Thursday, 29 September 2016

Pana cand nu va mai ramane nimic de urat...


Ray Bradbury - Omul ilustrat

In 1951, Ray Bradbury publica volumul de fata, format din 18 povestiri, cu un prolog si un epilog ce le incadreaza intr-o rama, aceea a istoriei unui barbat pe trupul caruia este incrustata magia tatuajelor miscatoare ce dezvaluie fiecare dintre tablourile halucinante care compun cele 18 fragmente. Prinzand viata, deapana cate o istorie: despre ce pot vorbi niste astronauti in timp ce se prabusesc prin infinitul negru al spatiului? ce se intampla atunci cand copiii preiau controlul asupra camerei lor si folosesc iresponsabil miracolele tehnologiei? dar daca o invazie martiana s-ar pregati prin copii?
Fantasticul lui Bradbury e unul de basm, mai mult de factura supranaturala, in siajul lui Poe, decat stiintifica. Poate si asta il face sa-si pastreze impactul dupa atatia ani de la publicare, faptul ca nu incearca sa fie vizionar, nu recurge la o tehnologie ce ar fi putut cadea in desuetudine, ci apeleaza la acele resurse nostalgice din sufletul cititorilor care visau candva cu ochii deschisi sa ajunga la stele, sa exploreze lumi necunoscute, sa se confrunte cu pericolele nestiute ale Universului. Mai este si tonul general, melancolic si cumva resemnat, ca si cum umanitatea pierde ceva cu fiecare descoperire si confruntare. 
Intreaga carte este pusa sub semnul unei stari conflictuale: intre parinti si copii, intre colegi de calatorii interstelare, intre pamanteni si locuitorii altor planete ori intre om si tehnologie sau o natura potrivnica. Fiecare scena dezvaluie o natura umana dominata de lacomie, invidie, ura, lipsa de cumpatare, nesabuinta, calauzita de instinct. Insa cea mai puternica motivatie a gesturilor protagonistilor este nevoia de certitudini. Oamenii cauta in spatiu dovezi, probe, o iau razna atunci cand nu le gasesc. Cauta raspunsuri la intrebari precum cine suntem? unde mergem? si mai ales de ce ne temem? Probabil de singuratate, cel mai mult, de posibilitatea ca Universul sa ramana mut in fata oricaror intrebari si cautari ale unui adevar, altul pentru fiecare planeta, pentru fiecare individ.
Totul se petrece in sistemul nostru solar, largind sfera influentei umane la un cosmos apropiat, dar (pe atunci) inca necunoscut, lasand loc de mistere si visare. Am gasit in Exilatii o idee pe care Bradbury avea sa o reia in Fahrenheit 451. Arzand cartile, ucizi o lume. Acum nu mai este vorba despre acele carti "rele" pentru ca dezvolta gandirea, curiozitatea, dorinta de cunoastere, ci de acele carti prin care autorii lor continua sa traiasca, devenind o amenintare pentru exploratorii spatiali. Puterea literaturii apare si in Betoniera.
Intr-o zi in care norii descarcau torente nesfarsite asupra Rasnovului, am citit despre cei doi astronauti ajunsi pe Venus, planeta ploilor continue, iar imaginea naturii cuprinzandu-i in bratele sale si transformandu-i in tablouri vegetale umblatoare, in marsul lor spre Domul Soarelui, m-a bantuit parca intreaga vacanta marcata de ostilitatea naturii:
"Ploaia continua. Era o ploaie deasa, interminabila, cu siroaie si aburi, era o burnita, o aversa, o fantana, o biciuire a ochilor, un curent submarin la nivelul gleznelor, era o ploaie care ineca toate ploile si amintirea ploilor. Cadea cu livra si cu tona, sfarteca jungla, taia arborii ca o foarfeca, radea iarba, sapa tuneluri in pamant si chelea tufisurile. Incretea mainile oamenilor, facandu-le sa semene cu mainile de maimuta; ploua o ploaie compacta, sticloasa, care nu se oprea."
Viciile si slabiciunile umane se rasfrang si asupra constiintelor non-umane. Sunt multe polite de platit, asa ca ne vom trezi in mijlocul unor razboaie ce imbraca forme diferite: al unui oras, al unei marionete ce capata personalitate, al unei planete ce nu se lasa cucerita. Tensiunea ia nastere dintr-un conflict mocnit pe care adesea una dintre parti (oamenii) nici nu il constientizeaza. Si tot asa, transferand viciile umane entitatilor non-umane, autorul construieste viziuni stranii ale unor posibile forme de viitor in care violenta, irationalul si neincrederea arunca asupra umanitatii o umbra si trage un semnal de alarma, invitand-o sa-si constientizeze greselile, sa mediteze la o cale de a evita scenariile puse in fata. Nu este moralizator, ci doar invita la meditatie. Pe alocuri vizionar (una dintre povestiri are in centru aparheidul, la doar cativa ani de la instaurarea regimului in Africa de Sud), pe alocuri poetic, meditativ,  pesimist si neincrezator in tehnologie sau subtil si inteligent, Bradbury ne plimba prin spatiu ca sa ne ofere distanta necesara pentru a vedea in ansamblu ceea ce se intampla aici, langa noi, pe micuta noastra planeta, incercand sa ne spuna ca, pana cand nu va mai ramane nimic de urat mai sunt inca multe lucruri de iubit.

Monday, 26 September 2016

Noul roman industrial

David Lodge - Meserie!

"- In anii '40 si '50 ai secolului trecut, spune Robyn, in Anglia au fost publicate o serie de romane care par intrucitva inrudite. Raymond Williams le-a denumit "romane industriale, fiindca au abordat probleme sociale si economice provocate de Revolutia Industriala si fiindca, in unele cazuri, chiar au descris specificul muncii in fabrica. La vremea lor, aceste romane au fost frecvent etichetate drept "romane despre situatia Angliei", intrucit dezbateau intr-o maniera directa starea natiunii. E vorba de carti in care personajele principale discuta despre diverse chestiuni economice si sociale si in acelasi timp se indragostesc, se blazeaza, se casatoresc, au copii, isi fauresc cariere, string sau pierd averi si fac toate aceste lucruri tipice personajelor din romanele mai conventionale."
Cea care tine acest discurs despre romanul industrial este Robyn, o profesoara de literatura engleza, doctor in studii feministe, ce ocupa un post provizoriu la imaginara universitate din Rummidge, cu al carei mediu m-am mai intalnit si in Schimb de dame. De altfel, volumul de fata este ultimul din trilogia campusului (cu personaje recurente, apar si cei doi profesori care au facut schimb in romanul mentionat), mai ramane acum sa-i citesc si mijlocul :).
Despre un schimb este vorba si aici, mai bine spus o schema de schimb prin care profesorul Robyn Penrose este constransa de riscuk ca postul ei temporar sa nu devina permanent sa accepte participarea la un program guvernamental care prevede un schimb de experienta cu un director al unei fabrici locale. Mai precis, o data pe saptamana, trebuie sa devina "umbra" lui Vic Wilcox, un barbat intre doua varste, directorul unei firme ce produce, printre altele, casete pentru cutiile de viteza ale tancurilor si piese de motor pentru camioane. Nu este greu de intuit ce conflict se va naste intre idealismul lui Robyn si pragmatismul lui Vic, insa cei doi vor descoperi, pe masura ce incep sa se cunoasca, si existenta unor puncte daca nu comune, cel putin de discutie si negocieri. 
De ce am inceput cu citatul de mai sus? Pentru ca, mai mult decat un roman al campusului, mie Meserie! mi s-a parut un roman industrial, conform definitiei pe care chiar personajul o da. E drept ca si aici, ca in toate romanele lui Lodge, se strecoara tot felul de aluzii, intertextualitatea este la ea acasa, insa ca fir principal, in ciuda discursurilor academice pe care Robyn i le tine din cand in cand lui Vic, avem parte de o intreaga prezentare a fluxului de productie din fabrica lui si, mai mult, dezbat "starea natiei". Ne aflam in perioada regimului de austeritate instituit de Margaret Thatcher ca urmare a declinului economic. Infloririi tututor sectoarelor incepute in anii '60 ii iau locul reducerile bugetare, concedierile, economiile impuse care incep sa afecteze viata tuturor. Pe acest fond al constrangerilor se desfasoara actiunea principala a cartii, se construieste relatia dintre cei doi protagonisti si se creeaza conexiuni intre literatura si viata reala, precum:
"Romancierul este un capitalist al imaginatiei. El sau ea inventeaza un produs pe care consumatorii nu stiau ca-l doresc pina cind nu le-a fost pus la dispozitie, il confectioneaza cu ajutorul unor furnizori ai unui capital de risc cunoscuti sub numele de editori si il vind la concurenta cu fabricantii unor produse de acelasi tip, sensibil diferentiate."
Cred ca nu prea are rost sa va spun eu cat de bine si de subtil stie Lodge sa surprinda stereotipurile celor doua lumi ce se intersecteaza in carte, cu ironia pe care o manevreaza atat de natural.  E drept ca-si usureaza munca alegand personaje-cliseu ale lumilor expuse privirii cititorilor, o profesoara idealista si feminista, dedicata cauzelor nobile si un patron practic, traditionalist, dedicat fabricarii banilor, dar stie sa le imbogateasca, sa nuanteze acest binom spiritual-material, sa le dea tusa personala de umor, sa le faca veridice si simpatice. Condimenteaza totul cu putina teorie a literaturii si niste economie si iata cum apare o carte si interesanta prin informatii, si cursiva, si antrenanta, si cu fineturi si nuante pe care poate nu le-am descifrat la lectura, dar postfata lui Radu Paraschivescu, intitulata "Natura vie cu Saussure si fonta", mi-a mai atras atentia asupra lor, cum ar fi alegerea deloc intamplatoare a destinatiei calatoriei celor doi, Frankfurt, spatiu de confluenta a lumilor din care provin.

Saturday, 24 September 2016

Cel mai bun si cel mai prost din selectia Luna Plina

The best
 
Mi Gran Noche (2015) 

Cei care cunosc cate ceva din filmografia lui Alex de la Iglesia vor gasi in cea mai recenta productie a sa ceva familiar, apetenta pentru stralucirea vizuala stridenta in care este mascata satira. Toata actiunea se petrece pe platourile unui studio unde se filmeaza programul de Revelion, cu tot ce inseamna el: vedete orgolioase, prezentatori ce se intrec in replici, tot felul de dubiosi ce se plimba nestingheriti pentru a plati diverse polite, figuranti care, dupa ore si zile de repetitie, trebuie sa mimeze fericirea marii nopti dintre ani in octombrie, cu toata oboseala adunata, pana cand cadrul va fi perfect. Incidente, superstitii, mofturi, flirturi si pretentii, santaj si aparenta, prefacatorie, zambete false. Totul se amesteca intr-un tumult cuceritor, antenant, fara timpi morti. Chiar daca iti dai seama ca totul e extrem de trist, percepi filmul ca pe o comedie, in care elementul horror este, poate, doar natura umana cu toate fatetele ei. Inlantuirea de situatii si replici, atitudinea emfatica a unor personaje, tot acest joc al contrastelor dintre fastul si fericirea aparenta si dramele si orgoliile care mocnesc pana cand ajung sa izbucneasca starnesc hohote de ras. 
Vi-l aduceti aminte pe Raphael, cantaretul spaniol din anii '70? Daca in Balada triste de trompeta avea o aparitie cameo, aici detine unul din rolurile principale, interpretandu-l pe Alphonso (si "ph"-ul din nume nu e deloc intamplator), o fosta glorie muzicala ce spera sa se relanseze, in competitie acerba cu sex-simbolul vremurilor noi. Si o face cu mult aplomb si auto-ironie, cu o mare capacitate de detasare si apropiere in acelasi timp de rolul in care intra. Simti joaca omului din spatele jocului actorului, iti dai seama ca s-a prins in acest dans al tiraniei sofisticate pe care il executa excelent. Insusi titlul filmului este inspirat de cel al unuia dintre slagarele sale, prezent pe coloana sonora a filmului. Intelegi ca deosebirea dintre junele prim de acum vreo 45 de ani si cel din zilele noastre sta doar in modul de manifestare, in ingrosarea trasaturilor, insa in esenta sex simbolul de azi se poate transforma in tiranul solitar si ursuz de mai tarziu.
Poate ca filmul are o priza mai mare la astia mai copti, care au prins programele de Revelion de dinainte de '89, de ele mi-a adus aminte ceea ce incearca sa faca realizatorul programului ce reuneste pe platou toate personajele, pentru a le lasa apoi sa-si descatuseze capriciile, uneltirile, frustarile. Rezulta un film strident, grosier, dar intr-un mod asumat, invelit in poleiala si paietele stridente ale show business-ului. Continua ceea ce Alex de la Iglesia incepuse in La Chispa de la Vida, dar o face intr-o nota de divertisment ce aminteste de vodevilurile in care fiecare are ceva de ascuns ori de descoperit. Este genul de film ce antreneaza o reactie imediata tocmai pentru ca este un film al momentului despre o lume a efemerului, aceea a divertismentului TV, unde gagurile si poantele se succed cu repeziciune. Si s-a ras mult la proiectia lui, semn ca umorul lui Alex de la Iglesia, de multe ori brut si evident, dar pastrand mereu un substrat tragic, a fost gustat de cei prezenti. Abia cand se termina filmul te gandesti ca toate personajele alea care te-au inveselit sunt niste oameni extrem de tristi, framantati de propria plasare in raport cu ceilalti.
Din pacate, va spuneam ca a avut o singura proiectie, in seara de joi. Cum ar fi fost sa castige festivalul de film horror si fantastic o comedie?! Deloc deplasat, tinand cont de selectia prezentata.
 

 The worst

 Vizitatorul (2016) 

Stiu ca cinematografia romaneasca nu are traditie in horror, stiu ca filmul de fata a fost low budget si filmarea a durat 15 zile, inteleg toate astea perfect, insa am vazut horror-uri de apartament (chiar cu fantome) mult mai bune, inclusiv doua la Biertan. Filmul incepe cat se poate de traditional pentru o productie de gen: doi tineri casatoriti, impreuna cu fetita lor, se muta in Bucuresti dupa ce sotia, Otilia, gaseste o slujba buna la firma prietenului comun al cuplului din copilarie. Trecem peste nelipsitul triunghi amoros, evident ca doi baieti iubeau aceeasi fata si ea l-a preferat pe cel care era mai aproape de ea, ca ochii care nu se vad se uita, mai ales la 10-12 ani. Sentimentele lui Vlad, devenit acum seful Otiliei, au ramas la fel de puternice. Ma rog, astea-s condimente. Ideea e ca din apartamentul in care s-au mutat disparuse o fata cu cateva luni inainte si fantoma ei incepe sa misune prin casa starnind, in loc de fiori pe sira spinarii, hohote de ras.
Spuneam ca a fost filmat in 15 zile? ei bine, scenariul pare sa fi fost scris in 2 ore. Cu replici de genul "te-am dus la psiholog ca sa-ti stearga amintirile" si altele la care publicul ramanea perplex, Pacino sa fii si nu aveai cum sa nu pari cam ridicol. Vrajitoarea la care apeleaza la un moment dat un personaj este un fel de samanita hippie blonda, parca intr-o cautare disperata a diferentierii de toate mamele Omizi ce ne bantuie imaginatia cand auzim cuvantul "vrajitoare" intr-o productie autohtona.
Chiar nu pot blama actorii, ei doar au incercat sa interpreteze, dupa puterile lor, scriptul penibil care li s-a dat. Scenariul si regia lui Jamil Hendi fac sarea si piperul filmului. Si spun asta pentru ca se apropie de categoria "so bad it's good". Adica publicul s-a distrat, a perceput pelicula ca pe o comedie, chiar daca era involuntara. Desi a fost horror, dar nu din motivele dorite, ci din cele care tin de conceptie/realizare. Esueaza lamentabil la constructia atmosferei (cum sa simti vreo tensiune cand imediat ce spune un actor ceva te cam apuca rasul?), pluseaza inutil la scenariu (fantome? prea banal, sa mai punem ceva de la noi, un psihopat), o mai da si in paranormale si rezulta un ghiveci absolut indigest, oricat de tolerant ai fi si oricat ai incerca sa-ti spui ca e o munca de pionierat intr-un gen in care nu prea sa fi aparut la noi multe filme, doar Domnisoara Christina imi vine in minte, care a iesit doar prost si superficial, dar nu stupid.
Alaturarea cu Sensoria in cadrul festivalului a fost una nefericita. Au destul de multe puncte comune: mijloace minimaliste si lipsite de efecte speciale, plasarea actiunii intr-un apartament bantuit, imagini cu casa scarii, apare chiar si batranul orb care aude multe. Insa filmul suedez arata cum se poate lucra fara sa ai buget, acordand mai multa grija cadrelor si dialogurilor. Nu este nici el un geniu, dar puse unul langa celalalt, aproape ca pare :). Oricum, Vizitatorul ne-a oferit doua ore de amuzament. Nu asta era intentia, dar e motivul pentru care nu plang ca l-am vazut. Dimpotriva, acum pot avea un punct de referinta si cred ca de aici nu se poate merge, in horror-ul autohton, decat in sus.

Sunday, 18 September 2016

Luna (pe jumatate) Plina de la Biertan


Luna Plina - Festival de Film Horror & Fantastic, Biertan 2016

Este un festival care se desfasoara de cativa ani in luna august la Biertan, la care am ajuns acum pentru prima oara. Asa s-a intamplat, pentru ca muntii erau inaccesibili din motive umede, am zis sa vedem cat de exotica poate fi aceasta manifestare culturala, un side project al TIFF-ului clujean, la care aflasem ca anul trecut localnicii au fugarit spectatorii cu batele pe ulita pentru ca s-a intamplat sa coincida cu sarbatoarea Sfintei Maria si, intr-o asa zi, sa vezi filme horror se pare ca ar fi semn de satanism. Pentru ca vanturile si ploile ne-au manat mai repede spre Biertan decat prevazusem,  am avut parte de o introducere in atmosfera foarte potrivita in seara de miercuri (festivalul incepea joi), dupa lasarea intunericului. O excursie la toaleta de langa sala Karloff (usa de la etaj, din centrul imaginii),  unul dintre spatiile de proiectii alaturi de cele doua gradini de vara, Méliès si Vertigo, si singurul inchis al festivalului, cu aspect de cinematograf satesc cum nu am mai vazut demult, s-a dovedit o adevarata aventura.
 
 Mai intai am trecut pe langa birtul din centru, unde doi localnici schimbau amabilitati pe un ton ridicat pornite de la un tractor al discordiei. Apoi a trebuit sa bajbaim drumul prin baia a carei usa scartaia lugubru. De curat, era curat, nimic de zis. Si apoi, la iesire, vreo trei cucuvele si-au inceput concertul, pe rand, raspunzand chemarilor celorlalte. Cireasa de pe tort, masina s-a hotarat ca nu mai vrea sa plece decat impinsa, ceea ce a doua zi dimineata ne-a prilejuit vizita unui obiectiv turistic neprevazut, un service auto din Medias. Pana si un cablu a fost furat de fantome din spatiul festivalului, insa a reaparut dupa amenintarea organizatorilor ca, daca nu este adus inapoi, se vor intreprinde "anchete neplacute".
Dupa ce s-a deschis campingul amenajat pe stadion si au inceput sa apara hipsterii (si trebuie sa ai ceva deranjat, intr-un sens aventuros ca sa pornesti pe coclauri, intr-un sat din inima Transilvaniei, la un festival de film), lucrurile s-au mai linistit si parca nici localnicii nu au mai avut aura aia dubioasa care ii infasura cu o zi in urma :).
Inainte de a incepe proiectiile propriu-zise, am mai avut putin timp sa vizitam Biserica evanghelica fortificata din Biertan, monument istoric inclus in patrimoniul UNESCO, construit in secolul XII, printre cele mai impozante din Transilvania.
Strajuind de pe un deal piata centrala, imprejmuita cu trei randuri de ziduri solide, secole de-a randul a fost motorul unei puternice comunitati, locul unde se rezolvau conflictele si se sanctionau comportamentele ce intrau in conflict cu randuielile. Stau marturie piatra de langa biserica, pe care erau asezati duminica indisciplinatii pentru a fi vazuti de intreg satul si "carcera", camera dintr-unul din bastioanele cetatii, unde erau inchisi timp de doua saptamani cei care voiau sa divorteze.
Cu un singur pat, un singur tacam, o farfurie si o cana pentru apa, imi dau seama ca oricine ar fi zis, dupa doua zile alaturi de nesuferita pereche, "gata, ne-am impacat, vrem acasa". Asa ca nu e de mirare ca se spune ca un singur cuplu si-a mentinut hotararea initiala, restul impacandu-se... cel putin de ochii lumii. 
Ce am apreciat cel mai mult pe partea turistica la Biertan este ca e un loc care nu si-a pierdut identitatea, nu a fost sufocat de porcariile vandute mai peste tot in tara pe post de suveniruri. Aici totul este autentic, lucrat de localnici, de la vasele de lemn mesterite chiar la taraba, pe loc
la tesaturile lucrate cu specific sasesc
si mancarea servita in piata, unde o tanti facea niste sandvisuri minunate cu o crema din untura, tarhon si mar ori din jumeri (asa le zicea) si branza, cu care ungea un felioi urias de paine proaspata si indesata. Deasupra, fiecare isi punea dupa gust legume si mirodenii. Era de vis, cu doar 5 lei!
Printre personajele pitoresti ale locului l-am remarcat pe Diogenele satului in piata centrala, o prezenta nelipsita de-a lungul festivalului, omul care vorbea cu sine insusi si cu toata lumea si pe betivul care, intr-o dimineata pe la 9-10 canta cat il tinea gura "Lasciate mi cantare..." ca si cum cineva l-ar fi impiedicat sa-si vada de fericirea lui. 
Si acum, festivalul propriu-zis. Partea cea mai misto este ca, pe langa filmele propriu-zise (ajung eu si acolo), erau multe activitati extra dar corelate cu tematica horror, un lucru pe care mi-ar placea sa-l vad pus in practica si la festivalurile muzicale. De exemplu, ateliere de pictat borcane si confectionat mumii, de creat monstri din pietre si peturi, de creat fantome, coarne malefice sau masti cubiste. Adica o invitatie la joaca si la dezlantuirea creativitatii. 

Mai erau un escape room si o vanatoare  de comori, la care mi-ar fi placut sa iau parte, insa cand sa le faci pe toate? Filmele incepeau in fiecare zi pe la ora 12 sau 2 si, cu o mica pauza oferita de proiectiile pe care le vazusem deja in ziua precedenta, continuau pana pe la ora 1 noaptea. Inainte sa va spun despre ele, sa amintesc ca votul publicului a decis castigatoarele, printr-o procedura care consta in infigerea unui bat in panoul cu numele filmului. Astfel, competitia de lung-metraje i-a revenit lui Shelley iar cea de scurt-metraje anagramei sale (ca pronuntie, cel putin),  Leshy.
Inainte sa vorbesc despre filme, sa amintesc si aspectele negative, doua, unul mai deranjant decat celalalt. Primul (cel mai putin deranjant ca deh, unii dintre noi isi mai amintesc cinematografele de dinainte de '89) era ca trebuia sa-ti cauti cu grija locul si sa te rogi ca in fata ta sa nu se aseze cea mai inalta persoana din public, mai ales cand filmele erau vorbite intr-o limba total necunoscuta si aveai nevoie sa vezi si o subtitrare. Solutia pe care o vad, cel putin pentru Gradina Méliès si Cinema Vertigo, ar fi  ca ecranul sa fie ceva mai inaltat. 
Iar lucrul cu adevarat enervant a fost prezenta unor "semintzari" de Mall, spectatori de week-end care nu credeam sa bata atata drum pana acolo doar pentru a vorbi un intreg film cu vecinul. Ti se pare plictisitor filmul? Du-te, bea o bere, plimba-te, nu sta sa le impuiezi celorlalti capul cu sporovaiala ta lipsita de noima. Nici macar nu era din categoria "eu am pareri bine definite despre filmul asta si vreau sa mi le cunoasca in timp real toata lumea", nu, vorbea de ale lui, ca in alta parte nu o putea face... 
Dar hai sa va spun si despre filme.

In competitia de lung-metraje, favoritul meu a fost Mi gran noche, cel mai recent film al lui Alex de la Iglesia, despre ale carui filme am mai scris eu pe aici. Deoarece vreau sa fac o postare separata cu the best / the worst, nu voi scrie despre el acum, vreau doar sa spun ca programarea unei singure proiectii, in seara de joi, inainte ca lumea sa se adune, l-a dezavantajat si lipsit de un premiu care i se cuvenea. De acord, nu era horror, dar cate dintre filmele prezentate au fost cu adevarat?! Poate doar Vizitatorul, dar din alte motive, pe care le voi detalia in postarea promisa. 
Ludo a fost o ciudatenie indiana ce incepe ca un horror clasic (2 cupluri de tineri in cautarea unui loc potrivit pentru dezlantuirea chemarilor hormonale), pentru a se transforma de la jumatate in cu totul altceva, intr-o fabulatie samanico-vampirica povestita cu o voce de Gollum. Prima parte era chiar interesanta, cu toate cliseele ei, prezentand viata de noapte a teenager-ilor indieni. Ma intreb daca cei care au arestat o actrita pentru o aparitie topless intr-un film stiu de Ludo, probabil ca nu, e prea obscur. Oricum, in partea a doua a luat-o rau si gratuit pe campii, ca si cum cineva ar fi vrut sa faca doua filme dar n-a avut bani decat pentru unul. Ma si gandeam la un remake romanesc, cu titlul "Nu ma omori, frate!", pentru ca jocul Ludo, care da titlul filmului, este o varianta a autohtonului "Nu te supara, frate!". 
Argentinianul Presagio al lui Matias Salinas a mizat mult pe partea vizuala, culori desaturate si cadre frumoase. Este un film de atmosfera, cu doua personaje, un psihiatru si un scriitor marcat de moartea sotiei, ce incearca sa faca lumina asupra imprejurarilor in care s-au petrecut faptele. Destul de ambiguu, cu un misterios om cu chipul permanent acoperit de o umbrela, pe care l-am vazut mai intai ca pe un alter-ego al scriitorului, dar se pare ca nu era. Si un final stupid, niciun psihiatru respectabil nu si-ar lasa nebunu' singur in momentul revelatiei...
Pe atmosfera a mizat si Sensoria, productia suedeza cu care are multe in comun, inscriindu-se cu brio in categoria ce s-ar putea numi horror de apartament cu fantome. Unghiuri de filmare cautate, filtre, cadre voit artistice, dar saracut ca idei. Insa nu am cum sa nu apreciez aceste doua filme dupa ce am vazut Vizitatorul... Am promis ca nu va zic acum nimic de el, dar in context m-a facut sa dau multe puncte in plus constructiei celorlalte, chiar daca si ele raman la stadiul de exercitiu cinematografic, insa unul in care, fara ca scenariul sa stie prea bine ce sa faca dintr-o idee, brodeaza frumos in jurul ei. Din pacate, un film care doreste sa creeze tensiune nu poate miza timp de 2 ore pe acelasi element, fara schimbari de ritm, pentru ca plictiseala ajunge sa omoare interesul inainte ca vreun personaj sa fie omorat de propriile-i fantasme. Nu-i bine nici sa cazi in extrema macelului, dar sa simta spectatorul ca exista acolo o idee ce se dezvolta, creste, atinge un apogeu, nu ramane asa... bleaga. 
Din punctul asta de vedere, poate Shelley este un castigator meritat al competitiei, pentru ca e ceva care creste si se dezvolta :). Chiar daca alege drumul batatorit al lui Rosemary's Baby, a fost in masura sa-si construiasca niste personaje credibile (este si meritul Cosminei Stratan, in rolul unei emigrante romance angajate de o familie daneza ce a ales sa traiasca in comuniune cu natura, fara curent si fara confortul vietii la oras, ce face ca replicile in limba romana sa sune extrem de normal, de vii), sa umple spatiile goale create de marsarea de la un capat la celalalt pe aceeasi idee. Mai precis, deoarece daneza nu poate avea copii, pentru niste bani seriosi, ce i-ar aranja acasa viitorul fiului sau, Elena accepta sa devina mama purtatoare. De aici... stiti voi ce se intampla in Rosemary. Dar pana acolo totul se deruleaza cu viteza melcului, intr-un scenariu care pare sa nu inteleaga ca nu este suficienta construirea la nesfarsit a unei atmosfere pentru a crea si tensiunea necesara unui film de gen si ca tacerile prelungite nu sunt intotdeauna marca unui film de arta, pot sa insemne si trageri de timp inutile. Pana la urma, filmul s-a bazat prea mult pe preludiu si a ramas cu actul artistic neterminat... Oricum, demonul a fost o schimbare binevenita dupa atatea fantome.

Competitia de scurt-metraje a continut tot sase filme, cateva chiar foarte reusite. Mi-a placut mult castigatorul, filmul ceh Leshy ce mi-a amintit de viziunea lui Guillermo del Torro, o poveste construita pornind de la spiritul padurii din folclorul slav. Mi-a placut si satira suprarealista La Voce, cu un macelar care lucreaza intr-un abator de porci, iubeste opera si pe Ginette, o striperita cu forme generoase ce-i aprinde imaginatia si il impinge apoi spre o forma de depresie in care-si pierde vocea. O va regasi, dar nu va fi vocea lui. The Procedure a fost ca un banc sec, pana sa-mi vina sa rad sau sa ma intreb "ce e asta? " s-a si terminat. Mayday si Death Sentence ne aduc iarasi in prim-plan minti deranjate, una a unui obsedat sexual, alta a unei femei care gaseste modul potrivit de a se razbuna pe cei care au violat-o. Somnul lui Richi a fost o delectare la inceput, unde face ce stie cinema-ul romanesc sa faca cel mai bine: sa rumege drame de apartament, sa creeze dialoguri si relatii credibile, sa aduca o nota de umor negru intr-o situatie altfel banala, ce porneste de la insomniile date de vecinii ce se aud prin peretii cutiilor in care traim. Asta pana cand vrea sa devina mai profund si acolo s-a pierdut, a plecat si filmul pe aripile stolului de pasari care a luat copilul disparut...

In afara concursului, am putut sa vizionam Labyrinth, un clasic pe care il mai vazusem deja, un film cult pentru fanii lui David Bowie (in rolul regelui goblinilor) printre care nu m-am numarat niciodata, dar cu o Jennifer Connely foarte tanara si simpatica, Genuine, o productie din 1920 acompaniata live de trupa Foley'Ala, pe care am ratat-o, fiind programata in acelasi timp cu competitia de scurt-metraje si, ceea ce am inteles ca a devenit deja o traditie, filmul de inchidere a festivalului, Rocky Horror Picture Show, nebunia muzicala a lui Jim Sharman.

Mi-a placut? Multe lucruri da, a fost o experienta cel putin interesanta si deschizatoare de orizonturi cinematografice si turistice! Cinematografic, as zice ca punctul comun al asa-zisului horror european - din ce ne-a prezentat selectia - e ca, incercand sa se delimiteze de productiile americane de duzina, se autosugestioneaza ca produce filme de atmosfera, pune filtre, foloseste cadre prelungite si pauze, dar tinde sa uite in ce scop le aplica. Ma mai duc? Probabil ca nu, prefer sa vad filme acasa, in liniste, nebruiate de nesimtirea unor spectatori. Si cum nu exista o solutie de selectie a publicului si e suficient sa arunci un cacat intr-un butoi cu miere ca toata mierea sa capete gust de cacat, probabil ca ma voi abtine pe viitor s-o degust...

Thursday, 15 September 2016

Cronica unor ploi de munte anuntate

Nu stiu cum a fost pentru voi vara asta, oamenii cu care mai comunicam de prin diverse orase de la sud de Carpati imi spuneau ca e cald si seceta, insa pentru mine perioada 10-30 august a fost una extrem de ploioasa, parca eram indianu' care umbla cu norisorul deasupra capului cam oriunde ajungea. Atat de ploioasa, ca toate planurile marete de la inceput, de a urca in Piatra Craiului la Om (sau la La Om) si in Retezat pe traseul Portilor Inchise s-au dus pe apa torentului. 
Asa ca o sa va arat niste poze cu multi nori, culori inchise si o sa va povestesc despre niste esecuri anuntate de meteorologii care spuneau, invariabil, "vremea va fi frumoasa". 

Piatra Craiului
De la inceputul anului tot dau tarcoala traseului ce porneste din Prapastiile Zarnestiului spre varf. Pentru ca vremea nu parea deloc prietenoasa in dimineata cand am pornit la drum, am decis sa nu incepem urcusul direct de la troita din chei si sa mergem intai la cabana Curmatura, poate s-or hotari si norii sa se imprastie. Asa ca incepem sa urcam pe traseul marcat cu banda albastra prin padurea uscata de brad,
pe o poteca destul de pieptisa ce scurteaza drumul spre sa cu vreo ora fata de cealalta varianta, care urmeaza cursul paraului, iesim in sa
 unde privim cu speranta spre nori, incercand parca sa-i indepartez cu puterea mintii. Rumegatoarele locale isi vad linistite de treaba, intr-un cadru ce parca ma indeamna sa le vopsesc in mov ca sa filmam o reclama la Milka. 
Ajunsi la cabana Curmatura, asteptam vreo ora sa vedem daca vremea are sanse de indreptare si, cum norii continua sa coboare tot mai amenintatori, pornim in pas vioi, pe traseul celalalt, marcat cu punct galben, inapoi spre baza. 
Si foarte bine facem pentru ca, spre ora pranzului, o liniste deplina cuprinde padurea (linistea de dinaintea furtunii), ciripitorile amutesc si totul se intuneca brusc. In atmosfera apasatoare, craniul unui berbec ne iese in cale ca un avertisment: 
Cand ajungem inapoi, in chei, potopul nu se dezlantuise inca. Ploua marunt, mocaneste, dandu-ne sentimentul apropiatei toamne.
Suvoaiele aveau sa se porneasca cand mai ramasesera vreo 100 de metri pana la parcare si sa ne goneasca repejor, aratandu-ne ca Piatra Craiului e un masiv care trebuie curtat, rugat, imblanzit, nu poti sa mergi asa, spontan, si sa ai pretentia ca poti sa urci pe creasta...
Despre plimbarea pe la poalele Fagarasului nici nu are sens sa amintesc, am ajuns intr-o dupa-amiaza insorita si doar ce ne-am uitat spre munte ca a si inceput vijelia... 
Plecam cu speranta spre Retezat, care anul trecut fusese atat de primitor si binevoitor cu noi. In drum, ne oprim pret de cateva poze sa admiram superba cetate de la Hunedoara 
si hidoasele cetati ale comunitatilor contemporane.
Fiecare dintre ele are scris undeva pe acoperis, intre turnulete, numele proprietarului. Cea de fata este "Vila lui Piedone".

Retezat
Spre deosebire de anul trecut, cand am intrat in parc pe la barajul de la Gura Apei, de data aceasta am mers din localitatea Pui pe valea raului Barbat, spre Stana de Rau. Cei care se plang ca drumul forestier de la baraj este prost nu l-au vazut pe asta... Vreo 20 de km de drum foarte prost, ce se transforma pe alocuri in mocirla, in zonele de desfasurare a taietorilor de lemne. Insa de la intrarea in parcul Retezat, numai ciupercarii si cativa turisti se mai avanta spre golul alpin de unde pornesc traseele. Poate si din cauza calitatii sale este un drum mult mai putin frecventat, cand am ajuns eram numai noi si un grup de unguri veniti cu masini de teren.
Daca seara a fost placuta, promitatoare pentru o drumetie frumoasa, 
culorile aveau sa se schimbe (normal!) imediat ce am pornit pe traseu, a doua zi de dimineata. Traseu care (speram eu) avea sa ne duca la Taul Tapului si de acolo, pe creasta Portilor Inchise. Portile nu au fost doar inchise, ci de-a dreptul trantite in nas de vreme!
Daca partea initiala a urcusului prin padure, de la despartirea traseului nostru de cel care ducea spre Saua Custurii si varful Papusa a fost placuta, mai o ciupercuta, 
 doua,
 trei,
mai o cascaduta,
cu cat urcam cerul se intuneca si norii se adunau. 
Asa ca Taul Tapului nu a vrut sa-si dezvaluie culorile insorite in fata ochilor nostri. 

In conditiile astea, nici nu s-a mai pus problema continuarii urcusului. Am pornit-o inapoi, cu norii cei incarcati de ploi pe urmele noastre si cu dorul inaltimilor crestelor ramas neostoit pentru inca un an probabil. 
Si cam peste tot s-a intamplat astfel, mai vreti poze cu ploaie? Ca mai am. Urmand drumul de la Petrosani la Obarsia Lotrului, unul minunat de altfel, dupa cum sta marturie si acest panou
am trecut muntii pe Transalpina. Si aratau cam asa: 

Iar ploaia ne-a prins la Ranca, unde a trebuit sa asteptam vreo 10 minute sa-si mai domoleasca suvoaiele.