joi, 29 martie 2012

Amintiri de acum 200 de ani


Radu Rosetti - Ce am auzit de la altii (Amintiri) 

Daca fiecare dintre cei in viata inzestrati cu un anumit har al condeiului ar simti impulsul de a transmite mai departe informatiile, amintirile, impresiile adunate de-a lungul vietii (fiindca oricine, indiferent de mediul din care provine, are ceva de povestit, de adaugat la memoria colectiva, de impartasit, macar un cuvant al carui sens s-a pierdut odata cu iesirea din uz a obiectului denumit) am fi mult mai bogati sufleteste si mai informati. Nu merg cu optimismul pana la a spune ca am invata din greselile stramosilor, istoria ne-a dovedit in repetate randuri ca este ciclica, ca greselile se repeta, atat la scara comunitatilor cat si la cea individuala. 
Cartea asta mi-a adus aminte de o initiativa italiana, Adotta una parola, prin care se incearca sensibilizarea publicului fata de utilizarea corecta a fondului de cuvinte al limbii si salvarea unor cuvinte pe cale de disparitie. Unii adopta un copil, altii un animalut, altii, care nu vor sa-si complice viata foarte mult... un cuvant. Nu cere de mancare, nu face galagie, nu lasa par, vrea doar sa traiasca, sa-si continue existenta si pentru asta are nevoie de ajutorul oamenilor. Ulterior am aflat ca si englezii si spaniolii au versiunile lor, nu stiu cui a apartinut initiativa dar mi se pare una foarte simpatica si usor de pus in practica. De ce am amintit de ea in contextul de fata? 
Cititi numai acest fragment: la inceputul secolului XX, "prea putine sunt lighenele si ibricele de alama galbana, afumatoarele de argint, salile si arsalile, ciubucile cu tot tacamul lor, narghilelele inca in fiinta. Antereiele mai exista doara numai cate poti numara pe degetele aceleiasi mani, stiu de un singur caftan boieresc in fiinta, iar islicuri, giubele, contese, benisuri, salvari si mesti nu cred sa existe macar un singur exemplar." Nu va frustreaza toate aceste arhaisme al caror sens s-a pierdut in negura timpului? Pe mine da. Asa ca, sa ne facem o cafea la ibric, sa aprindem o narghilea si sa purcedem sa citim fascinanta istorie cotidiana, la care a fost martora familia Rosetti, o familie cu radacini adanci si ramificate in istoria noastra. 
Povestea ce ni se relateaza, o istorie a Principatelor in secolele XVIII si XIX, formeaza primul volum din cele trei ale Amintirilor lui Radu Rosetti,  nascut la mijlocul secolului al XIX-lea, astfel ca mare parte din intamplari nu sunt percepute direct, ci cu distantare epistemica, informatiile sunt preluate din alte surse, indicate pe parcursul cartii. Procedeul favorizeaza recurgerea la multe dintre resursele oralitatii, trecerea prin filtrul subiectiv al naratorilor de la care autorul a preluat informatiile. 
Amintirile lui Rosetti se citesc cu placere si as fi indraznit sa spun chiar cu usurinta daca nu m-as fi poticnit la unele cuvinte pe care le-am gasit sau nu in dictionare, dar contributia lor la culoarea locala, la reconstituirea unei atmosfere ce ne este astazi aproape straina e incontestabila. 
Pe masura ce citeam, simteam nevoia tot timpul sa fac comparatii, sa vad ce s-a schimbat in realitatile sociale, cum am progresat sau stagnat de-a lungul acestor doua sute de ani, comparatii pe care tinde sa le faca si autorul in raport cu predecesorii sai: "bunicii nostri aveau despre comfort idei mult mai simpliste decat noi". Este vorba despre bunicii generatiei in plina maturitate in jurul lui 1900, care, la randul lor, in jurul lui 1800, aduceau noul si schimbarea in portul si manierele epocii, cand doar cei in varsta sau traditionalisti mai adoptau costumatia turceasca, restul incepand sa poarte haine europene. Daca acum Bohotin este o localitate cunoscuta pentru vinul sau, pe atunci era vestita pentru dulceturile de nufar, nuci, cirese amare si trandafiri, dar atunci si "vutca" era "un liqueur foarte gustos, dar foarte slab". Parca nici gradele din alcool nu erau pe atunci atat de multe si agresive ca acum :)
Suntem martorii istoriei mici, de zi cu zi, din care aflam despre randuielile unei case boieresti, petrecerea timpului, organizarea ciclurilor vietii, salariile slugilor si alte detalii, dar si ai celei mari, cu domniile ce s-au perindat de-a lungul secolelor XVIII si XIX in Principate, epidemia de holera de la 1830, modul in care domnitorii isi numeau judecatorii divanului domnesc dintre oameni care-si plateau locul sau care-i erau devotati. Multe s-au schimbat, dar multe au ramas la fel, va las placerea sa cititi singuri printre randuri, sa savurati povestea unei epoci si sa faceti comparatiile care se impun.

marți, 27 martie 2012

Un prieten de departe




Mary and Max (2009) 

Inclin sa cred ca Mary & Max este cea mai trista animatie pe care am vazut-o vreodata. Este povestea unei prietenii prin corespondenta, intre micuta australianca Mary Daisy Dinkle, o fetita solitara care atunci cand incep sa-si scrie are 8 ani si Max Jerry Horrowitz, un barbat de 44 de ani, obez si la fel de singur, problemele sale psihice fiind de natura sa-l izoleze de lume, ale carei mecanisme si logica nu le poate intelege. Povestea se intinde pe parcursul multor ani, timp in care relatia dintre cei doi, intotdeauna una la distanta, se consolideaza, se destrama si se reasaza, intr-un proces de maturizare din partea lui Mary si de apropiere si incredere in oameni din partea singuraticului Max. 
Totul pare sa-i desparta la inceput: mediul in care traiesc, experientele acumulate, gandurile si senzatiile pe care le incearca. Mary priveste cu incredere spre viitor, Max cu suspiciune si teama, ea traieste intr-o lume colorata, America lui Max este una in alb-negru, dar exista si doua puncte comune, pasiunea pentru aceleasi figurine colectionabile, Noblets, si pentru dulciuri. In acest prim lung-metraj de animatie,  regizorul Adam Elliot, castigator in 2003 al Oscarului pentru cel mai bun scurt-metraj de animatie cu Harvie Krumpet, reuseste sa creeze o minunata lume din plastilina, in care apa e construita din lubrifiant, minutiozitatea tehnicii stop cadrului l-ar face mandru chiar si pe personajul nostru Max (vazand filmul, veti intelege de ce spun asta), muzica insoteste si accentueaza atmosfera filmului, impactul vizual este amplificat de cel emotional, schimbandu-ne in permanenta starea, de la duiosie si buna-dispozitie la melancolie si tristete. 
Modul in care Elliot intelege sa abordeze un subiect atat de dramatic este, dupa cum marturiseste, inspirat din propria experienta: "Max is based on my pen friend in NY. He, like Max, has Asperger's and I wanted to demystify the many misconceptions others have about these people, even the so-called "experts". A lot of people say they often feel different: I am one of them, so the people I portrait are the people I relate to, and know audiences also want to hear these stories of difference. And still, this film explores our desire for acceptance and love, no matter how different we are. This film has many dark moments and I always try to keep the variety of colours to a minimum, acting a point of difference to the "wacky" and colourfilled world of most animated films."
Dincolo de desfasurarea de forte tehnica, ceea ce impresioneaza cel mai mult aici este scenariul, modul in care schimbul de scrisori dintre cei doi protagonisti reuseste sa redea prin cuvinte o intreaga poveste despre prietenie, speranta, descumpanire, cinism, tradare, iertare, singuratate, doua vieti traite in paralel, doua universuri atat de atent construite si doua personalitati atat de fragile incat echivocul care se poate strecura in cuvinte si intentii le poate ruina intreaga existenta. Max este singurul prieten din copilaria solitara a lui Mary, un prieten lipsit de experienta interactionarii sociale devenit partas la viata si problemele ei de copil, apoi de adolescenta, de femeie casatorita si parasita, confidentul si sprijinul sau in viata, pe care va visa toata viata sa-l intalneasca astfel ca, in cele din urma, ea va ajunge la New York pentru mult-dorita intalnire.
Desi filmul foloseste procedeele animatiei si pastreaza tonul naiv si proaspat al intrebarilor si curiozitatilor copilaresti dar si al viziunii despre viata nealterate de conventiile sociale  pe care si-a format-o Max, nu este deloc un film pentru copii. Este prea trist si prea subtil, cu secvente puternice si, chiar daca isi pastreaza candoarea unei descoperiri a lumii specifice copilariei, are imagini dramatice, foarte triste, deloc recomandate unei receptari care s-ar inscrie in categoria divertismentului. Este un film care te pune pe ganduri, creand un impact emotional puternic, intristand prin desincronizarile caii parcurse in viata de protagonisti, prin cautarea disperata a unei normalitati pe care spera sa o inteleaga si sa o afle cu ajutorul celuilalt si infruntarea absurdului din interior si din exterior. L'Enfer c'est les autres, dupa cum spunea Sartres, si in incercarea lor de a se cunoste, de a se intelege, personajele noastre tind sa se raporteze la modul in care le vede celalalt, un "celalalt" a carui viziune este deformata, alterata, transmitandu-le inapoi raportarea proprie la realitate. De aici se nasc sentimente precum neincrederea, dezamagirea, senzatia de a fi tradat de singura persoana a carei impresie conta si pana la depresia ce poate impinge la sinucidere mai este doar un pas. Numai mana salvatoare a aceluiasi prieten o va putea readuce pe Mary din infern, o mana pe care, la randul sau, va dori sa o intinda de-a lungul intortocheatei lor relatii de peste 20 de ani.
Ce este cu adevarat remarcabil la Mary and Max este ca nu are timpi morti. Orice animatie, oricat de buna ar fi, tot ajunge sa aiba un mic moment de stagnare, in care spectatorul sa-si traga putin sufletul. Si totusi nu vorbim despre un film "de actiune", ci de o induiosatoare poveste epistolara, care surprinde la fiecare scena prin inventivitatea limbajului, prin prospetimea abordarii, prin capacitatea de a combina satira cu parabola, analiza sociala cu psihanaliza si mai ales prin afectiunea cu care regizorul australian isi construieste eroii, intr-o evolutie deloc previzibila sau banala. A fost cu adevarat o mare supriza, ma astept la animatii bune de la Pixar sau Tim Burton, dar trebuie sa-l adaug si pe acest Adam Elliot pe un loc de frunte printre favoriti.

vineri, 16 martie 2012

Un creion magic


Manuel Rivas - Creionul tamplarului 

Stiti creioanele acelea patratoase pe care le folosesc tamplarii? Insasi forma lor are ceva ciudat, m-am gandit intotdeauna de ce oare sunt asa, nu mi se par deloc ergonomice, dar neavand un tamplar in jur, intrebarea continua sa ramana dintre cele fara raspuns. Ce-mi veni insa cu ele?! Un astfel de creion este madlena care-i declanseaza lui Herbal, fost gardian de inchisoare in Spania regimului franchist, fluxul memoriei, pe care il urmeaza pentru a-i relata unei prostituate istoria la care a fost martor, nedreptatile pe care era obligat sa le comita in numele unui regim in care multi nevinovati au fost condamnati la moarte. Creionul a avut un traseu sinuos de-a lungul timpului: dupa ce a trecut prin mainile mai multor mesteri, a ajuns in cele ale unui pictor, care avea sa schiteze cu el portretele tovarasilor sai de carcera, apoi in cele ale doctorului Da Barca, ce-si traieste povestea de dragoste intre o inchisoare si alta, pentru a sfarsi in cele ale lui Herbal, complice la atrocitatile razboiului, care a pastrat in suflet amintirea torturilor, nedreptatilor, executiilor sumare, tradarilor, dar si pe cea a unui om ce l-a fascinat si l-a transformat radical.
Intalnirea lui cu Da Barca il pune in fata unei imagini a omului ce ar fi putut sa devina daca nu ar fi imbracat uniforma franchista, transformandu-se intr-un instrument al regimului opresiv. Puterea ascunsa in creion este un fel de energie cu care se incarca detinatorul sau, ca si cum ar prelua, odata cu el, o parte din aspiratiile si idealismul fostilor proprietari. Este ca si cum cel intrat in posesia creionului primeste tot ce a fost mai bun din sufletul celor prin ale caror maini a trecut.
Nu este deloc o poveste tipica despre razboi, filonul poetic al lui Rivas se revarsa din fiecare fraza, lipsa liniilor de dialog, chiar daca uneori creeaza putina confuzie, dau si sentimentul unui poem ce curge alternand povestea de iubire a Marisei Mallo cu Da Barca cu vocile care-i turmenteaza mintea lui Herbal, cand lasandu-se purtat de indemnurile solare ale pictorului ucis, cand posedat de Omul de Fier:
 "Omul de Fier aparea tocmai atunci cand era predispus sa primeasca niste ordine drept sfaturi. Invata sa sustii privirea si, astfel, sa domini, pentru asta trebuie sa strangi din dinti. Vorbeste cat mai putin. Cuvintele, oricat de arzatoare si de taioase ar fi, sunt intotdeauna o usa deschisa pentru diletanti, iar cei mai slabi se agata de ele ca un naufragiat de batul catargului. Linistea, insotita de gesturi precise, are un efect de intimidare. Intre oameni, nu uita, raportul se stabileste mereu in termeni de putere. La fel ca intre lupi, contactul explorator deriva dintr-o noua ordine a lucrurilor: fie dominare, fie supunere. Si incheie ultimul nasture de la uniforma, soldat! Esti un invingator. Arata-le tuturor asta."
 Intreaga istorie poate fi citita din prisma dualitatii exprimate si prin legenda Vietii si a Mortii, in care acordeoanele naufragiate isi suspina destinul, strivite de valurile marii. Asemenea tanarului acordeonist care a ales Viata, Da Barca pare protejat de un destin miraculos, ce-l smulge permanent din ghearele mortii, de un talisman dat poate de puterea niciodata explicata clar dar intuita in fiecare cuvant a creionului tamplarului. Herbal este chinuit de cele doua voci din capul sau si intreaga carte, pana la urma, este despre Viata si puterea iubirii, pe de o parte, despre Moarte, teroare, razboi, ura, pe de alta.
Imaginile creeaza o lume fabuloasa, desprinsa parca din realismul magic sud-american; sustinute de un talent incontestabil, de un simt al detaliului si al presararii anecdoticului in dozarea tensiunii si a simbolurilor, de o stapanire a nuantelor limbii rar intalnite, ajung sa te smulga brutal din "eterna indiferenta" si iti ofera, printr-un creion magic, cheia spre o fantezie in care realul se pravaleste violent, intruziv, in care aparenta si realitatea se confunda, pana la punctul unde totul pare delirul oniric al unei minti zguduite de intensitatea Istoriei, mult mai coplesitoare decat poate accepta si suporta o minte umana.  

marți, 13 martie 2012

Acasa!?

Aleksandar Hemon - Omul de nicaieri (Fantezii cu Jozef Pronek) 

Aleksandar Hemon este venit de nicaieri, dintr-o fasie de lume pe care multa vreme oamenii au ezitat sa o numeasca Iugoslavia sau Bosnia, dintr-un timp in care plecarile temporare deveneau definitive data fiind situatia socio-politica mereu in schimbare. Despre el, despre plecare, despre instrainare scrie in "Omul de nicaieri" unde Jozef Pronek, alter-ego-ul sau romanesc, mi-a amintit de acel Tom Hanks pierdut si confuz in terminalul unui aeroport, un prizonier pe care birocratia nu stia cum sa-l plaseze intr-o tara care nu mai exista. Ce mai ramane din viata unui om atunci cand totul in jur se schimba, cei care l-au cunoscut, locurile in care a trait, persoanele pe care le-a iubit, radacinile redescoperite dupa ani doar pentru a se dezradacina si mai mult?
Imaginile trecatoare din care se alcatuieste treptat portretul lui Jozef evoca pe undeva stilul lui Nabokov, chiar daca provocarea principala a cartii, pariul autorului este acela de a surprinde un episod diferit al existentei eroului pus intr-un alt context, dintr-o alta perspectiva, cu o alta voce, fiecare martor fiind mai apropiat sau mai detasat, mai implicat sau mai obiectiv, mai poetic sau mai sec, neutru sau crud... 
Avem de-a face, deci, cu un roman polifonic, in care corul povestitorilor interpreteaza partitura unei vieti, formata nu atat din evenimente importante, ci din momente efemere, episoade minore, clipe trecatoare pe care traite impreuna. 
Prima dintre vocile din carte noteaza detalii banale ale existentei cotidiene intr-un stil poetic, animand obiectele banale, personificandu-le si dandu-le proportii magice: "o masuta schioapa cu patru scaune, acoperite de zgarieturi inexplicabile, de parca ar fi marsaluit pe campuri de sarma ghimpata", "doua oua albe se zbateau in clocotul apei, doi ochi fara irisi", "ghivecele goale de flori priveau toate in aceeasi parte, ca statuile de pe Insula Pastelui". Glasul acesta nuantat, venind din Chicago, lasa loc evocarii mai obiective, la persoana a treia, a copilariei si adolescentei bosniace a eroului, animat de aceleasi fantezii si aspiratii ca si tinerii nostri din acea epoca. Este pe undeva un background comun, tineretea celor din "blocul est european" al anilor '80, asa ca am rezonat la evocarea visului grupului de prieteni de a deveni celebri cantand piese Beatles, la revistele de benzi desenate citite pe sub banca... chiar daca ei au mai avut in plus o Olimpiada la Sarajevo si niste echipe de baschet, in rest ne uitam la aceleasi programe TV - fiind printre fericitii romani care prindeau sarbii :) - ascultam aceeasi muzica si vedeam aceleasi filme. 
O alta voce, care va primi si chipul colegului de camera cu care Jozef va petrece o perioada la Kiev, va relata un segment din epoca puciului de la Moscova, insa vazut din Ucraina, intr-o vreme cand tablourile si statuile lui Lenin inca ii vegheau pe tinerii bursieri veniti la studii, fie ele de literatura sau doar de regasire a unei identitati stramosesti. Perspectiva lui Victor este cea a indragostitului, a unui "tanar trist existentialist american tipic", dupa cum ii place sa se considere, care va fi atras de candoarea, de naivitatea, de stinghereala lui Jozef, pe care il va transforma intr-o fantezie neimplinita.
Prietenul din copilarie ramas in Sarajevo, marcat de atrocitatile razboiului, da glas poate celei mai sumbre imagini, intr-o scrisoare trimisa lui Jozef in America. 
Fiecare fraza merita citita, savurata, dincolo de ineditul situatiilor, care-l fac pe erou sa ajunga, de exemplu, sa aiba un schimb de replici in contradictoriu cu Bush, sa militeze pentru Greenpeace, sa transforme soarecele intr-un simbol nefast al existentei sale, sa lucreze alaturi de un detectiv, simtindu-se strain nu doar printre americani sau alti slavi, ci chiar printre conationalii sai, divizati de-acum intre crestini si musulmani. Daca din afara este privit uneori cu reticenta sau putina ostilitate (ca orice strain), cu compasiune si mila (ca orice locuitor al unei tari trecute printr-un razboi, chiar daca nu a participat direct la el), alteori ridica el insusi bariere impotriva acestor atitudini, isi construieste un zid de ironie si auto-ironie pentru a se apara de invazia instrainarii din afara.
Cu cea profunda, insa, interioara, este mai greu de negociat. Sentimentul cu care am ramas cand am terminat cartea a fost o tristete plina de confuzie, este mai bine pentru cei care n-au citit-o sa nu spun de ce, dar  as avea nevoie de o calauza care sa-mi reveleze "traduca" capitolul final. Am eu o explicatie, dar parca nu se leaga... si interpretarile citite  mi s-au parut niste supozitii la fel de (ne)fondate ca si ale mele...

vineri, 9 martie 2012

Schimburi




David Lodge - Schimb de dame 

Era candva un banc: "Un urs polar in Australia: - Mor de caaald, nu mai pot, nu mai rezist! La Polul Nord, un cangur: - Brrrr! Io-mi bag pula in schimburile de studenti!"
Cam asa si cu schimbul nostru, nu de studenti, ci de profesori: pe de o parte il avem pe conformistul Philip Swallow, englezul care pleaca de la obscura universitate Rummidge, in America la mult mai renumita Euphoric State, pe de alta pe celebrul profesor american Morris Zapp, care a acceptat schimbul doar pentru ca sotia sa l-a constrans, ca o negociere a divortului, sa se mute de acasa pentru 6 luni. 
Subtitlul cartii, "A Tale of Two Campuses" parafrazeaza romanul lui Dickens "A Tale of Two Cities". Despre o revolutie va fi vorba si aici, si despre calatorii ce te pot face sa-ti pierzi controlul asupra propriei vieti.
Fiecare dintre cei doi profesori pleaca de acasa cu bagajul sau de stereotipuri in privinta tarii si oamenilor printre care urmeaza sa-si petreaca urmatoarea jumatate de an. Daca Swallow nu se afla la prima sa vizita in America, fata de care nutreste nostalgia unei perioade frumoase a vietii lui, in schimb Zapp soseste in Anglia in premiera si oarecum impotriva vointei sale, temandu-se ca un contact apropiat cu tara lui Jane Austen ii va vicia perceptia critica asupra literaturii in care se specializase, preferand sa-si pastreze chiar si in momentul aterizarii certitudinile bazate pe ideile preconcepute: "- Daca nu ploua, nu poate fi Anglia. Ne-am abatut din drum. - In partea aia vad o pata mare, neagra. Probabil ca e un oras mare. - Cred ca-i Rummidge. O pata neagra, mare, nu poate fi decat Rummidge."
Primul impact este pentru fiecare dintre ei un soc cultural, o intalnire cu un sistem de educatie diferit, cu alte conceptii. Daca pentru Swallow impresia este una pozitiva, fiind multumit de chirie, mai mica decat in Europa, de privelistea frumoasa ce i se deschide in fata ochilor, fara sa se ingrijoreze prea mult ca apartamentul in care locuieste se afla pe un teren ce ar putea aluneca oricand, fiind intampinat de studenti cu caldura (cu prea multa chiar de unii dintre ei), starea de spirit a lui Zapp va fi influentata de peisajul mohorat, temperatura scazuta, linistea si izolarea de la sosirea in campus, intr-o perioada de vacanta.
Treptat, cei doi vor avea revelatia mult mai multor puncte comune cu locul in care au ajuns si isi vor redescoperi sexualitatea intr-un mediu dezinhibat, ferit de constrangerile familiale. Ambii intra pentru prima data intr-un club de striptease in tara pe care o viziteaza si ajung sa se apropie de femei cu care la prima vedere nu au nimic in comun.
Cele sase parti ale cartii reconstruiesc prin prisma postmoderna doua mentalitati antitetice care ajung sa-si descopere, pe masura ce citim, din ce in ce mai multe puncte comune, traind experiente similare in momente asemanatoare. Avem practic doua existente in oglinda, si pe masura ce se privesc cu un ochi ironic, dar plin de umor si format de filtrul propriilor interpretari literare descoperim cum imaginile in oglinda ajung de fapt sa se suprapuna, sa se identifice una cu cealalta. Colajul narativ pe care-l face Lodge imbina naratiunea de tip romanesc cu cea epistolara, cu decupaje din ziare si indicatii regizorale ale unei piese de teatru, reusind sa dea fiecarui personaj o voce unica. Daca la inceput naratiunea are un ton oarecum sarcastic si sobru, dat de detasarea analizei reci a strainului, pe masura ce eroii nostri se integreaza in mediul de adoptie incordarea dispare,  atmosfera devine din ce in ce mai relaxata si ajungem pe nesimtite sa asistam la o comedie de moravuri ca-n secolele XVIII-XIX, cu toate carambolurile aferente, coincidente, scrisori anonime, cuvinte si actiuni interpretate gresit, insa o comedie presarata cu accente sociale si metafizice, de unde nu lipsesc teme precum educatia, emanciparea sexuala, militantismul civic, diferentele culturale, date nu numai de distanta in spatiu, ci si de cea intre generatii.
Pentru bunii cunoscatori ai englezei: am inteles ca versiunea originala este un adevarat deliciu lingvistic, subliniind diferentele lexicale, gramaticale si culturale dintre britanici si americani. Chiar daca ceva din savoare s-a pierdut inevitabil prin traducere, atat cat a ramas fac din cartea asta un roman amuzant, perfect pentru o vacanta sau cateva ore de relaxare.


joi, 8 martie 2012

Horror, sex si miso

  
Ryu Murakami - In supa miso

Citez de pe un blog culinar, ca bucatarii stiu mai bine decat mine: "Supa Miso este un preparat specific japonez, servita traditional la finalul unei mese sau ca un mic dejun sanatos si plin de proteine. Pentru a va delecta cu supa miso intr-un mod autentic,  ingredientele solide se vor manca cu betisoare, iar supa se soarbe direct din bol." In cazul nostru, ingredientele ar fi sange, cruzime, imagini horror. Ce mai ramane in supa? O societate consumista ahtiata dupa modelul american, liceence care practica prostitutia de placere sau din plictiseala, in lipsa de alta ocupatie care sa le umple timpul, Kabukicho, cartierul din Tokio unde gasesti de toate pentru toti in materie de preferinte sexuale, de la peep-show-uri si ran-pabu pana la saloane de masaj erotic si cluburi sado-maso.
Frank este un gaijin, un american care vine la Tokio (parca asa stiam ca se scrie in romana, si nu cu "y", cum apare obsedant in carte) pentru cateva zile de petrecere in paradisul sexual. El apeleaza la tanarul Kenji, ghid turistic specializat in astfel de servicii, cunoscator al barurilor, cluburilor, dar si cu relatii printre sleperi, cei care stau in fata localului si incearca sa atraga clientii inauntru (oare cei din fata restaurantelor de prin locurile turistice din Europa tot asa se numesc?!). 
Perindarile lor prin locurile frecventate de persoane carora "singuratatea nu le este straina" sunt ocazia de a ne arata o anumita latura a Japoniei, cea in care adolescente cu un univers limitat isi inchipuie ca visul oricui este sa stea la Hilton sau sa cumpere de la Nike, dar si stereotipurile acestui univers despre americani, o natiune pe care, luand-o ca model, o resping totodata ("Daca lasam lucrurile sa mearga asa, fara sa intervenim, o sa ajungem cu adevarat ca America, o tara in ruine"). Admiratia si fascinatia fata de modelul america este imbinata cu dispretul, reciproc impartasit de Frank, care deplange lipsa valorilor religioase in Japonia si nu reuseste deloc sa inteleaga acest popor: ii imita pe negrii din Harlem, purtandu-se ca ei, dar nu stiu deloc engleza. Este o cultura atat de diferita incat pentru toti strainii care ajung acolo ramane o enigma, dupa cum marturiseste in carte o sud-americanca, straina de conceptul de compensatie, care nu poate intelege larga lui raspandire, de la copiii care se joaca inocenti cu mingea pana la industria sexului. Cartea mi-a dat pe alocuri o puternica senzatie de Lost in Translation prin incercarile esuate ale personajului american, trecute totusi printr-un filtru al receptarii foarte deformat, dupa cum vom vedea, de a intelege o natie atat de stranie. 
Pentru curiosi, cartea contine si un mic dictionar de termeni sexuali roman-japonez (roman prin prisma traducerii, evident). Ce mi s-a parut amuzant la un moment dat a fost descoperirea unui punct comun al nostru cu japonezii, acela ca si ei obisnuiesc sa aiba experti in toate domeniile existente si inexistente, precum "analist expert in liceeni". Se pare ca-si desfasoara activitatea cu acelasi succes ca si ai nostri, si anume prin discutii inutile la televizor. 
Cum spuneam la inceput, Japonia este supa, cadrul care ofera prilejul unei observatii exterioare, detasate, prin fraze scurte, seci, concise. Ingredientul solid al romanului e alcatuit dintr-o poveste horror care se contureaza treptat, incepand cu primele semne, continuand cu dezlantuirea si terminand cu explicatia a ceea ce a facut un monstru sa devina astfel. Este o alta viziune asupra vampirismului decat cea promovata de romanele si filmele pentru adolescenti, una tenebroasa, ce isi construieste motivatiile treptat. Cred ca v-ati prins ca am o slabiciune pentru ceea ce in limbaj cinematografic s-ar numi "thriller psihologic", de aceea m-a enervat teribil urmatoarea consideratie metatextuala pusa in seama lui Frank: "Stii cine se uita la filme de groaza? Oamenii care duc un trai plicticos. Au nevoie de stimulare, iar apoi vor sa se linisteasca. In timpul filmului, sunt cu inima in gat, iar cand se termina, se linistesc vazand ca lumea si ei insisi exista in continuare, ca mai inainte." Nope, sunt mai degraba, ca si jocurile de pe calculator, o supapa de eliminare a violentei care, in doze mai mici sau mai mari, exista in fiecare dintre noi. Si rareori mi se intampla sa ma prinda tensiunea, le privesc cu multa relaxare si cu amuzament, probabil incordarea apare doar cand ceva din scenariu ma surprinde atat de mult ca nu reusesc sa anticipez momentul tensionat care urmeaza (adica nu la filme americane) iar linistea de care vorbeste la final nu e decat o prelungire a celei din timpul filmului, nu am senzatia de "bine ca s-a terminat" decat daca filmul a fost prost. Asta nu inseamna ca n-am un trai plicticos, dar nu vad legatura cu modul de receptare al filmelor :) In schimb, ceea ce nu intelege CNA-ul este ca "daca esti atat de tampit incat sa iti vina ideea sa omori pe cineva dupa ce vezi un film de groaza, inseamna ca ti-ar veni aceeasi idee si daca te uiti la stiri". 
Sa ma intorc insa la carte: daca pe partea de atmosfera mi se pare reusita, in partea de constructie a actiunii  se impiedica intr-un bla-bla in care nu are loc nicio lovitura de teatru, nimic surprinzator (si vizualizam deja scenariul, dar n-a fost nici asa cum mi-am inchipuit, nici altfel, pur si simplu s-a pierdut), Kenji ramane destul de sters conturat, de amorf, parca lipsit de orice vointa si dupa ce am citit ultimele vreo 70-80 de pagini pe nerasuflate, asteptand sa se produca o epifanie cat de mica, am ramas cam... "Asta e tot?". Da, asta e tot, ca daca mai zic scap un spoiler. 

miercuri, 7 martie 2012

Hier ist kein Warum (Aici nu exista niciun de ce)

Carlos Franz - Desertul 

Copilaria ia sfarsit atunci cand incetezi sa te mai intrebi "de ce". Pentru unii, din fericire, momentul infrangerii si al resemnarii nu vine niciodata. Pentru altii, el marcheaza blazarea, inceputul unei vieti in care singurele preocupari sunt legate de grija zilei de maine. Pentru eroina din "Desertul", Laura, el vine odata cu lovitura de stat din 1973 din Chile, insemnand sfarsitul inocentei, a credintei in puterea legii pe care o servea ca tanara judecatoare in Pampa Hundida, o oaza in mijlocul desertului Atacama, atunci cand maiorul Cáceres, reprezentantul noii autoritati instituite, soseste pentru a construi pe ruinele unei mine de salpetru un lagar pentru detinutii politici. 
Povestea oscileaza intre un prezent plasat cu 20 de ani mai tarziu, cand Laura revine in orasul pe care-l parasise pentru a emigra in Germania, narata la persoana a treia, si trecut, momentul evenimentelor relatate de Laura intr-o lunga explicatie pe care simte nevoia sa i-o dea rebelei sale fiice, Claudia, ca raspuns la intrebarea "Unde erai, mama, cand toate acele lucruri oribile se petreceau in orasul tau?". Puntea peste timp se construieste de la aceleasi premise ca si cu 20 de ani in urma, si anume ca justitia, a carei reprezentanta este, are rolul de a reda intelepciunea istoriei, implicand si puterea de a pastra in umbra detalii ce ar afecta profund viata comunitatii. Dorinta de a reveni acolo unde si-a inceput cariera in momentul in care este gata sa se confrunte cu sinele provine dintr-o incercare tarzie de a repara greselile trecutului, cele care au dus si la destramarea casniciei cu jurnalistul idealist si volubil Mario care, la fel ca si Laura, va invata sa taca. 
Un intreg oras este macinat de vinovatia inactiunii in fata crimelor ce au loc in lagar, a executiilor al caror ecou il aud in fiecare dimineata, cautandu-si scuze si circumstante atenuante pentru tacere si inactiune. Ma gandesc ca la fel se vor fi simtit poate si locuitorii germani din apropierea lagarelor de exterminare in timpul celor de-al doilea razboi mondial. Poate istoria s-ar scrie altfel daca mana care semneaza sentinta ar fi aceeasi cu cea care o executa. 
Desertul ridica probleme de genul constiintei, vinovatiei colective, raportului de forte intre calau si victima (inclusiv in context sado-masochist), indemnand la reflectie asupra modului in care fiecare isi creeaza mecanismele de aparare, justificandu-si cele mai abominabile decizii: intotdeauna vinovatii sunt ceilalti, cei care dicteaza sentintele si nu cei care le executa, cei care le executa si nu cei care, prin lipsa de actiune, de opozitie, devin complici la crimele ce le sunt cunoscute. Pactul pe care judecatoarea il va incheia cu maiorul va fi pretul platit pentru a avea iluzia salvarii vietii detinutilor. 
Actiunea vindicativa este plasata in timpul Diavoladei, o serbare locala cand se spune ca diavolul insusi se coboara printre mastile demonilor adunati sa celebreze, prin ritualuri ce amintesc de misterele medievale sau extazul dionisiac, zeii stravechi ai indienilor cacique ce supravietuiesc deghizati in demoni, in rezistenta lor impotriva reprezentarilor crestine ce le-au luat locul odata cu venirea spaniolilor. Este un moment de ispasire a pacatelor, cand pelerinii strabat desertul pentru a se inchina unei statuete false a Fecioarei facatoare de minuni. 
Pe alocuri liric, alteori crud si obsedant, stilul lui Franz, avocatul convertit la literatura, are un puls ce ma duce cu gandul pe alocuri la Cortazar in unele pasaje formate din simboluri si obsesii, cu radacini in tragedia greaca, si o poveste ce invita la meditatie, pe care reuseste sa o abordeze in registrul potrivit, nici elitist, nici foarte facil si popular, sa pastreze o discretie ce-l ajuta sa lase personajul in prim-plan, sa se detaseze ca ton, fara patetisme neconvingatoare. Ritmul povestirii oscileaza intre cele doua scenarii care, incet-incet, converg spre deznodamantul pe undeva asteptat, pe undeva surprinzator.

marți, 6 martie 2012

Sindromul de Clérambault

Ian McEwan - Durabila iubire

Intr-o zi linistita, pe cand se afla impreuna cu sotia sa, Clarissa, la un picnic, Joe Rose vede un balon prabusindu-se. Alti patru barbati sunt martorii intamplarii, grabindu-se cu totii sa vina in ajutorul eventualelor victime. Din pacate, unuia dintre ei gestul curajos si altruist de a ramane agatat de balon atunci cand toti ceilalti ii dau drumul ii va pecetlui soarta, prabusindu-se din inaltul cerului. Dar si pentru Joe povestea va avea urmari greu de prevazut, ea marcand inceputul unei relatii ciudate si sinuoase cu Jed Parry, unul dintre ceilalti participanti la incercarea de salvare, care ii va invada in mod brutal viata.
Ca multe dintre cartile lui McEwan, si aceasta incepe printr-o intruziune a unui fapt divers, neobisnuit, in cotidianul linistit al personajelor. Joe si Clarissa se iubesc, insa evenimentul va genera rapid erodarea relatiei lor. In timp ce pentru Joe Jed Parry este o amenintare reala, un erotoman care ii pune in pericol viata transformandu-l in obiectul obsesiei sale erotico-religioase, pentru Clarissa el e doar produsul imaginatiei maladive a lui Joe, situatie ce pare sa incline evolutia narativa spre una similara celei din Fight Club.
Neincrederea, vinovatia, culpabilizarea se strecoara in cuplu si-l macina treptat, producandu-se un raport invers de forte: pe masura ce sentimentele celor doi unul pentru celalalt tind sa fie strivite de perceptia lor diferita asupra intregii povesti cu balonul si consecintelor sale, creste convingerea deliranta a lui Jed ca Joe nutreste pentru el o dragoste sincera. Toate gesturile lui, de la indiferenta pana la respingere fatisa, amenintari, incercari de discutii rationale ajung sa fie interpretate ca semne de incurajare, ca o testare a sentimentelor sale. Atractia erotica este una destul de vaga, sublimandu-se in fata celei de sorginte religioasa: Joe, mai mult decat un potential amant, reprezinta un suflet pierdut ce trebuie adus pe calea cea dreapta a Domnului, Jed fiind convins de misiunea sa de a apropia oaia ratacita, pe omul de stiinta cu convingeri atee, de divinitate. Iubirea lui insa e una distrugatoare, devastatoare, in masura sa creeze un gol de suspiciune si neincredere in jurul celui care face obiectul ei.  
Avem de-a face cu o carte ce exploreaza dragostea dincolo de manifestarile sale normale, o iubire patologica, ale carei conotatii nu au putut fi surprinse, din pacate, si in traducerea titlului in limba romana: "enduring love" nu este numai o iubire durabila, statornica, include si sensul de rabdare, de capacitate de a indura. Dincolo de ea, avem de-a face si cu un examen de constiinta, pe care personajul principal si-l face neincetat, lasandu-ne pentru o vreme sa balansam intre incertitudinea realitatii intruziunii agresive a lui Jed in viata sa si gandul ca este vorba pana la urma de propria lui minte dezechilibrata in urma socului mortii unui om in fata lui si, oarecum, din vina lui. O alta moarte i se va adauga pe parcurs si marturiile lui Joe vor fi privite si de politie cu aceeasi neincredere cu care i le-a intampinat Clarissa. 
Vocea narativa a lui Joe se impleteste cu scrisorile pline de pasiune ale lui Jed, pentru a lasa loc pe final verdictului sec si documentat al medicinei. Scrisul lui McEwan este in continuare complex, ingenios, impresionand prin jocul perspectivelor si eruditia divagatiilor (ne poarta printr-o multitudine de domenii si subiecte, de la psihiatrie pana la Milton, Keats sau neodarwinism, de la nevrozele cuplurilor fara copii pana la curentul hippie) si surprinzand prin cadre de o minutiozitate cinematografica. Spe sa ajung candva sa vad si ecranizarea cartii.
Durabila iubire nu este un roman politist sau un thriller, cum am vazut ca mai este catalogat, cine se asteapta la o actiune palpitanta ar putea fi dezamagit, cei care il cunosc pe McEwan stiu ca un fenomen neprevazut, menit sa atraga atentia, este doar pretextul pentru a diseca un suflet, relatiile dintre oameni, pentru a le explora angoasele si fragilitatea, pastrand insa ritmul interior al unui pasionant roman de aventuri, fiindca nimic nu este cum pare si adevarul contine intotdeauna subiectivitatea celui ce-l afirma, transformandu-l intr-unul relativ.

luni, 5 martie 2012

Amintiri din tinerete


Neagu Djuvara - Insemnarile lui Georges Milesco (roman autobiografic)

Personalitatea lui Neagu Djuvara ma fascineaza. In curand va implini un secol de viata (ii doresc multi, multi ani inainte cu aceeasi energie si rafinament al spiritului) dar are o vivacitate, o eleganta in maniere si limbaj care le depasesc cu mult pe cele ale unor pretinsi oameni de cultura mult mai tineri. 
In "Cuvantul inainte" al celei de-a doua editii a "Insemnarilor..." publicate la editura Humanitas, autorul nu face un secret din faptul ca Georges Milesco este un alter ego al sau, un personaj sub care se ascunde tanarul Djuvara, caracterizand-o drept "o carte trista si profund pesimista de la mijlocul vietii mele". Scrisa in anii 1958-1959, cartea a avut de asteptat 45 de ani pentru a fi publicata. Desi este subintitulata "roman autobiografic", structura, concizia si stilul sec sunt mai degraba apanajul unor insemnari de jurnal, unde personajul noteaza lapidar, in prima parte, experiente traite intre anii 1947-1957, incepand cu fuga sa nu lipsita de riscuri din Romania comunista, continuand cu sosirea la Paris, instrainarea de sotia sa, pierderea micutului Cocolos cand abia incepuse sa-l cunoasca, vestile trunchiate si sporadice primite din tara fata de care nutreste un dor nestins. Sunt insemnarile unui om care a pierdut tot ceea ce conta in viata, lipsit de speranta, cazut prada unei toropeli sufletesti din care nimic nu pare sa-l poata scoate. In scurte rastimpuri, veselia celor din jur pare sa-l molipseasca, doar pentru a recadea apoi intr-o melancolie si mai adanca, marcata de relatii sporadice care, odata consumate, il instraineaza definitiv de partenera. 
Amintirile din partea a II-a fac sa transpara formatia de ziarist si istoric a autorului cu care se identifica personajul. Cu spirit autocritic, Milesco isi considera insemnarile precedente fade, incapabile sa redea fidel trecutul, fara substanta, lipsite de profunzime. Il regasim peste doi ani, la sanatoriul "Les Alouettes" unde, de pe patul de spital, ne aduce inaintea ochilor fragmente dintr-o alta viata, de dinainte de emigrare: prezenta ocrotitoare a mamei, rigiditatea militareasca a bunicului, verile petrecute la tara in care aromele imbietoare se amestecau cu fascinatia decoperirii naturii, autoritatea bunicii, evocarea unchilor marcati psihic de consecintele razboiului, iubirea adolescentina pentru Sofia Wodinska.
Culorile luminoase si atmosfera idilica se vor estompa brusc, lasand loc, incepand cu 1941, ingrijorarii si confuziei razboiului. Sunt evocate traversarea Prutului si a Nistrului de catre armata romana, frigul, oboseala, marsuri prin canicula, caderea Odessei. Inca din 1942, eroul intuieste venirea "timpului resemnarii totale" ce se va abate peste cativa ani asupra tarii.
As fi preferat o autobiografie mai detaliata, as fi vrut ca autorul sa nu se ascunda in fictiune, sau poate sa imbrace intr-un stil mai literar pretinsa fictiune. Valoarea documentara a cartuliei este incontestabila in ceea ce priveste razboiul (de altfel, chiar daca personajul este unul fictiv, volumul este ilustrat cu fotografii din arhiva autorului), ca si faptul ca, dincolo de informatie, te face sa respiri un aer curat, venit dintr-o alta epoca, perioada interbelica fiind pentru mine cea mai atractiva in ceea ce priveste efervescenta vietii culturale, manierele cu iz usor desuet pe care le privim acum cu oarecare nostalgie amestecata cu duiosie, obiceiurile uitate astazi, ritmul vietii de zi cu zi. Dar ca incadrare literara mi se pare un hibrid care se vrea putin mai mult decat reuseste: fals jurnal cu date reale, biografie fictiva cu adanci ramificatii autobiografice, fals roman, in care stilul sec, lapidar, te face sa astepti in zadar o dezvoltare in unele pasaje, pastrand pana la sfarsit tonul unui reportaj in care sobrietatea, privirea oarecum cinica tine sub control introspectia, cartea este pana la urma doar un mod de exorcizare a demonilor interiori, un "aperitiv" concetrat care n-a facut decat sa-mi deschida apetitul pentru Amintiri din pribegie.

duminică, 4 martie 2012

China secolului XX

Zhang Jie - Cuvinte nescrise

Contactul meu cu literatura chineza se rezuma pana acum la o minunatie de carte citita acum muulti ani, Carturarul mucalit de pe magura cu magnolii  - Lotus de aur, Vaza si Prunisor de primavara scrisa de un anume Lanling Xiaoxiao Shen pe la 1600 (ar trebui sa o recitesc, sa vad in ce masura s-a schimbat receptarea de la 15-16 ani), la vreo 2 autori din diaspora, Amy Tan, fiica unor chinezi emigrati in America si Dai Sijie, plecat in Franta in 1984 si la Sorgul rosu al lui Mo Yan, singurul relevant pentru ce s-a mai scris in China ultimului secol si, din cate am inteles, cel mai important scriitor chinez din zilele noastre. Asa ca, neavand o baza deloc solida in literatura chineza, marketingul si-a spus din nou cuvantul cand m-am hotarat sa citesc "cel mai premiat roman chinez contemporan". Desigur, "premiat" nu spune foarte mult despre o evaluare calitativa, sunt  destule carti la care ma indoiesc serios de obiectivismul si gusturile juriului care le premiaza, mai ales in cazul literaturii romane, dar daca mai punem si nominalizarea la Nobel avem deja niste standarde destul de inalte.
 Cartea urmeaza aceleasi repere istorice ca si Sorgul rosu, plasandu-si povestea de-a lungul secolului 20, o perioada de framantari politice, sociale, in care China a fost devastata mai intai de invazia japoneza, apoi de instaurarea comunismului si de asa-zisa revolutie culturala. Wu Wei, personajul principal, este o scriitoare celebra care nu va reusi niciodata sa scrie cartea dedicata mamei sale, Ye Lianzi. Se pastreaza doar insemnari fragmentare asupra vietii ei tragice, marturii completate de naratoare, pentru a alcatui din fragmente istoria a trei generatii de femei in cadrul istoriei mai ample, a suferintei unui popor.
Este o lume in care realitatea cruda se imbina cu credintele magice. La inceputul secolului, in satele chinezesti se pastrau inca traditii ce aveau ca scop impacarea spiritelor celor plecati,  iar tanara Ye Lianzi, singurul copil nascut viu dintre cei 7 ai bunicii Mohe, despre care Wu Wei nu ajunge sa afle prea multe, pierzand o parte importanta din memoria sangelui sau, poarta in ea inca din copilarie darul de a prevedea, de a presimti ce-i rezerva soarta. Isi va creste singura fiica, fiindca dupa Razboiul de rezistenta impotriva invaziei japoneze sotul refuza sa se intoarca la ele, trimitandu-i doar o scrisoare prin care-i anunta despartirea lor. In aceste conditii, copilaria solitara a lui Wu Wei va fi marcata de frig, batai, foamete, iar mama sa va duce o lupta disperata pentru supravietuirea lor.
Inceputa ca o dorinta de a aduce un tribut memoriei mamei sale, cartea nescrisa a lui Wu Wei se va transforma in propria sa poveste, aceea a unei femei care, ajunsa la maturitate o scriitoare celebra, se marita cu un barbat mai in varsta cu 20 de ani, Hu Bingchen, impartit intre cele doua repere feminine ale vietii sale sentimentale, Wu Wei si Bai Fan, femeia cu care va fi casatorit inainte si dupa Wu Wei.
Hedonist, egoist, grosolan, Hu Bingchen incearca sa-i minimizeze mult mai tinerei sale sotii meritele, sa atenueze diferenta de varsta umilind-o, distrugandu-i erotismul prin remarci nepotrivite si neadevarate, frustrat de o casatorie in care nu mai face obiectul idolatriei sotiei. Wu Wei este constienta ca el scrie o carte ce formeaza de fapt un colaj de studii din care lipseste orice element de noutate, lucruri deja lamurite si cercetate de altii, in timp ce orgoliosul sau sot o considera un document unic, o analiza politica si sociala cum nu s-a mai facut, dar este indeajuns de las incat sa nu si-o asume, incercand sa foloseasca un alt nume pentru publicarea ei. Casatoria lor este vazuta din afara ca una din interes, multi o condamna pe Wu Wei pentru ca s-ar fi folosit de pozitia si situatia materiala a lui Hu Bingchen, cand de fapt el a fost cel care a profitat de faima ei de scriitoare celebra.
Povestea individuala este intersectata de un mozaic de alte povesti si repere istorice, astfel ca glosarul de la inceput este binevenit, ajutandu-ne sa intelegem mai bine framantarile sociale si politice, perioadele in care s-au succedat evenimentele. Firul narativ este complex si neprevazut, se frange pentru a se relua din alt punct, ca un puzzle ce reconstituie incet-incet destinele dramatice ale unor femei puternice, care nu au incetat sa spere si sa lupte. Este ca si cum ai lua o vaza chinezeasca sparta, asemenea memoriei lui Wu Wei ajunsa in pragul dementei, si ai reconstitui-o treptat, cu migala, lipind uneori cioburi care nu par sa aiba sens dar, odata terminata munca, observi ca a iesit o mica bijuterie, slefuita cu migala, care imbina registrul epic cu cel liric, psihologia cu istoria, tumultul destinului colectiv cu ritmul cotidian, tihnit sau agitat, al zilelor traite de persoane insignifiante, cu slabiciunile, lasitatile, actele de curaj, meschinaria si onestitatea fiecareia dintre ele.
Daca in general am o problema cu scriitura feminina (nu stiu de ce femeile in literatura simt nevoia sa-si exorcizeze demonii cu atata patos, in loc sa-i trateze cu ironie, cu umor, fie el si negru, cu sarcasm, cum fac autorii de sex masculin), sa zicem ca aici reusesc sa trec cat de cat peste ea, fiindca exista o anumita poezie in stilul lui Zhang Jie si tehnica narativa a memoriei involuntare genereaza senzatia de spontaneitate, onestitate. Asa ca astept si celelalte doua volume promise ale trilogiei, fiindca multe cuvinte au ramas inca neasternute pe hartie.

sâmbătă, 3 martie 2012

Supereroi


Chronicle (2012)

Este bine sa te duci din cand in cand la un film fara asteptari prea mari. Risti sa te prinda pe picior gresit si sa te surprinda in mod placut, cum mi s-a intamplat recent cu Chronicle. Adica la ce te poti astepta cand pui in aceeasi propozitie cuvintele "superputeri" si "adolescenti americani"? Eu, cel putin, ma gandeam la un film tembelut, cu oarece situatii de un comic sau dramatism fortat, dupa caz, cu multe efecte speciale si prea putina maturitate in abordare. Acum nu spun ca am avut cine stie ce revelatie artistica si am descoperit filmul anului, departe de a fi o capodopera, reuseste sa ramana intr-o zona mai mult decat decenta. 
Trei tineri, Andrew, Matt si Steve fac o descoperire in urma carora se vor vedea inzestrati cu darul telekineziei, dar pe care incep sa-l descopere si sa-l accepte natural, reactionand cu normalitatea oricarui om care s-ar trezi intr-o buna zi ca poate face un lucru iesit din comun: panica, din ce in ce mai putina teama, entuziasm, dorinta de a-si explora cat mai adanc noile limite, de a-si controla mai bine capacitatile, confuzie, descoperirea aplicabilitatii noilor abilitati in viata de zi cu zi. Personajele evolueaza frumos si credibil, povestea n-are nimic tras de par, justificarile actiunilor sunt perfect logice si de inteles.
Ceea ce face filmul placut, punctul sau forte, este scenariul, unul care nu incearca sa forteze nota pentru a pune accentul pe spectaculos, pe senzational, ci pe firesc. Poti empatiza cu personajele tocmai fiindca te poti pune in situatia lor, iti imaginezi cu usurinta ce ai face tu daca te-ai trezi peste noapte cu o putere pe care nu ti-o cunosteai. Ce ai face tu, de exemplu, copilul nepopular, putin mizantrop dar dornic in acelasi timp de recunoasterea si acceptarea colectiva, care-si uraste tatal, sau tu, tanarul inteligent si echilibrat, constient de faptul ca poti distruge dintr-o miscare totul in jur, ca poti curma vieti. Cei trei actori sunt convingatori, dand viata unor personaje naturale, in miscare, in continua dezvoltare, facandu-ne partasi la procesul de creare si evolutie a supereroilor. Efectele sunt bine create, dialogurile firesti, scenariul inteligent constituindu-se drept raspuns la alegoria lui Platon despre Gyges, cel ce ajunge regele Lydiei gratie unui inel gasit intr-o grota care-l facea invizibil. Este o meditatie asupra a ceea ce este drept sau nedrept, asupra naturii umane corupte sau coruptibile prin modul in care un individ este situat in societate. Cu cat se afla pe o treapta mai joasa, cu atat atunci cand puterea ii creste este tentat sa abuzeze de ea, fiindca gandeste si resimte nedreptatea la o scara mult mai mare decat semenii sai mai populari. 
Chiar daca recurge la unele din stereotipurile filmelor cu supereroi, in Chronicle se strecoara ceva mai mult decat simplul divertisment. Exista insa si un lucru care nu mi-a placut, pe alocuri chiar m-a exasperat la el. Toata povestea asta a filmarilor cu camera de mana, fixa sau mobila, mai tremurata sau rostogolindu-se odata cu mana care o sustine, lansata de Blair Witch Project incepe sa ma agaseze. Ii inteleg utilitatea si avantajele, poate o perspectiva first person are rolul de a implica mai mult spectatorul, de a dinamiza filmarea, scuteste scenariul de anumite explicatii date din unghiul de vedere omniscient dar come on! Ajunge! Incepe deja sa mi se para un mod cheap de a capta atentia, deloc justificat de povestea in sine. Nici chiar turistii japonezi veniti in Europa nu sunt atat de obsedati si dependenti de lentila camerei pentru a privi totul, absolut totul prin ea, pentru a-si trai intreaga existenta, chiar si atunci cand incepe sa devina extrem de interesanta, prin ochiul rece al aparatului de filmat. Se pare insa ca unul dintre eroii nostri este... In afara de aceasta abordare cam fortata, situatiile sunt credibile, chiar si neverosimilul ajunge sa fie revelat intr-un context normal, in care se porneste de la premiza supranaturalului, cum este cel al unui spectacol de magie.
Una peste alta, este un film simpatic si, fara sa vrea sa revolutioneze genul, reuseste sa aduca o perspectiva usor diferita intr-un domeniu mult exploatat in cinematografie, cel al filmelor cu personaje inzestrate cu superputeri, nu doar ca nu este o pierdere de timp, ci chiar e placut, relaxant, lipsit de platitudinile obisnuite.

vineri, 2 martie 2012

To see or not to see... Opeth la Bucuresti


Concert Opeth, Von Hertzen Brothers, Jukebox Venue, 29 februarie 2012

Pe la 7 si 20 m-am infiintat in fata clubului Jukebox, cu teama ca am pierdut deja prestatia finlandezilor din deschidere. Nu m-as fi plans foarte tare daca s-ar fi intamplat, insa voiam totusi sa-i vad. Cand colo... surpriza-surpriza! O senzatie de deja-vu combinata cu fiori de frig si teama, acentuati de aparitia in zona a omului cu karma proasta care acum cativa ani ne-a facut sa stam patru ore afara, in acelasi loc, asteptand venirea celor de la Candlemass, mi-a retezat din elanul si voia buna cu care venisem la concert. Tropaind, huiduind, socializand, obtinand informatii din ce in ce mai contradictorii, cum ca desi ora de incepere a concertului pe afis era 19,00 ultimele surse ar fi indicat 21,00 iar un zvon si mai alarmist (credeam noi atunci in inocenta noastra ca e doar un zvon) spunea ca Opeth ar incepe sa cante la 23,00 timpul trece: un sfert de ora, o jumatate, o ora... o ora jumate... Frig, si mai frig, din ce in ce mai frig, unii abandoneaza lupta cu timpul si pleaca, altii se retrag sa se incalzeasca pe la vreo bodega invecinata, cei mai optimisti si perseverenti spectatori raman pe pozitii sperand ca dintr-o clipa in alta se vor deschide portile Raiului, pentru cei care cred ca asa arata Raiul, cu o chitara luminoasa deasupra :)
Injuraturile la adresa organizatorilor sunt inevitabile. Dar stiti cine plateste pana la urma oalele sparte. Este ca la reportarea TVA-ului: nu ne intereseaza daca trupa s-a ratacit pe drum, daca tour managerul vine cu pretentii absurde pe ultima suta de metri, daca organizatorii isi bat joc de public doar asa, fiindca pot sa-l tina in frig pana isi pierde rabdarea, costurile sunt in sarcina consumatorului final, adica al fraierului platitor de bilet, care isi inchipuie ca pentru cei 85 sau 95 de lei dati totul ar trebui sa mearga struna, concertul sa inceapa la ora anuntata pe bilet (sau hai, cu 10-15 minute intarziere), daca nu - macar accesul in sala, mai ales cand vremea nu este foarte prietenoasa, sa se faca la ora mentionata. Nu si nu?! Cel putin am fi fost indreptatiti sa primim o explicatie, cineva sa iasa si sa ne spuna: ne pare rau, blabla, uitati care e situatia / cat mai aveti de stat. Lipsa de respect (ca este a organizatorului, a trupei sau a promoter-ului strain) va duce la acelasi sentiment si din partea spectatorului, asa ca organizatorii sa nu se mire de lipsa de incredere a publicului de la noi concretizata in dorinta de a nu-si cumpara bilete in avans (suntem patiti, "incidentele" nu sunt cazuri izolate, mai degraba concertele la care totul merge struna sunt exceptia de la regula), de a nu mai participa la concertele organizate de anumite persoane, de a prefera (pentru cei mai apropiati de granita) sa mearga sa-si vada trupele favorite la Budapesta sau Sofia si nu la Bucuresti. 
Sa ne intoarcem la concertul nostru: dupa aproape doua ore, usile s-au deschis, insa nu era deloc sfarsitul asteptarii. E adevarat ca am intrat in hol, puteam sa ne incalzim si sa ne clatim gatlejul cu un strop de lichid (ceea ce nu-i ajuta deloc pe disperatii care aveau nevoi fiziologice mai puternice, reprimate atata timp, fiindca toaleta era in afara zonei de acces), dar am mai avut de asteptat inca vreo jumatate de ora pana cand sa ajungem in sfarsit in sala si sa inceapa concertul. Singurul lucru pe care-l apreciez la toata povestea asta cu asteptatul este ca aici nu am fost tratati cu aceeasi nesimtire ca si la SepticFlesh, unde trupa aproape terminase de cantat cand a reusit sa intre mare parte din masa de oameni inghetata de afara. 

Finlandezii de la Von Hertzen Brothers, trupa celor trei frati Von Hertzen, a avut misiunea dificila nu atat de a incalzi spiritele, cat de a mai calma nervii intinsi ai publicului, pentru a ne ajuta, in sfarsit, sa uitam de indignare si sa ne putem bucura de show. Nu cunosteam trupa inainte de concert, asa ca, pentru a sti la ce sa ma astept, am ascultat cateva piese acasa, imi sunau a un prog rock destul de cumintel. Live insa, soundul lor capata o agresivitate care il apropie destul de mult de cel al trupei in deschiderea careia concerteaza in acest turneu. Au la activ patru albume, ultimul dintre ele, Stars Aligned, aparut in 2011. Am ascultat doua piese de pe el, dar in scurtul recital, de o jumatate de ora, au reusit sa treaca si prin cele 3 albume precedente. Nu stiu daca nu m-au impresionat din cauza starii de spirit sau pentru ca nu prea gust ceea ce canta, tind sa cred ca putin din ambele, fiindca nici inregistrarile nu pot spune ca m-au entuziasmat, asa ca nu ma plang de lungimea prestatiei lor.

Opeth au intrat pe scena la ora 23,00. Desi, fiind vorba de promovarea albumului Heritage, stiam ca urma sa ascultam un playlist care include destule piese de pe el, ceea ce nu pot spune ca ma bucura in mod deosebit, speram totusi la mai multa diversitate, la o alternanta a pieselor care sa nu duca la stagnare si plictiseala. Din pacate, este prima data cand m-am plictisit la un concert Opeth. Ii vazusem de vreo 3-4 ori inainte, ultima oara la Artmania, si de fiecare data singurul lucru care ma deranja era umorul de o calitate indoielnica pe care-l presara Akerfeld in discursurile ce insoteau prezentarea pieselor. As spune ca din acest punct de vedere a fost mai decent decat cu alte ocazii, insa decizia sa de a renunta la piesele mai agresive mi se pare in masura sa le indeparteze o parte din fani (printre care ma numar). Poate le vor aduce probabil altii noi, nu ma lamentez cum ca si-ar schimba stilul muzical, departe de mine gandul, doar ma intristeaza faptul ca si muzicienii imbatranesc si, de la o vreme, isi mascheaza incapacitatea de a mai sustine growlingul la nivelul de pana acum intr-o alegere benevola a laturii acustice, mai "cuminti", mai melancolice si sentimentale a muzicii lor. Dincolo de declaratii de intentie, am auzit, pe piesele in care era prezenta vocea growl, ca s-a mai subtiat, si-a mai diluat din forta, este un efort mai mare asa ca deh... nu ii pot cere omului sa-si strice definitiv corzile vocale, dar pot sa spun ca trupa imi va placea mai putin decat in trecut.
Pana una-alta, au bifat aproape intreaga discografie, cu 4 piese de pe ultimul album (dintre care Devil's Orchad imi place cel mai mult), cu o dedicatie in memoria lui Dio, trecand apoi si prin celelalte, The Drapery Falls (de pe Blackwater Park, cel care continua sa ramana albumul meu favorit), The Grand Conjuration (de pe Ghost Reveries) si asa mai departe, incheind apoteotic cu minunanata Deliverance, o proba de virtuozitate pentru orice tobar, piesa care m-a facut sa-mi para rau ca se termina concertul.
Daca stau sa ma gandesc, setlistul in sine nu a fost chiar atat de rau. Ceea ce l-a facut sa para mai slab a fost lipsa de alternanta pieselor, alegerea - nefericita cred eu - de a plasa un calup de piese lente la inceput, nu-i vorba ca nu-mi plac, merg de minune ca pasaje alternate printre cele mai brutale, insa prea multe la un loc, marturisesc, imi fac somn. De pe la jumatatea concertului, probabil dupa ragazul necesar pentru incalzirea vocii, atmosfera s-a mai inviorat, odata ce playlist-ul a capatat ritm si nerv.
Pentru mine Opeth este o imbinare de agresivitate si melodie la nivel instrumental, de riffuri si armonie, de voce clean in crescendo pentru a exploda apoi intr-o descatusare de energie, piesele care-mi plac cel mai mult sunt cele care pastreaza echilibrul intre aceste doua aspecte. Cumva asta e identitatea trupei, daca ii iei una dintre laturi, oricare, jumatate din farmecul ei se duce, de-asta n-am prea gustat prea mult Damnation si ultimul album, de-asta as fi sperat la mai multe piese mai vechi (dar nu pot reprosa asta, stiam ca Heritage e "vedeta", aruncasem si un ochi pe setlistul concertelor precedente, pe care l-au respectat) si de-asta pana spre jumatate incepuse sa-mi para rau ca m-am incapatanat sa stau afara, in frig, si n-am plecat, cum au facut destui altii.
Insa Deliverance-ul de la final a meritat toti banii, ca si fulgii mari si desi de zapada care cadeau pe la ora 1, cand am plecat. Wait, ei erau gratis si puteam sa-i vad si acasa!

Ca sa bifez si partile pozitive ale evenimentului, ele ar fi sunetul, echipele de securitate si prim-ajutor foarte ok, discrete si neintruzive.
Observ ca aproape am scris mai mult despre aspecte colaterale concertului propriu-zis. Cred ca avem cativa organizatori de concerte care tare se mai bucura sa fie vedeta show-ului, sa se povesteasca mai mult despre ei decat despre trupe fiindca orice publicitate este, pana la urma, o forma de afirmare. Cu cea pozitiva e mai greu, e mai mult de lucru pana sa te perceapa lumea ca o institutie serioasa (cum sunt Artmania, Hatework, Axa Valaha de exemplu), cea negativa e mai facila, se obtine mai repede.  Eu un singur lucru am de spus legat de asta: cea mai buna organizare este cea in care organizatorul nu se vede, nici nu stii ca exista, nu cea in care toata lumea cauta disperat vinovatul sa-l injure personal. Succes data viitoare!


joi, 1 martie 2012

Un film... gri


The Grey (2012)

Filmul asta nu se hotaraste daca sa fie alb sau negru... adica daca vrea sa aiba o abordare mai psihologic-tensionata sau una onesta,  de thriller bazat pe macel, sange, mate. Asa ca ramane in zona gri, desi culoarea lui predominanta este albul. Suntem intr-o imensitate de zapada, unde se prabuseste un avion ce aducea de la lucru un grup de muncitori. Supravietuitorii au de luptat nu numai cu frigul, lipsa de alimente, ranile si socul cauzate de caderea avionului, ci si cu o haita de lupi imprevizibila ca manifestari, dupa cum vom vedea.  Din fericire, il au cu ei pe Liam Neeson, pe care l-am vazut in ultima vreme in roluri de Bruce Willis, asa ca n-ar trebui sa fie o problema :) 
Si totusi... ma asteptam sa vad una din doua: fie Liam Neeson kicking ass, un film onest de actiune, fara prea mari confruntari interioare, fie un film tensionat, psihologic, care sa abordeze lupta din perspectiva dorintei de supravietuire, a sensului unei vieti ce merita traita. Este cam greu sa te gandesti totusi ca un om care nu mai are iluzii si sperante si la inceputul filmului se gandeste la sinucidere, care dupa scrisul sovaitor pare o fiinta nu foarte evoluata spiritual, semi-analfabeta, fara prea multe probleme de constiinta, mai inclinata spre instincte primare, asemenea lupilor cu care se confrunta, ar putea crea un personaj veridic al unui thriller psihologic. Deci nu, ceea ce nu m-ar fi deranjat defel daca nu ar fi emis pretentii in acest sens. 
Structura filmului este cea a cliseelor horror de categoria B: se da o pustietate pe unde n-a ajuns nici umbra semnalului telefonic sau a GPS-ului, avem un grup de oameni care vrea sa iasa de acolo si oponentii, marea amenintare, in cazul nostru niste lupi, cu miscari destul de veridic generate pe calculator, insa preferam niste husky sau malamuti reali, cinstiti, decat acei mutanti care, de dragul conventiei cinematografice au fost transformati in niste uriasi negri amenintatori iar de dragul scenariului au fost pusi sa actioneze atipic si stupid. 
Si acum urmeaza paragraful de SPOILERE neesentiale, ca de altfel tot filmul.
Imaginati-va un grup de oameni urmarit de lupi fugind, fugind, pana cand unul dintre ei, veriga slaba, este prins de cele 3-4 animale si sfasiat. In momentul acela, ei se opresc din fuga, se intorc amenintatori spre lupi, ii agreseaza verbal (ca altfel nu pot sa spun) si... surpriza! Lupii isi lasa victima, din pacate prea tarziu pentru ea, si pleaca. Era atat de simplu, de ce n-au facut asta de la inceput? Mai avem un dispozitiv GPS descoperit prin bagajele celor care n-au supravietuit prabusirii, anuntat ca marea revelatie si posibila salvare. In afara de faptul ca i se agita de cateva ori antena, fara speranta, se dovedeste un accesoriu absolut inutil. Cat de greu poate fi sa rezisti intr-un torent rapid la niste grade cu minus si apoi, cu hainele ude, sa pornesti la lupta pentru titlul de mascul alfa al filmului?! Si cat de imprevizibil si surprinzator este ca, dupa ce ai traversat o prapastie pe o coarda creata miraculos din haine innodate, sa ajungi exact acolo unde iti inchipuiai ca dusmanii care nu stiu sa mearga pe sarma nu pot ajunge! Mai ales cand grupul este calauzit de un vanator experimentat, care cunoaste ca nimeni altul obiceiurile si - ar trebui - urmele lasate de pradatori! Cat de duioasa si cheesy este imaginea portofelelor care spun povestile familiilor pe care nu le vor revedea niciodata! Ce minunatie de scenariu! Ce actori inegalabili care ar fi putut lipsi cu desavarsire! Filmul n-ar fi pierdut nimic din calitate daca personajul lui Neeson ar fi fost singurul salvat din prabusirea avionului si toata lupta ar fi fost una pe cont propriu, dar probabil aveau si lupii nevoie de papa ca sa reziste plictiselii 2 ore :)
Ceea ce m-a deranjat foarte mult la film a fost nu atat lipsa lui de realism, s-au mai vazut scenarii slabe compesante de imagini frumoase (nu prea e cazul aici, desi se incearca, rareori avem cadre care sa surprinda cu adevarat maretia salbatica a zonei) sau de personaje bine compuse (nici despre asta nu e vorba, cu exceptia lui Neeson nu avem vreun personaj mentionabil), ci pretentia lui de abordare psihologica, de creare a tensiunii din combinarea starilor de depresie, nostalgie, melancolie cu furia, indarjirea, speranta.
Am lasat la final indemnul mobilizator care urneste muntii din loc si da aripi mai ceva ca Redbull:
Once more into the fray
Into the last good fight I'll ever know
Live and die on this day,
Live and die on this day.