sâmbătă, 18 februarie 2012

Catedrala din Kingsbridge


The Pillars of the Earth (2010) 

Pentru prima oara voi vorbi aici nu despre un film, ci despre o mini-serie de 8 episoade, ecranizare a romanului cu acelasi titlu al lui Ken Follett. Nu ma pot abtine sa nu va impartasesc cateva ganduri despre acest film. Daca ati urmarit cu placere The Tudors sau chiar si Game of Thrones sunt sanse mari sa va placa si asta. Cu Tudorii are in comun plasarea istorica in Anglia medievala: aici vorbim despre o perioada precedenta celei a domniei lui Henri al VIII-lea, 1123 (anul cand nava ce-l aducea in Anglia pe mostenitorul tronului a fost scufundata si incendiata) - 1174. Cu Games of Thrones se aseamana prin atmosfera, prin viziunea cinematografica a lumii pe care ne-o infatiseaza. Cu ambele serii este unita de ingredientele comune acestui gen de filme: dragoste, pasiune, intrigi, o mica doza de supranatural pentru a condimenta si romanta putin povestea.
Regizorul  Sergio Mimica-Gezzan a mai realizat, pe cont propriu, episoade din alte seriale cunoscute, precum Prison Break si Battlestar Galactica, lucrand mai mult ca asistent de regie pentru filme importante, precum Arizona Dream, Schindler's List, Saving Private Ryan, Minority Report, Catch Me if You Can (pare sa fie asistentul principal de regie al lui Spielberg).
The Pillars of the Earth are ca tema centrala construirea catedralei din Kingsbridge (una inventata, a carei arhitectura este inspirata de cea reala a catedralelor din Wells si Salisbury), dar fictiunea este brodata in jurul evenimentelor reale din timpul domniei regelui Stephen, precum lupta sa pentru putere cu imparateasa Matilda, batalia de la Lincoln, perioada cunoscuta in istoria Angliei ca The Anarchy. 
Totul este presarat cu povesti de dragoste, cu lupte pentru putere, cu sentimente intense, din care se nasc dorinta de razbunare, ura, urmarirea idealurilor cu orice pret. Personajele ne apar inca de la inceput in alb si negru, sunt eroi care stiu ce vor si sunt dispusi sa sacrifice orice pentru implinirea viselor. Chiar daca visele lor sunt diferite (dorinta de putere, orgoliul de a construi o catedrala cum nu este alta, incercarea de recuperare a mostenirii parintesti din mana oportunistilor intriganti), pasiunea pusa in implinirea lor este la fel de mare si dispusa sa mearga oricat de departe ar fi nevoie, pentru unii calcand pe cadavre, pentru altii sacrificandu-si ce au mai de pret in viata.
Daca ar fi sa enumar punctele forte si slabe ale filmului, as gasi destule in ambele directii. Nu am sa ma leg de faptul ca, din cate am inteles, de pe la episodul trei nu prea mai respecta firul cartii si omite un personaj important al acesteia, nu ma intereseaza si n-am de gand sa o citesc, insa: ritmul mi se pare ca stagneaza pe alocuri si nu are acea accelerare dorita pe final, desfasurarea este de obicei previzibila si rezolvarea unor situatii foarte simplista, castingul a fost ales in asa fel incat sa nu existe nicio urma de indoiala asupra caracterului personajelor: avem the good guys, carismatici, cu privire luminoasa, frumosi conform criteriilor moderne de frumusete si the bad guys, marcati de cicatrici, cu trasaturi tenebroase, chipuri ce poarta marcata umbra sufletului intunecat pe ele, nas acvilin asemenea unor pasari de prada. Inteleg dorinta de a face seria accesibila tuturor, dar nu era nevoie de o abordare chiar atat de simplista. Pe de alta parte, tocmai distributia este cea care aduce o parte din farmecul serialului, cu un Ian McShane mai malefic decat cel din rolul piratului cel diabolic din Caraibe, cu Rufus Sewell foarte convingator in rolul darzului si determinatului mester constructor Tom Builder, cu un Donald Sutherland adus pentru a da si mai mare greutate castului si un baiat roscovan foarte interesant.
Nu este greu de inteles de ce, in aceste conditii, personajul meu favorit ramane Ellen, cea care reuseste sa surprinda cel mai bine granita dintre lumina si intuneric, pastrandu-se intr-o zona gri in care blestemele si profetiile isi pastreaza greutatea si capacitatea de implinire si unde Biserica, cea care a indoctrinat oamenii simpli intr-o vreme in care singura sursa de informare erau zvonurile, barfele si discursurile, castigandu-si pe seama manipularii puterea politica si importanta de care nu a ezitat sa profite din plin de-a lungul timpului, nu are ce cauta.
Alaturi de povestea propriu-zisa care, chiar daca e usor de intuit, te captiveaza si te tine lipit de ecran, avem o punere in scena spectaculoasa, cu imagini pitoresti si scene de ansamblu atent construite, o atmosfera care fascineaza si spune istoria unei epoci tenebroase, in care rutina si plictiseala nu aveau timp sa-si faca loc: daca nu era un razboi, precis aparea o intriga sau un atac prin surprindere, aliantele se faceau si se desfaceau in orice moment iar a fi in gratia regelui astazi nu iti dadea certitudinea ca maine nu vei ajunge la spanzuratoare. Nu am nostalgii legate de acele vremuri, nu as fi vrut sa le traiesc, ci doar sa le urmaresc ca spectator distant. Dincolo de povestile de dragoste pe care le poarta cu sine fiecare personaj (iubirea ca sentiment amoros, mistic, filial sau pentru meserie) avem povestea unui inceput, cel al construirii catedralelor cu acoperis din piatra, abside, vitralii, ocnite, arcade externe (cu ultimul termen stiu ca am dat-o in bara, dar cunostintele mele de arhitectura sunt modeste si n-am idee cum sa-i spun in romana :( ), cu multe detalii interesante despre modul in care se decidea si ce presupunea constructia unei catedrale, incepand cu relicvele necesare  pentru a atrage cat mai multi credinciosi care sa "cotizeze" la continuarea constructiei. Totul romantat, brodat, asezonat cu o poveste produsa de Starz (ca si seria Spartacus) tipica celor din serialele istorice HBO, doar cu putin mai prejos decat acestea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.