterana din Libia spre Italia cu speranta de a-si construi o viata mai buna. Si nu mai demult de acum vreo luna vreo 300 si ceva dintre ei si-au pierdut viata in largul coastelor insulei Lampedusa. Un accident stupid, o incercare de a anunta paza de coasta despre prezenta barcii, o racheta de semnalizare ce a aterizat de unde a plecat, un incendiu, sute de oameni morti la cativa pasi de promisiunea unei noi vieti. Camioane cu pasageri clandestini ce traverseaza Canalul Manecii din Franta spre Anglia, avioane in care emigrantii sunt trimisi, fara prea multe investigatii, in ultima tara europeana de unde se presupune ca au venit, o soarta considerata mai buna decat aceea de a fi repatriati... conditii precare, vieti riscate de cei ce nu mai au nimic de pierdut. 
 Calatoria fakirului este una initiatica, caci ii deschide ochii si, odata cu el, si cititorului, asurpra unor realitati pe care multi nu le cunosc sau prefera sa nu le cunoasca. Dar dincolo de verva, de tonul lejer, de calambururi si originalitatea tratarii subiectului am resimtit o anumita superficialitate in incadrarea etnica si sociala atat de cliseistica a personajelor si-n abordarea moralizatoare spre care vireaza. Inceputul promitator ajunge sa fie repede ingropat in conventionalisme si in corectitudini politice. Intr-atat incat tu, cititor est-european ce nu te confrunti nici ca stat, nici individual cu problema emigrarii, incepi sa te simti vinovat pentru soarta continentului negru si pentru toata foametea din lume... Si sentimentul asta de auto-culpabilizare pe care ti-l inspira cartea ajunge sa-ti inabuse placerea lecturii si buna-dispozitia pe care se presupune ca ar trebui sa ti-o mai dea. Parca-ti spune "hai, razi daca mai poti!" Incerci sa schitezi un zambet, dar ai fi de un cinism feroce daca ai face-o... 
Mi-a fost simpatic fakirul la inceput si l-as fi indragit mai mult daca ar fi ramas in zona light a peripetiilor sale de calator clandestin, la marotele lumii occidentale, inainte sa ajunga la iluminarea data de intalnirea cu emigrantii sudanezi. Iar portretul facut familiei de tigani mi-a amintit de sitcomurile proaste de pe la noi... 
Ce treaba are Sophie Marceau in toata povestea?! Daca cititi, aflati. Nu este o carte pe care s-o retineti, care sa va marcheze constiinta literara, dar va poate oferi o lectura agreabila... pana la un punct. Ca un plus, as remarca mai ales grafica ingenioasa asigurata de editura Baroque Books and Arts.

duminică, 24 noiembrie 2013

Cum am descoperit literatura sud-americana

Meandre - proza universala contemporana

Acum vreo 20 si ceva de ani, editura Astra din Brasov (habar n-am daca mai exista) a publicat o serie de antologii de nuvele excelente (ca selectie a textelor si traduceri). Cele doua volume pe care le detin, cel de fata si Luna in oglinda apei, despre care voi scrie poate cu alta ocazie, sunt pentru mine carti de referinta, pentru ca mi-au deschis porti necunoscute pe atunci catre literatura secolului 20. Aveam vreo 14-15 ani cand am descoperit Meandre si aici am auzit probabil pentru prima oara de autori precum Julien Green, Marguerite Yourcenar, Dino Buzzati, Italo Calvino, Pirandello... Dar si de Borges, Maquez, Cortazar, Bioy Casares.
Inca imi mai faceau cu  ochiul cartile lui Jules Verne din care invatam mai mult despre lumea inconjuratoare decat din lectiile de geografie sau din manualele de fizica, inca ma bucuram de vreo poveste nemuritoare doar pentru actiune in sine, fara sa acord prea mare atentie intorsaturilor de condei si puneam suflet in aventurile eroilor lui Ponson du Terrail, Zévaco sau Dumas, la gramada, fara sa-mi pun prea multe probleme de logica a evenimentelor, fara sa ma supere coincidentele fortate, tragerile la tema, doar pentru placerea pura de a citi, orice, oricat, fara discernamant, de a ma transporta intr-o lume in care totul era posibil, asa cum credeam ca va fi si viata reala.
Si atunci am dat de aceasta selectie de povestiri si nuvele scrise in limbi romanice in secolul XX, pe care o pot numi in continuare contemporana, fiindca literatura buna n-are varsta. Se scria mult si bine, autorii nu se gandeau inca la postmodernisme si cinisme deconstructiviste (si chiar daca ar fi facut-o nu as fi observat atunci, acum e invers, incerc sa uit tot ce am invatat la scoala, sa-mi scot din fata ochilor filtrele parazite ale criticii pentru a vedea din nou textul prin ochii cititorului entuziast, dar nu-mi iese intotdeauna). Se scria induiosator si terifiant, meditativ si poetic, incisiv si revoltat, despre umanitate si viata, dar si despre experiente supranaturale, se scria fantastic si realist, romantic de multe ori, cu inflexiuni gotice, straniu, explorand lumi indepartate sau teritorii necunoscute ale universului fiecarei constiinte, viata insasi. Se creau metafore si alegorii, se descopereau deliciile unei literaturi ce nu-si propunea nici sa schimbe lumea, sa incerce sa o faca mai buna angajandu-se in pledoarii pro/contra subiectelor arzatoare ale globalizarii, ci doar sa ne infatiseze un colt al ei, acela unde isi au locul deopotriva si visatorii si vizionarii, si impulsivii si rationalii, o lume lipsita de incrancenarea si uniformizarea tendintei auto-reflexive si subiective din proza mai recenta.
Am recitit cu drag si cu aceeasi pasiune fragmentele din volum si am redescoperit personaje in stare sa mizeze totul pe o carte: pentru unii e vorba de un dor fara leac (precum barbatul din povestirea lui Corrado Alvaro ce-si asteapta timp de 15 ani in America sotia si fiica sau Daniel, eroul lui Le Clézio care nu vazuse marea niciodata ori Martine, eroina lui Yves Thériault, indragostita de un acrobat de circ ambulant, preferand sa pastreze stabilitatea momentelor de fericire traite decat sa se aventureze in promisiunile unui viitor incert). Pentru altii pasiunea duce pana la mistuirea in propria arta, cum este cazul pictorului Wang-Fo si al lui Cornelius Berg, eroii lui Marguerite Yourcenar.
Poate va va infiora Leviathanul lui Green (nu despre roman este vorba), in care sunt prezente radacinile intregii sale opere, marcata de eroi pentru care infernul este unul interior. Personajul de aici isi traieste criza existentiala intr-un crescendo cu un singur final posibil. Poate veti zambi la patania unei inotatoare relatata de Calvino, veti admira intorsaturile de situatie din "Suflul" lui Pirandello, veti trece granita dintre real si imaginar cu "Regele Copethua" al lui J. Gracq sau veti fi coplesiti de tragismul din povestirea lui Buzzati despre Ottavio Sebastian daca, asemenea eroului, fiinta cea mai draga pe care ati avut-o traieste acum doar in sufletul vostru...
In ultima treime a cartii, mi-am adus aminte de momentele de atunci, cand am uitat de lume si si i-am lasat pe Quincaju, calauza mortilor si pe Mancatorii de Luna ai lui Asturias sa ma poarte intr-o gradina vrajita, unde am intalnit creaturile imaginare ale lui Borges... De acolo, potecile s-au bifurcat in toate directiile marii literaturi. Si asa m-am intalnit, hoinarind pe ele, cu Marquez, Cortazar, Bioy Casares...

joi, 21 noiembrie 2013

Naufragiatii

Castaway on the Moon (2009) 

Stiam ca natia asta sud coreeana este foarte buna pe genul horror si ca producatorii americani stau tot timpul cu lupa atintita asupra ei pentru a-si gasi infinite resurse de remake-uri. Si de fiecare data esueaza cu brio, nu stiu cum se face... Sa fie de vina briza venita dinspre raul Han, cel populat cu monstri si, dupa cum vom vedea in filmul de fata, cu un Robinson Crusoe contemporan?! Sa fie de vina modul in care regizorii si scenaristii cu ochii oblici reusesc sa surprinda esenta naturii umane conturand personaje iesite din tipare si fara sa apeleze la clisee de scenariu ieftine? Tineti-va bine, filmul de fata se afla si el in vizorul hollywoodian, asa ca vedeti-l cat mai aveti timp, cat nu a ajuns inca sa fie macelarit. Sau vedeti-l oricum, dar neaparat! 
V-am facut sa credeti ca vorbesc despre un alt horror?! Nu e cazul, e o comedie romantica superba (si cam dramatica), n-as fi crezut sa spun asta despre un gen in general usurel, care nu asigura decat un divertisment de moment. Uitati-va numai la afis si precis n-o sa intelegeti nimic, desi toate elementele filmului sunt bine ascunse pe-acolo. Insa e vesel, incitant, parca ai vrea sa stii ce-i cu rata aia de plastic, intuiesti ca fata cu casca de motociclist si aparat de fotografiat este cam dintr-o alta poveste decat individul din prim-planul imaginii. 
Pe scurt (si promit sa nu va spun nimic din ceea ce nu vedeti in primele 10-15 minute din film) un individ, apasat de povara creditelor bancare, se hotaraste sa-si puna capat zilelor aruncandu-se de pe un pod. Tentativa lui esueaza, fiind purtat de apa pe o insula care - culmea - desi se afla in mijlocul orasului, este absolut pustie. Dupa ce ultimele resurse ale telefonului se consuma in discutii cu persoane ce iau apelurile lui disperate drept o gluma proasta sau vor sa-i vanda diverse pachete promotionale,  incearca din nou sa se inece, apoi sa se spanzure (proces intrerupt de o problema fiziologica ce nu suporta amanare) pentru a ajunge sa descopere placerile unei vieti simple, solitare, fara obligatii, fara carti de credit, fara ritmul infernal al vietii de zi cu zi, desi de jur imprejurul sau doar raul il desparte de blocurile turn in care civilizatia isi continua imperturbabil ritmul haotic. 
Cand spui "Castaway" te gandesti la filmul cu Tom Hanks, insa nimic nu conduce intr-acolo. Va mai spun doar ca dupa vreo juma' de ora in care vedem acomodarea eroului nostru la libertatea nou dobandita, povestea este intrerupta de aceea a unei hikikomori - va spune Wiki ce este, asa cum You Tube-ul va arata drumul spre acest film, folositi-l cu incredere, aveti numai de castigat. Ce pot avea in comun doua personaje atat de diferite, unul care refuza sa iasa din casa, altul care refuza sa se intoarca intre cei patru pereti ai unui birou, unul care prefera rutina confortabila a gesturilor fixe de-a lungul unei zile, altul care descopera in fiecare zi lucruri, situatii si abilitati noi?! Un singur indiciu si am terminat cu povestea, ca-mi vine sa v-o spun pe toate de misto ce e: taiteii cu fasole. 
De lamurit, sper ca nu v-am lamurit, dar mi-ar placea sa va fi trezit curiozitatea. Uitati-va la filmul asta, distruge orice conventii si e fascinant oricum l-ai lua: nu te poti gandi la scenariu, la constructia personajelor, la detalii de decor ca elemente separate, e un tot unitar cu elemente de Regele Pescar (stiu ca ma raportez cam mult la filmul asta, dar cand ceva ma face sa ma gandesc la el e de bine) ce te face sa razi dar si sa zambesti amar cand vezi ca poate singurul mijloc de a te revolta in fata unei societati ce te striveste, anihilandu-ti personalitatea, este auto-izolarea, insingurarea, dar te bucura sa constati ca mai sunt si alti naufragiati ai vietii ca tine, care pot gasi mai multa bucurie si placere intr-o lebada ruginita pe care s-o considere "acasa" decat intr-o vila dintr-un cartier rezidential si daca mai poti sa vezi umorul si ironia situatiei in care te afli nu esti pierdut in ochii proprii, fiindca de aceia oricum critici ai societatii ce te doreste robotul perfect nu-ti mai pasa demult.

duminică, 17 noiembrie 2013

Catre organizatorii de concerte

Niste concerte metal  16 noiembrie 2013 

Fratilor, prieteni or dusmani sau indiferenti necunoscuti, roacari or whatever,

E sambata, deci toata lumea trebuie sa dea buzna sa organizeze concerte, da?! Sa distreze cat mai mult publicul. Si sa-l traga de maneca fiecare cu oferta lui, care mai de care mai apetisanta, sau macar mai "de criza"... Ca doar maine majoritatea nu trebuie sa-si  miste curu' trist la scarbici, right?! Lumea se va trezi la o ora rezonabila, cu un cap mare sau fracturat in zeci de bucati, pierdut in desertaciunea unei noi zile a unei iluzorii libertati dar fericit ca  ziua in cauza este una de trandaveala sau de stare legumicola... Nu va grabiti sa va bucurati de ea, va asteapta o vesnicie de astfel de bucurie in scurt timp (chiar daca vi se pare lung, la scara universului, e mai mic decat un graunte de nisip, asa ca nu va temeti, viata doare dar trece repede) ;)
V-ati prins, asta nu e o cronica de concert,  desi am postat vreo 3 afise ale concertelor care s-au perindat prin seara asta in Bucuresti, ci una de ura si frustrare ... Nu conteaza la care din ele  am fost, fiindca omniscienta mea nu are virtuti de dedublare, si nici nu voi vorbi despre vreunul... fiindca ar fi probabil unul la fel de trist si anonim ca si celelalte... poate cu mai mult sau mai putin succes... Pentru ca asa se intampla lucrurile in metalul underground romanesc... de unde mai nou doar Dudu (dati click cu incredere, cea mai buna piesa a lui, sau puteti incerca si asta) de la Seven mai scoate capul, prin emisiunea de larga audienta si respiratie nationala numita Vocea Romaniei. Nu despre ea este vorba in insiruirea mea de fraze mai mult sau mai putin coerenta... 
Ci despre modul in care organzatorii de concerte (de prin tara sau doar bucuresteni?! Nu stiu, spuneti-mi voi, daca aveti idee) se saboteaza reciproc. Ce bine ca e sambata, ce bine ca tot roacarul poate sa zaca maine ca o larva, revenindu-si din excesul de alcoale, eventual trezindu-se alaturi de o creatura straina, stresata, incurcata si stingherita de propriile-i abuzuri bahice... Ce bine ca la un moment dat va veni ziua de luni si totul va fi uitat iar noi ne vom dizolva din nou in masinaria in eterna miscare, in morisca animalica fara de sfarsit a vanatorului si a prazii, a jocului de a pretinde ca ne/simtim  (nu stiu daca ar trebui sa-l scriu intr-unul sau doua cuvinte)  bine, ca traim, ca timpul ar trece cu folos... ce inseamna oare folos cand vine vorba de implacabilul timp??! Da, bine, truisme... poate as regreta la un moment dat aceasta postare daca as reciti-o, dar nu voi comite imprundenta.
Ok, imi pierd sirul ideatic al gandurilor, nu vorbeam despre mine si despre starile mele aici, ci despre un fapt meschin pe care l-am observat prin underground-ul autohton... Poate o fi si prin maintsream-ul muzical, dar acolo gusturile-s mai variate, mai impartite si masa receptoare mai consistenta. In lumea asta mica insa, exista situatii in care oameni care canta intr-o seara undeva regreta ca nu vor ajunge la un alt concert pe care ar fi dorit sa-l vada. Exista organizatori  de concerte  - nu stiu care va fi ales primul aceasta nefasta zi - care inteleg prin concurenta sabotaj, stiind ca la concertele de gen ar avea aceleasi si aceleasi figuri, pe zi ce trece tot mai ridate, dar incapatanandu-se sa aleaga aceeasi data pentru un un alt show. Cine ar avea de castigat?? Nimeni. De pierdut?! Toata lumea. Si trupele private de publicul care ar fi dorit sa le vada, doar pentru ca in aceeasi seara are concert o alta trupa pe care doreste sa o vada mai mult, si publicul, format din cand in cand chiar din membri ai unor trupe care au concert intr-un alt loc, la kilometri distanta si, nu in ultimul rand, chiar dumneavoastra, dragi capete patrate care va hotarati sa puneti in aceeasi zi, in acelasi oras, la aceeasi ora concerte din acelasi gen... Nu v-ati fi simtit mai comfortabil cu mai multa lume?!
Ceea ce propun eu poate e o utopie, dar poate s-ar concretiza chiar aici, in lumea noastra reala cu mai putine orgolii: daca toti vreti concerte in ziua de sambata (si inteleg optiunea, e cea mai potrivita zi a saptamanii), ce-ar fi, in loc sa incercati sa va furati spectatorii unii celorlalti, sa colaborati, si sa faceti impreuna un fel de "saturday night tour"?! 3 concerte, sa zicem, cate au fost asta-seara, cu un bilet complet la pret de 2 ori doua intrari la pret de una si jumate sau ceva de genul asta; ce-ar fi ca in loc sa vanati capra sau sa rontaiti varza sa incercati sa prindeti cate ceva din fiecare (capra pe varza?! whatever, era rata, dar la romani exista oricum vorba ca "merge si asa"), sa inceapa concertele, sa zicem, la 19, 21 si 23... (sa presupunem ca cel mai apetisant nume penru public se sacrifica si ramane ultimul, ca la orice festival care se respecta si lasa headliner-ul la ora de maxima audienta, de obicei aia la care la noi se alearga dupa ultimul metrou). E drept ca ar necesita un efort suplimentar din partea spectatorului (bilet RATB, bani de taxi, metrou sau depinde unde-s locatiile), dar nimeni nu-l trage de maneca, poate in continuare sa mearga la unul singur din concertele in cauza, sa ramana si sa-si bea mintile dupa aceea acolo,  dar e bine intotdeauna sa existe o alternativa.  Nu de-alta, dar poate se plictiseste exigentul public si vrea altceva.
Cine a avut urechi de auzit, poate o sa ia in seama ce bombaneste un carcotas pe-aici. Poate ca e in natura umana si in continuare stimatii organizatori nu se vor abtine de la a continua concurenta cat se poate de loiala care nu avantajeaza pe nimeni. Vor exista si in viitor concerte in care trupele canta doar pentru prieteni... Daca vor sa asculte o trupa doar pentru placerea personala si pentru a se considera un organizator de concerte si nu se supara, eu nici atat nu o voi face!
Have fun in continuare, stimabili facatori si desfacatori de prestatori de servicii muzicale!

vineri, 15 noiembrie 2013

Pasarea de aur a fericirii

Mesa Selimovic - Dervisul si moartea

"Am fost patru frati si toti patru am cautat pasarea de aur a fericirii. Unul a cazut in razboi, unul a murit de oftica, pe unul l-au ucis in fortareata. Eu pe a mea nu o mai caut."
Lumea lui Ahmed Nurudin, dervisul unei comunitati din Bosnia sfarsitului de secol XVIII, ajunge sa fie cu totul bulversata de pierderea fratelui sau, torturat si ucis fara vina. Un univers construit din certitudinile si adevarurile absolute ale Coranului, vizionare si profetice, se prabuseste la impactul cu realitatea, atunci cand eroul constata ca turnul de fildes al invataturilor sfinte este atat de departe de viata, unde nedreptatea, indiferenta, razbunarea fac legea, unde cadiul, muftiul si muselimul, figurile supreme ale autoritatii politice si religioase, sunt mai degraba masti grotesti intr-o lume kafkiana cu practici birocratice generatoare de abuzuri si tragedii. 
Auzisem despre cartea asta de multa vreme si m-am tot ferit de ea fiindca subiectul are o predispozitie spre tratarea intr-un anume gen literar pe care-l detest, acela creator de best-sellere bazate pe conspiratii si mistere ce ascund sub pomposenia unor spoieli istorice sau filozofice toata goliciunea senzationalismului à la Dan Brown. Prea de multe ori am citit sau auzit ca ar fi o "capodopera" pentru a-mi inspira incredere. Dar fiindca am descoperit-o intamplator (chiar oi fi cumparat-o eu?! ce inger sau demon m-o fi impins? probabil febra vreunui targ - apropo, maine ma duc la Gaudeamus!) am inceput sa o citesc intr-o seara, inainte de culcare, gandindu-ma ca am in fata ceva foarte light cu virtuti soporifice. Da, unele carti sunt cele mai bune somnifere! N-a fost cazul, asa ca am recuperat-o din biblioteca cartilor uitate si am citit-o cu din ce in ce mai multa uimire, cu pasiunea si surprinderea descoperirii unui alt Scriitor.
Monologul halucinant al seicului tekiei mevlevilor, Nurudin, adresat cerului si infernului urmeaza meandrele conflictului dintre viata reala si ideologie, intr-o naratiune lirica, densa, incarcata cu reflectii si amintiri, cu speranta si regrete. Avem de toate in el: singuratate, frica, dar si revolta, curaj, ura, manie. Este un drum catre adevar ce trece prin descoperirea de sine, unde limita dintre dreptate si nedreptate este extrem de fragila si presarata cu acte surprinzatoare de tradare. Atunci cand ura invadeaza un suflet pur, hranit de spirit si de certitudini ideologice, se va dezlantui treptat in eroul nostru un mecanism ce il poarta spre distrugere, intr-o gradare bine dozata, ce lasa in umbra voit anumite etape, intuita poate chiar din primele pagini, cand Ahmet este fascinat de personalitatea revoltata si sumbra a unui fugar razvratit, Ishak.
Urmarind resorturile interioare ce se declanseaza in el, intelegem ca ura nu este intotdeauna ceva de condamnat, ci uneori are proprietati terapeutice, este un sentiment uman, o dovada de iubire uneori. 
Conflictul intern este minutios explicat, detaliat, justificat: fiecare gand sau actiune are varianta opusa, la fel de corecta si la fel de scuzabila, singura posibilitate ramane in ceea ce nu s-a intamplat inca, in evenimentele declansatoare ale viitoarelor intamplari, sursa tuturor framantarilor si incertitudinilor.
Un singur lucru este cert aici: pasarea de aur a fericirii e doar o amagire. Nu o cautati in aceasta carte din care a zburat demult, alungata de tonurile sumbre ale unei existente in care nici pragmatismul, nici idealismul nu par sa aduca raspunsul la intrebarile si cautarile eroului. Dar nici n-ar trebui sa cautam vreun raspuns intr-o carte, poate doar pe acela la intrebarea "mi-am petrecut bine orele in care am citit-o si nu am facut altceva?" Pentru Dervisul si moartea, raspunsul este DA, din toata inima!

miercuri, 13 noiembrie 2013

Get Happy!


Un scurt metraj de animatie care ma obsedeaza in ultima vreme.

Si altul care ma obsedeaza de ceva timp (mai ales muzica):


Toamna asta plumburiu-friguroasa ma deprima. Sa fie vara, zic! Sau iarna!

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Un caz nerezolvat

Memories of Murder (Sarinui Chueok) (2003) 

V-am povestit de curand despre un film coreean care m-a impresionat. Si cum fac de fiecare data cand se intampla asta, incerc sa aflu cat mai multe despre regizorul si actorii in cauza. Pe trei dintre protagonistii din Gwoemul ii regasim in filmul de fata, la prima vedere un thriller in lunga traditie a filmelor cu "serial killeri". Cum ma asteptam insa deja de acum din partea regizorului si scenaristului Joon-ho Bong, nimic nu este atat de simplu si de previzibil cum pare. Americanii ar trebui si in domeniul asta sa ia lectii de la sud-coreeni, dupa cum se intampla si in genul horror, sa invete cum un scenariu poate sa conduca o investigatie cu tensiune si coerenta, fara nimic fortat, reusind sa-ti dea senzatia ca fiecare pas duce mai aproape de rezolvare dar este totusi atat de departe, ca fiecare victima cu care-si construieste asasinul parcursul va fi ultima... 
Stim de la inceput ca filmul se bazeaza pe un caz real ramas nesolutionat, primul serial killer pe care l-a cunoscut Coreea, intr-o epoca (la inceput ma gandeam ca este imediat dupa razboi dar nu, prima crima are loc in 1986) cand un regim militarizat adauga si mai multa tensiune atmosferei unei localitati mici in care un asasin incepe sa ucida. Nu ma pasioneaza pe mine prea mult filmele cu detectivi, presupun ca pentru cei intr-adevar atasati de gen  asta ar trebui sa fie unul de referinta din moment ce chiar si eu l-am vazut cu placere. 
Joon-ho Bong reuseste sa-si implice spectatorul prin planurile variate de receptare pe care i le pune in fata: poti sa admiri modul cum isi construieste povestea, poti sa fii mai apropiat de atmosfera, de ineditul unor procedee si situatii, de umanitatea eroilor, mai apropiati de investigatorii din viata de zi cu zi decat de cei cosmetizati de filmele americane, sau sa adopti abordarea psihologica, aceea a confruntarii dintre doua stiluri de investigatie, cel traditional, aproape inchizitorial, bazat pe obtinerea prin forta a unor marturisiri de multe ori neadevarate, smulse doar prin constrangere si teroare, abordat de detectivul autohton, de moda veche, si cel atent la detalii, inspirat de scoala americana a FBI-ului, adus de voluntarul venit de la Seul pentru a ajuta la rezolvarea cazului. 
Unghiurile de filmare, cadrele sunt foarte bine alese, uneori ai senzatia ca privesti un documentar, alteori poezia lanurilor sub bataia vantului in care sunt ascunse cadavrele victimelor te duc cu gandul mai degraba spre scoala de cinematografie chineza. 
Totul, de la ritm si dezvoltarea personajelor la intorsaturile de situatie, momentele tensionate presarate cu elemente de comedie ce amintesc de Gwoemul, film intr-un registru mult mai putin serios, construiesc doua conflicte solide, bine reprezentate, cu detalii savuroase: primul este cel traditional, intre justitie si criminal, cel de-al doilea cel din cadrul justitiei, unde presiunea mass-mediei ajunge sa ii impinga reprezentantii la acte extreme. 
Ignoranta si violenta unor ani intunecati ai istoriei coreene se reflecta in gesturile si starile locuitorilor acestui satuc pierdut printre lanuri si paduri, ce exprima toata teama si neincrederea oamenilor in fata unei politii ce foloseste probe falsificate si smulge declaratii neadevarate prin violenta. 
Detaliile ce tin de mediu, de cadrul in care este plasata povestea nu fac decat sa intensifice senzatia unui razboi ce nu se incheie niciodata, a unui conflict ce va ramane mereu in istorie drept un caz nerezolvat si fara putinta de rezolvare. Criminalul nu poate fi gasit fiindca el este pretutindeni, este expresia terorii fara chip si a unui sistem bolnav...

miercuri, 6 noiembrie 2013

Mai multi oameni sfarsiti




Giovanni Papini - Povestiri stranii 

"Povestirile din acest volum au fost scrise in primii ani ai secolului. Ca atare, arata multe semne ale tineretii si indeosebi mania noutatii pana la extravaganta, a paradoxului pana la absurd, a rasturnarii pana la delir. Exista, de asemenea, multa candoare alaturi de frenezia intelectualista; in plus, exista, ici-colo, o lipsa de prejudecati a unui moralist naiv, care uneori se salveaza in comic si in satira. Si, in sfarsit, exista, daca nu ma insel, putina poezie."
Este nota cu care autorul isi deschide volumul si ii caracterizeaza foarte bine continutul, o selectie de nuvele din tinerete facuta in ultimii ani ai vietii; o nota urmata de trei prefete, adresate poetilor, filozofilor si eruditilor, fiindca orice lucrare este receptata si interpretata diferit, in functie de categoria de cititori, asa ca Papini a simtit nevoia sa aduca argumente in favoarea lecturii pentru cel putin trei dintre acestea, mentionand, in totala coerenta cu spiritul cartii, ca ar putea scrie intr-o zi o carte formata numai din prefete.
Fiindca nu ma incadrez in nici una din categoriile elitiste carora le adreseaza autorul pledoariile pentru lectura volumului, receptarea mea poate include si "arhaicele glasuri ale lucrurilor si infricosatoarele taine ale oamenilor", si "superioritea fantasticului intern asupra fantasticului extern al celorlalti nuvelisti", si "metamorfozele eroilor folclorului", carora le pot adauga aceasta cautare tragica a absolutului ce l-a impins pe autor spre extreme ideologice, sentimentul de superioritate cu care-si ia de mana cititorul si incearca sa-i arate cu orice pret geniul. Nu ma intelegeti gresit, imi place Papini din Gog si din Un om sfarsit, insa aici sesizez o umbra de teribilism adolescentin, o dorinta irezistibila de a surprinde si epata, ce-l impinge catre un stil pe alocuri cam pompos si ostentativ pentru gustul meu.
Povestirile din volum au o tema comuna, acel spirit al cartii de care vorbeam mai sus: pornesc de la o trasatura a personajului, de obicei pozitiva si comuna, si o gradeaza treptat, o imping spre absolut, amplificandu-i consecintele pana la a o transforma in exact contrariul ei. Sau, dimpotriva, o particularitate negativa ajunge sa se transforme intr-o calitate, sa fie idealizata si exaltata drept o incarnare a perfectiunii. Si de fiecare data, subiectul este un pretext pentru ca Papini sa-si exprime sarcasmul si ironia la adresa semenilor, in mijlocul carora se simte un geniu solitar, chiar daca atitudinea sa in viata nu l-a scutit de alegeri oportuniste, devenind un fel de scriitor oficial al regimului fascist... De obicei fac distinctia intre viata si opera (desi nu au cum sa nu se influenteze una pe celalalta), pastrandu-ma strict in cadrul celei din urma, cea care conteaza si ramane, insa aici nu m-am putut abtine sa nu punctez un paradox al unui autor caruia i-au fost atat de dragi paradoxurile.
Si ca sa nu va mai plictisesc cu teorii generale, sa dau si cateva exemple ce ilustreaza tema volumului: don Juan, in tinerete un idealist ce privea iubirea ca pe ceva sacru, portretizat in literatura ca imagine a nestatorniciei sentimentelor, s-a aflat de fapt in permanenta in cautarea dragostei, a senzatiilor care sa-i umple inima, transformandu-se in figura tragica a celui ce nu poate iubi; un criminal macinat de vinovatie se pedepseste cu inchisoare voluntara, insa asa cum crimele au ramas nedescoperite, si detentia voluntara trebuie sa ramana la fel; un om isi pierde sinele; altul este macinat de dorinta de a fi cel mai bun crestin posibil (si cum altfel ar putea fi decat infaptuind pacatul suprem, crima?); altul sufera de lene absoluta; scriitorul tenebros si demonic se dovedeste in realitate un barbat amabil si mult prea banal; un pictor ajunge sa-si urasca atat de mult operele incat poate fi impins la crima de dorinta de a le recupera ca sa le distruga.
Ati prins ideea, cam toate povestirile functioneaza pe principiul cu care este caracterizat unul dintre personaje: "in toate cazurile se straduia sa mearga impotriva firii proprii, astfel incat l-am vazut de multe ori beat pentru unicul motiv ca vinul nu-i placea si nu-i placuse niciodata". Cam asa am citit si eu cartea: m-au exasperat unele exagerari, tenta pe alocuri senzationalista, tragerile la tema, dar povestioarele m-au prins.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Trenuri care vin si pleaca

Bohumil Hrabal - Trenuri cu prioritate

N-as fi crezut ca o carte ce-si plaseaza integral actiunea intr-o gara marunta de provincie din Cehoslovacia celui de-al doilea razboi mondial poate fi atat de savuroasa daca nu ar fi purtat pe coperta garantia numelui unui autor descoperit recent, atat de acaparator si coplesitor prin volumul de povesti revarsate asupra cititorului dintr-o suflare, intr-o exaltare a vietii si a frumusetii gesturilor si intamplarilor marunte, ce se coloreaza spre final in tonurile intunecate ale mortii, haosului si violentei aduse de razboi.
Milos, un tanar elev impiegat, este primul din familie ce-si castiga banii din munca cinstita, dupa un strabunic ce a trait mai toata viata din renta, un bunic hipnotizator, convins de  propria-i capacitate de a opri tancurile inamice prin puterea mintii si un tata care, atunci cand nu mestereste diverse obiecte din fierul vechi gasit, il vinde. De la ei a mostenit insa si spiritul practic ce-l impinge spre o meserie, si idealismul ce-l va transforma intr-un erou, aura tragi-comica a unui Charlot ce ne povesteste despre viata sa. Revenit la lucru dupa o incercare de sinucidere din cauza esecului in viata sentimentala, Milos este cel care ne introduce in peisajul aparent monoton, dar incarcat cu gesturi si fapte marunte ce-si regasesc corespondentul in marea istorie, aceea traita si construita si de personajele cartii, prin actiunile lor, neglijabile in aparenta, dar semnificative prin constientizarea unei forme de opozitie in fata raului. 
Prin gara trec zilnic spre si dinspre front tot felul de trenuri al caror continut este insasi materia razboiului: trenuri pline cu oameni, soldati, refugiati sau raniti, cu provizii, cu armament, cu animale vii, intr-o succesiune a etapelor luptei. Invingatori si invinsi, cu totii se supun unor reguli dictate de masinaria cruda pusa in miscare de istorie si de aparatul birocratic. Imi dau seama ca, spunand astea, va asteptati probabil la o carte anosta sau amara, intunecata. Dar cehii, aceste "puslamale care rad" din randul carora provine si Hrabal, stiu sa dea savoare si farmec oricarei situatii, sa submineze autoritatea rigida prin abordarea comico-ironica, sa fie acizi razand si sa rada plangand, ramanand hedonisti pana la ultima suflare, transformand tragedia mortii intr-un imn al vietii. Si Hrabal stie sa exprime aceasta bucurie intr-un mod atat de particular, de naucitor incat uiti ca pana la urma e o poveste despre viata si moarte si te bucuri, tresari, te intristezi, zambesti alaturi de Milos Hrma, ingenuu si hotarat, sovaitor si riguros, infantil, naiv, melancolic, idealist si curajos, construindu-si povestea vietii intr-o tesatura magica, intensa, dulce-amara, de intamplari si personaje pitoresti.
E una din putinele carti care ma fac sa-mi doresc sa vad si filmul, castigator al Oscarului pentru film strain in 1967, fiindca reuseste atat de bine sa construiasca niste imagini ce raman intiparite in minte, incat mi-au deschis curiozitatea de a afla cum au fost ele valorificate vizual pe ecran.
Dincolo de primul impact, cand fluxul coplesitor de imagini si cuvinte a luat sfarsit, ramane o tacere care te bantuie, te face sa reflectezi, sa intorci pe toate partile aceasta metafora a libertatii si sensului vietii, cu alegerile pe care le facem si rezultatele lor si intelegi, pentru a cata ora, ca totusi este trist in lume... si ca ramane din ce in ce mai putin timp... Sa radem, deci, cat mai putem.

miercuri, 30 octombrie 2013

Machete

Machete Kills (2013)

Machete a erupt in cinematografie ca o gluma: un fals trailer inserat in Grindhouse, titlu ce reuneste doua filme, o colaborare intre Tarantino si Robert Rodriguez, ce lucrasera impreuna si la regia filmului Pulp Fiction, chiar daca acesta din urma nu apare pe afis. Inca de atunci mi-am zis ca personajul merita o dezvoltare, e prea cool ca sa ramana in istorie doar prin cateva secvente. Am aflat ulterior ca nu era chiar prima lui aparitie pe ecran, ca ar exista o serie (n-am vazut-o) numita Spy Kids, in care s-au conturat trasaturile acestui fabulos personaj. Iar Rodriguez, cu spiritul sau autoironic si umorul ce se pliaza atat de bine pe stilul Tarantino pe care il ador, mi-a indeplinit dorinta. Machete a ucis, ucide si - trailerul ultimei parti al trilogiei ne arata - va mai ucide si in spatiu. Se anunta de pe acum un macel stelar de mare finete!
Imi dau seama ca este un film de nisa, de aici si nota destul de mica, la suprafata pare foarte cheesy si multi spectatori se opresc cred la acest nivel: un justitiar mexican dur, interpretat de un actor pe chipul caruia fiecare brazda sapata adanc de timp vorbeste parca despre violenta si razbunare. Danny Trejo este la fel de controversat ca si personajul sau: dependent de droguri inca din copilarie, petrecandu-si in inchisoare 11 ani, campion de box, este cel mai in masura sa-si inteleaga personajul si sa-l transforme intr-unul cat se poate de convingator. Machete nu tine discursuri, nu da sms-uri (cu o singura exceptie, ce se dovedeste nefericita), el ucide, este singurul lucru pe care stie sa-l faca bine. Insa daca treci de nivelul violentei gratuite, descoperi o multime de referinte savuroase, o parodie excelenta a filmelor de actiune ale anilor '80, cu naivitatea si parfumul lor retro, dar si o abordare subtila a problemelor interetnice de la granita Statelor cu Mexicul, ca sa nu mai spun de un Charlie Sheen ce reitereaza drumul tatalui sau, Martin Sheen, ajuns si el, pe ecran, presedintele Americii sau de Lady Gaga in rol de asasin.
Rodriguez stie bine ce-si doreste de la seria Machete si-si pune in valoare viziunea: nu ai nevoie de cine stie ce efecte spectaculoase cand sensul filmului este acela de a arata cheap, imaginea clasica construieste cel mai bine parodia, deschide un drum spre ceea ce acum 30 de ani erau filme de actiune ce se luau in serios, insa o face cu zambetul pe buze, asumandu-si ridicolul, ceea ce e destul de greu si necesita multa subtilitate ca sa-ti reuseasca. 
Poate ca unii dintre spectatorii primei parti a trilogiei, Machete (2010), ar spune ca filmul e repetitiv, nu aduce nimic nou in afara de cativa actori care ma bucur ca au avut un simt al umorului suficient de dezvoltat cat sa gireze cu numele lor aceasta productie, precum Banderas sau Demian Bichir, excelent in A Better Life, aici in rolul unui mexican terorist cu tulburari comportamentale, ori excentrica Lady Gaga. Si nu puteam sa uit de rolul de bad guy, n-as baga mana in foc, dar cred ca e primul din cariera, al lui Mel Gibson, creat dupa tiparul miliardarului Elon Musk (care si apare intr-o secventa de final, deschizand calea spre continuarea unui conflict pentru care Pamantul se dovedeste prea mic) sau de referinta acida la Leonardo di Caprio, probabil singurul actor ce ar juca un film intreg cu o masca de fier pe fata, primii pasi in sensul asta i-a facut deja :)
In concluzie, astept cu nerabdare o batalie epica in spatiu, cu si mai multe explozii, eviscerari, amputari, sexy chicks si acelasi Machete, pentru care vorbele sunt de prisos.

luni, 28 octombrie 2013

Intre romantism si realism


Nathaniel Hawthorne - Povestea de la Blithedale

Aranjand intr-o buna zi cartile prin biblioteca, vorba vine, ca nu indraznesc sa ma avant prea tare in adancul rafturilor ticsite si imbacsite, doar asa, mai mult ca o trecere in revista a titlurilor si o mangaiere tandra cu carpa de praf, am dat de cartea asta (pe langa cateva comori, am sa va spun poate despre ele cand timpul imi va permite sa le recitesc). Nu stiu daca e din categoria "rasfoite si lasate in asteptare" sau din cea "citite si imediat uitate", caci mi se intampla si asta cu unele carti si memoria selectiva nu prea ma insala, cam stie ce trebuie sa stearga definitiv de pe hard, sa nu tina spatiul ocupat degeaba.  
Cum autorul mi-a fost adus in atentie in ultimii ani prin doua ecranizari ale aceleiasi carti, "Litera stacojie", mai intai The Scarlet Letter, apoi Easy A, care cica ar fi o adaptare moderna, ambele la fel de proaste, desi distributia nu ar fi lasat sa se vada asta, curiozitatea m-a impins sa vad ce si cum are de zis autorul in cartea de fata. Asa ma face ea uneori sa-mi pierd timpul! 
Cand vorbim despre cliseele romantismului gotic, ne gandim la suspans, la supranatural, la aparitii neasteptate in miez de noapte, la femei misterioase purtand valuri fantomatice, la o atmosfera maladiv-tensionata... si in primul rand la Poe. Fiind o carte scrisa in a doua jumatate a secolului 19, Povestea de la Blithedale te-ar putea face sa crezi ca unele elemente ale curentului ar fi putut fi create chiar de Hawthorne, asa ca nu m-am abtinut sa nu trag repede cu ochiul la data mortii lui Poe, sa vad daca lipsa de originalitate intuita e reala sau e doar efectul trecerii timpului. Si da, mi s-a confirmat ca domnul de fata e doar un imitator light al curentului in mijlocul caruia a fost prins, condimentandu-si cartea cu o viziune a armoniei vietii in sanul naturii, personaje care ii urmeaza cursul (primavara vazuta ca anotimp al regenerarii, al insanatosirii, toamna intunecata, umeda, purtand miresmele mortii).
Aspiratia pastoral-idilica a unui grup de intelectuali de a forma o comunitate unde sa traiasca in simplitatea vietii la tara e o premisa pe cat de uzata chiar si pentru epoca respectiva (de la Rousseau si Chateaubriand trecuse ceva vreme) pe atat de lipsita de interes ca valorificare si curs al actiunii. O intriga banala, constituita din relatiile trio-ului Zenobia - Priscilla - Hollingsworth, privite prin ochii martorului Miles Coverdale, un erou la fel de sters ca si povestea infatisata, cu false pretentii de mister si conexiuni fortate, lipsita de substanta dar avand grija sa ne faca moralizator cate un semn cu degetul (aratatorul, daa!?), ca unor copii neascultatori. Personajele insipide sunt inconjurate de un mister greu perceptibil, un ingredient secundar al unei povesti in care vedem cum eroii se plictisesc cam repede de lumea idilica si mai dau cate o raita prin civilizatia orasului. Inconsistenta personajelor creeaza un mister la fel de iluzoriu ca si povestea senzationalista a Doamnei de sub val cu care isi deschide autorul cartea, un fel de captatio benevolentiae pentru cititor, ce-i deschide curiozitatea, pentru a i-o inabusi apoi in cea mai banala si repetata poveste, aceea a triunghiului amoros. 
N-am inteles ce vrea cartea asta sa-mi spuna: am citit-o cu iritare, cu rabdarea pusa la grea incercare de descrierile de natura cu aspect de compuneri scolare, de pretentiile de realism social ale unei proze cu iz dulceag-statut, de alegoriile ce duc spre imposibilitatea construirii unei Arcadii printre ruinele careia am scotocit fara succes dupa un autor remarcabil. E o performanta cum cartea a reusit sa ma pastreze langa ea pana la capat, doar-doar oi gasi un "carlig" de care sa ma agat in poveste daca in stil nu s-a putut. N-am reusit, asa ca-l las in continuare pe Hawthorne sa stea cuminte in cartea de istorie a literaturii printre autorii minori sau poate sa-l consider, pana la proba contrarie, autorul unei singure opere, "The Scarlet Letter", la care nu cred ca voi mai ajunge dupa experienta de fata. 

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Lupta cu monstrii

Gwoemul (2006) 

Am preferat sa las titlul original al filmului, chiar daca nu spune prea multe despre continut. Inseamna "monstru" si a fost nefericit tradus in engleza prin "The Host", denumire ce ar putea duce cu gandul la abominatia dupa cartea Stephaniei Meyer de anul asta, o pata pe cv-ul unei actrite care mi-a placut la aparitie prin stranietatea ei, Saoirse Ronan. 
Filmul despre care e musai sa va povestesc a fost o surpriza pentru mine: ma asteptam sa vad un un horror in buna traditie asiatica, dar nu-i asa. Daca un monstrulet simpatic generat pe calculator cu chip de arici de mare - partea lui de obicei invizibila - regurgitand diverse bucati umane va sperie, da, il puteti numi horror. Insa el este doar un pretext pentru a ne desfasura in fata drama unei familii hotarate sa mearga oricat de departe este nevoie pentru a-si salva fiica, respectiv nepoata. Un tata si cei trei copii ai sai sunt in centrul unui film ce nu are nimic de-a face cu genul in care a fost incadrat, ci mai degraba cu ororile ce se intampla aproape de noi, in lumea reala, cand pentru greselile autoritatilor ajung sa plateasca cei multi si ignoranti... Un fel de Rosia Montana coreeana, daca vreti. Si pentru ca paralela sa continue, cauzele (interesele de grup) nu sunt relevante pentru discutie, o secventa fugara la inceput ne arata decizia ce va avea consecinte asupra vietii linistite a unui oras de pe malul raului Han, locul de deversare al unor substante toxice de la un laborator, prin sistemul de canalizare... Efectele apar dupa cativa ani si, in ciuda faptului ca sunt dezastruoase, cauzand multe victime, nu se cauta vinovati ci doar se deturneaza atentia opiniei publice de la intamplarea grava petrecuta. 
Acesta este contextul pe fondul caruia familia Park (ma scuzati, dar nu am deloc memoria numelor coreene, l-am retinut pe singurul comun personajelor), tatal, cei doi baieti si fata, sportiva de performanta, sunt obligati sa lupte pentru recuperarea fiicei unuia dintre ei. Si sa nu credeti ca este doar o infruntare cu un monstru, fie el si atipic - desi creatura de apa, are mai degraba atributele unui alien ce se rostogoleste, sta agatat de coada folosita pe post de tentacula sub un pod, sare la mare inaltime. Mai presus de ea, avem batalia cu sistemul monstruos care l-a generat, cu autoritatile incredule, manipulate sau interesate ca un adevar sa nu iasa la iveala, dupa un scenariu destept in care detaliile au intotdeauna dublu sens si nu stii niciodata unde vor conduce.  Ca nu este doar un film "cu monstri" ni se sugereaza foarte clar din primele minute ale filmului cand, incalcand toate conventiile genului, vedem creatura (care de obicei era piesa de rezistenta a productiilor B-movies de gen si aparea la multa vreme de la inceperea filmului) in toata splendoarea ei grafica :)
Asta e frumusetea in mai toate filmele asiatice: te scot din zona de confort, unde stii ca eroul trebuie intotdeauna sa castige si ca momentele de tensiune sunt urmate de un act eroic si te arunca intr-una mai apropiata de viata reala, in care nimic nu este previzibil si ultimul glont ce urmeaza sa ucida inamicul poate sa lipseasca din teava pustii... Parodiind filmele de actiune americane prin situatii si imagini, Gwoemul este o satira politica cu accente de melodrama si comedie de familie (familia Park e aiuritor de zapacita), avand ca premisa unul din locurile comune ale filmelor horror din anii '50 - '60, radiatii sau explozii ce produc mutatii genetice. Mizand pe alternanta registrelor, te poarta dintr-o stare in alta si nu reusesti sa prevezi nici un moment urmatoarea miscare a familiei disperate sau a creaturii. Doar autoritatile raman inflexibile, rigide, surde la rugaminti si proteste, facand ceea ce stiu ele mai bine... curatenie generala cu agentul, de data asta nu-i orange, ci galben . 
Google e un prieten bun daca ati ratat filmul si vreti sa recuperati, cautati Gwoemul si stie el mai departe ;)