Tuesday, 23 August 2016

Fotografii din alte timpuri


Simona Antonescu - Fotograful Curtii Regale

In a doua jumatate a secolului XIX, Franz Mayer, fost student al Academiei de Arte Frumoase de la Paris, intelege, cu spiritul sau pragmatic, ca fotografia poate fi o cale spre succes si cererea in crestere de portrete ii poate asigura o viata mai indestulata decat pictura, pentru care se pregatise. In pas cu timpurile, Franz vine la Bucuresti cu ambitii si sperante, privind increzator spre noul veac, dupa ce Expozitia Universala de la Paris ii aratase directia spre care se misca omenirea prin minunile sale tehnologice ce aveau sa schimbe traiul de zi cu zi. Nu doar ca se construiau trenuri care se deplasau pe sub pamant, dar pana si banalul ritual al facutului cafelei ameninta sa dispara, fiind inlocuit de masinarii ce o pregateau singure. Drumul spre Bucuresti incepe cu o escala in Ardeal, unde Franz se va casatori cu nepoata protopopului Mediasului. Aveau sa se dovedeasca doua temperamente diferite, el privind indraznet spre viitor, ea spre trecut, cu maniere si uzante conservatoare, asimilate cu nobletea neamului de provenienta.
In construirea lui Franz Mayer si a cartii sale, autoarea l-a avut ca model pe Franz Mandy, portretist, fotoreporter si fotograf al Casei Regale din a doua jumatate a secolului XIX, a carui carte de vizita figureaza pe pagina de deschidere. De altfel, fiecare capitol este ilustrat cu una din fotografiile sale. Citind, am avut senzatia ca autoarea le-ar fi studiat cu atentie, incercand din cele mai mici detalii sa le reconstruiasca o istorie romantata, sa le dea viata. Asemenea fotografului ce studia piata la apropierea armatei romane triumfatoare, prin lentila iscoditoare a aparatului montat pe un trepied, Simona Antonescu da senzatia ca a creat o carte mai mult din eruditie si studiu decat pornind de la o idee proprie, amestecand personaje, fapte si date reale cu altele inventate.
Familia Mayer nu este punctul central, ci doar un element recurent, de legatura a secventelor, este albumul in care se strang fotografiile unei lumi colorate, atragatoare, insa lipsita de continuitate si coeziune. Una din primele imagini ale Arcului de Triumf, o copila fascinata de sabia tatalui sau, o alta a carei privire cuprinde doua lumi, prima banca goala a unei clase de la Scoala Centrala de Fete, o femeie purtatoare de ceas de buzunar, accesoriu considerat masculin in epoca, o fetita care trage un carucior in care sunt trei baieti mai mici sunt cateva dintre ilustratiile de pornire ale unor abia schitate povestiri, din care autoarea isi extrage inspiratia pentru a crea istorii individuale marcate de tragedie (precum aceea a familiei negustorului de masline grec, a familiei ciobanului de la Stana Regala ori a surorilor croitorese ce ascund o taina) ori instantanee ale traiului cotidian in continua schimbare de mentalitati si tehnologie, intr-un amestec de personaje reale (regina Elisabeta, librarul Socec, Elena Vacarescu...) si inventate.
De cele mai multe ori, munca de documentare a autoarei se concretizeaza intr-o imagine minutioasa, pitoresc-nostalgica a Bucurestiului de acum mai bine de un secol. Dar rezultatul ramane o fotografie incremenita in timp, o suita de instantanee ce lasa in umbra protagonistul, daca a dorit sa fie vreunul, altul decat Bucurestiul. Avem atmosfera, dar pare neanimata, asa ca de la un punct, cand am inteles ca multele scene trecatoare ale cartii nu converg nicaieri decat in fotografiile incremenite de inceput de capitol, impresia de fragmentar si lipsa de focalizare m-a facut sa duc cu greu cartea pana la sfarsit, incercand sa-i deslusesc o alta valenta in afara de aceea de document istoric romantat. Da, e interesant sa citesti despre oameni si vremuri, dar daca o faci in scop beletristic, nu strict documentar, ar fi fost frumos sa reinvie sub ochii tai, sa gandeasca, sa vorbeasca, sa actioneze, ori asta nu prea se intampla. Intreaga carte da senzatia ca este o lunga introducere, o prezentare a personajelor, si cand dai sa afli continuarea... nu-i, observi ca ii lipseste un punct culminant, chiar si deznodamantul este in acelasi spirit introductiv.
Mi-a venit in minte, nu stiu de ce, poate tot pentru ca era legat de un pionier al artelor vizuale romanesti, filmul Restul e tacere. Acelasi proiect de a construi fictiunea pe baza realitatii, aceeasi dorinta de a nu lasa in uitare timpuri si personaje. Filmul are si el imperfectiunea lui, dar are meritul de a fi viu. Printre fotografiile lui Mayer/Mandy ramane prea multa tacere pe care Simona Antonescu incearca sa o umple cu ceea ce mie mi s-au parut conexiuni fortate... Studioul fotografic devine o repetitiva rama in care se insira cuminti povestirile celorlalti, abia schitate insa exprimate intr-un limbaj ingrijit, cautat, incapabil sa surprinda cu adevarat personalitatea si statutul social al naratorului.
Dincolo de neajunsuri, care poate altora nu le vor afecta lectura (si din cate am mai citit prin cronicile sau impresiile de lectura ale altora nici nu au facut-o), a fost oarecum amuzant si tragic in acelasi timp sa citesc despre puntile peste timp, acele lucruri ce par sa nu se schimbe niciodata:
"Fostei Ulite Mari, unita acum cu Drumul Brasovului, i se spunea "pod" tocmai din cauza acestui pavaj din barne de lemn care facea ca sunetul rotilor de trasura sa semene a cantec vechi iesit din lauta starostelui Barbu cel din batrani. Franz isi amintea din anii trecuti cum ploile de toamna, ce incepeau in preajma zilei Annei - chiar in ziua de astazi, 8 octombrie - se prelingeau pe fetele rotunde ale pavajului si se adunau dedesubt, baltind acolo impreuna cu zapezile topite de peste iarna si cu noile ploi din primavara, umfland lemnul an de an si punand pe jar pe primarii Bucurestilor, care nu puteau potoli larma starnita de domnii ziaristi in jurul acestui subiect decat inlocuind vechile barne mereu cu altele noi." Ieri barne, azi borduri...

Friday, 19 August 2016

Robotul de cartier


Chappie (2015) 

Neill Blomkamp este un regizor tanar, nascut in Africa de Sud, devenit cunoscut  la Hollywood cu Elysium, dupa ce s-a lansat in tara natala, cu excelentul District 9 Chappie, aparut anul trecut, este cel de-al treilea sau lung metraj, situat in ierarhia personala, ca si in cea de pe IMDb, deasupra lui Elysium, dar sub District 9, cu care impartaseste apetenta pentru o imagine post-apocaliptica a lumii tehnologizate, obtinuta prin combinarea elementelor realiste cu cele generate pe calculator. 
Plasat in anul 2016 (viitorul apropiat in momentul lansarii filmului), in orasul sau, Johannesburg, cunoscut pentru rata mare a infractionalitatii, filmul porneste de la ipoteza ca fortele politiei locale, supuse in orice confruntare cu bandele criminale riscului de a-si pierde viata, achizitioneaza o serie de roboti dotati cu inteligenta artificiala si controlati de factorul uman, care pe termen scurt reusesc sa puna putina ordine in haosul general. Unul dintre acesti roboti este rapit si i se implanteaza o constiinta proprie, devenind astfel primul robot capabil sa exprime senzatii si ganduri personale. Circumstantele il aduc in postura de a se transforma intr-un veritabil robot "de cartier", ce invata convietuirea cu gangsterii si normele vietii periculoase a acestora. 
Vocea lui Chappie este asigurata cu mult talent de Sharlto Copley, actorul prezent in toate cele trei filme ale lui Blomkamp. In alte roluri, Dev Patel, creatorul robotilor, Hugh Jackman, Sigourney Weaver si doua prezente inedite, membrii trupei Die Antwood, Ninja si Yolandi Visser. Trupa nu imi place, iar ca prestatie artistica in film nu am reusit sa-mi dau seama inca ce senzatie mi-a produs Yolandi, daca am admirat  combinatia ciudata a personajului intruchipat, de violenta si candoare, ori m-a enervat la culme. Cred ca ambele, asa cum si filmul mi-a starnit destule impresii care se bat cap in cap. 
De departe, cel mai uman si mai bine lucrat personaj, si ca interpretare, si ca miscari si gestica, este Chappie. Mi-a placut conceptul, m-am indragostit de urechiusele lui de titan, de ezitarile si reactiile lui (si nu are legatura cu faptul ca mie imi place si Bumblebee din Transformers, ca imi ajung un pic de suflet si un pic de umor puse intr-o carcasa de fier ca sa-mi faca robotii simpatici!), insa filmul a ramas cam nehotarat, intre radicalismul lui District 9 si tezismul hollywoodist al lui Elysium. Orice s-ar spune, Blomkamp stie sa construiasca o atmosfera, cu un scenariu mai interesant, mai focusat, ar fi putut fi la fel de bun ca si cel dintai, ar fi putut deveni o poveste despre constientizarea mortalitatii de catre masina. 
Subiectul nu era nou, insa cu ingrediente mai bune, mai curatate de cliseele americane ce par sa-i fi contaminat viziunea scenaristica, era un punct de lucru deschizator de perspective diferite. Dar a vrut prea multe, a vrut sa vorbeasca si despre ce inseamna sa fii altfel, si despre riscurile tehnologiei, irosindu-si ideea intr-o multime de ganduri superflue. Si, concentrandu-se prea mult asupra umanitatii lui Chappie, ajunge sa o puna in umbra pe cea a eroilor umani, deveniti, prin comparatie cu el, simpli robotei controlati de o vointa exterioara, caractere stereotipe, depersonalizate, lipsite de culoare. Da, Yolandi are o culoare, dar v-am zis ca nu m-am hotarat daca una placuta sau prea stridenta... 
In acest SF, F-ul nu prea mai este bazat pe S, asa ca era nevoie de ceva care sa compenseze lacunele stiintifice (nici nu vreau sa incep sa le enumar...) pentru ca filmul sa ramana in picioare. Nu este insa un film de ocolit, expresivitatea robotului face toti banii, dar ma bucur ca acei bani i-am dat HBO-ului si nu cinematografului.

Wednesday, 10 August 2016

Terorism, literatura


Ricardo Piglia - Calea Idei Brown


Cartea lui Ricardo Piglia, un autor argentinian pe care-l aveam de multa vreme pe o whish list ce nu da semne ca s-ar scurta cu fiecare noua lectura, dimpotriva, incepe destul de conventional, te faceuh sa crezi ca urmeaza sa patrunzi intr-unul din romanele de campus in genul lui Lodge. Emilio Renzi, un profesor si scriitor argentinian (alter ego al autorului) soseste la New York, pentru a sustine un curs de un semestru. Se simte pierdut, nu doar in traducere, ci si in propria sa viata, marcata de recentul divort, in dezinvoltura celor din jur si in situatiile ambigue in care se trezeste pus chiar din prima noapte petrecuta printre straini, cand un necunoscut care ii stie numele se ofera sa-i vanda cocaina. Se indragosteste de o colega, specialista in opera lui Conrad. Privirea de observator atent, dar usor derutat, in proces de adaptare la realitatile unui ritm de viata diferit, mi-a amintit-o pe cea a lui Marías din Romanul Oxfordului. Insa nu este deloc pe aceeasi linie. 
Foarte repede, lucrurile se precipita, colega cu care incepuse o relatie, Ida Brown, moare in imprejurari suspecte si Renzi se vede pus in ipostaza de posibil acuzat, dar si de investigator pe cont propriu al intamplarilor. Ceea ce spera sa gaseasca in America, un ritm normal al vietii dupa despartirea de cea de-a doua sotie si inspiratia literara in criza, motive de letargie si instrainare de sine, pe fondul crizei varstei, se transforma intr-o noua cautare. Nu mai e loc de apatie, lancezeala si automatisme intr-o viata ce se rostogoleste in crescendo asupra sa, iar cititorul se simte aruncat brusc dintr-un roman de campus intr-unul detectivistic. 
"Pe cand milita impotriva pedepsei cu moartea, Tolstoi a scris o cronica despre executia unui biet taran piroman. Esafodul, calaul, chipul livid al celui care urma sa fie spanzurat, patetismul situatiei. Tolstoi, spre deosebire de ceea ce ar fi facut oricare alt cronicar, s-a oprit asupra descrierii slujnicei care cara galeata cu apa si sapun pentru umezirea funiei spanzuratului, ca sa poata sa alunece mai usor pe grumazul victimei. Cu acest amanunt a anihilat toata metafizica si a transmis toata oroarea birocratica a executiei, mult mai bine decat orice pravalire emotionala a lui Dostoievski despre umiliti si obiditi."
Chiar daca nu sunt de acord cu ultima parte si consider ca si "pravalirile emotionale" isi au rostul lor, activand o alta zona a simtirii umane si actionand ca niste supape, am ales acest fragment pentru a exemplifica scrisul lui Piglia. Prefera sa gaseasca in detaliu capacitatea sugestiva si sa-si construiasca romanul intr-un ritm strain oricarei presiuni. O femeie tocmai a murit intr-un accident (sau a fost ucisa, nu stim inca) si autorul ne invita in capitolul urmator sa o cunoastem pe Nina Andropova, un personaj intrigant, face o paranteza in care ne plimba prin spiritul rus, prin literatura, revine asupra framantarilor si cercetarilor legate de moartea Idei, creand un cockteil bizar de roman politist, universitar, psihologic, social. Nu vom urma un curs clasic al anchetei politiste, nu incercati sa va apropiati de carte ca atare, veti fi foarte dezamagiti. Nu asteptati nimic de la ea, lasati-o sa va conduca acolo unde vrea autorul, chiar daca drumul este plin de meandre, deconstructii si reconstructii, paranteze politice, literare, elemente de filozofie marxista. Piglia este imprevizibil si isi poarta cititorii in zone neasteptate. Apare si un misterios Manifest impotriva tehnologiei capitaliste, la inceput derutant in context, dar pana la urma totul se leaga si anarhia ce izbucneste din unele pagini isi gaseste contrapunct in asezarea cuminte a frazelor ce se inlantuie fara sa-ti dai seama cum o amintire, un fragment din autobiografia personajului, se transforma brusc intr-un discurs virulent impotriva oranduirii americane. 
Cine a auzit de Unabomber va recunoaste un portret familiar, va intelege ca fictiunea lui Piglia s-a tesut nu doar din metaliteratura, ci si din viata reala, ca miza cartii nu este divertismentul, escapismul, ci angajamentul, prezenta intr-o realitate care in zilele noastre se manifesta tot mai agresiv: 
"Ca sa putem difuza mesajul nostru, cu posibilitatea ca el sa produca efecte pe termen lung, a trebuit sa ucidem cateva persoane (...) Teroristul ca scriitor modern, actiunea directa ca pact cu diavolul. Sa comit raul in stare pura ca sa-mi imbunatatesc modul de gandire si ca sa-mi exprim ideile prin care pun sub semnul intrebarii intreaga societate."
Nu am citit Agentul secret al lui Conrad, la care Piglia face trimitere  in romanul sau, insa din mi-a povestit despre ea  in carte, mi-am creat convingerea ca, alaturi de Unabomber, reprezinta cheile ce ne ajuta sa strabatem labirintul sinuos format de Calea Idei Brown, unul ce construieste o viziune a zilelor noastre, unde fictiunea de calitate inglobeaza natural imprevizibilul realitatii.

Sunday, 24 July 2016

Reveniti de dincolo


Jason Mott - Cei care se intorc 

Mai intai am vazut serialul britanic In the Flesh. Apoi pe cel francez, Les Revenants.  Primul mi-a placut mai mult decat al doilea, care a facut greseala de a lasa un spatiu prea mare intre sezoane, timp in care actorii copii au crescut si si-au pierdut farmecul. Si punctul spre care se indreapta este diferit, cel britanic mergand consecvent si rotund spre fantasticul in ai carui parametri se creeaza situatia, cel francez spre o zona mai crepuscular (sub)pamanteana in care m-a pierdut, abandonandu-l pe la episodul 4 din cele 8 ale celui de-al doilea sezon. Ceva a fost gresit in abordarea lui, dar e mult mai usor sa spui de ce nu iti place un film dupa 10-15 minute de vizionare decat dupa un sezon si jumatate. Oricum, nu despre filme era vorba aici, ci despre o carte al carei autor este imposibil sa nu le fi vazut, daca nu pe ambele (aparut cu un an inaintea cartii), macar pe cel francez (cu primul sezon in acelasi an, dar bazat pe un film din 2004), sunt prea multe aspecte comune. 
In fiecare dintre cele trei, cartea si serialele, avem de-a face cu personaje care se intorc dintr-un neprecizat dincolo, sfidand cursul vietii, strabat in sens invers bariera care o separa de moarte si se regasesc cu familiile ce i-au pierdut. In fiecare dintre cele trei, "de ce"-urile si "cum"-urile sunt neglijate, isi forteaza spectatorul / cititorul sa accepte o situatie fara sa puna intrebari asupra cauzelor si motivelor ce au facut posibila intoarcerea. Si nu e greu, pentru ca nu cred ca exista cineva care si-a pierdut o mama, un frate, pe altcineva foarte foarte drag, care sa nu se gandeasca din cand in cand la posibilitatea unei noi sanse, la imposibila regasire, cu regret si tristete. Evident, in afara celor care nu vor depasi niciodata varsta cand crezi ca povestile sunt adevarate si ca Raiul e real si concret, adica, dupa cum spunea un evanghelist, fericiti cei saraci cu duhul! Titlurile amintite au in comun confuzia resimtita de cei vii atunci cand visul le devine realitate, cautarea intoarcerii la normalitate si a integrarii firesti a imposibilului in viata de zi cu zi. Aici cartea lui Mott mi s-a parut mult mai apropiata de scenariul francez, chiar daca autorul nu aminteste aceasta influenta, ci afirma ca totul a pornit de un vis al sau. In nota de final, zice: 
"Am vrut sa fie un loc in care - prin metode si o magie necunoscute chiar si mie - regulile aspre, nemiloase ale vietii si mortii nu exista, iar oamenii pot fi din nou alaturi de cei pe care i-au iubit. Un loc in care un parinte poate sa-si tina din nou copiii in brate. Un loc in care iubitii se pot regasi dupa ce s-au pierdut. Un loc in care un baiat isi poate lua ramas-bun de la mama lui." 
Sa fie faptul ca magia ii ramane autorului insusi necunoscuta, marturisindu-si in aceeasi nota limitarea de a nu fi gasit raspuns la intrebarile pe care le considera importante (de unde vin cei care se intorc? ce sunt ei? sunt reali? eu as mai adauga de ce numai ei si nu toti cei care au murit? de ce tocmai ei?) , sa fie apropierea periculos de mare de Les Revenants ce ma facea chiar sa recunosc in carte anumite personaje din film... nu stiu si nu-mi dau seama cum ar recepta cartea un cititor in a carui minte nu se suprapun imaginile filmului. Insa mie mi se pare ca Mott esueaza in a da lumii sale consistenta, in a crea atmosfera misterios dulce-amaruie a regasirilor si despartirilor, in a pastra un dram de mister si a-si grada atmosfera.  Vrea sa spuna totul de la inceput si apoi te intrebi de ce mai citesti dupa primele cincizeci de pagini.
Povestea principala a baietelului de 8 ani revenit la parintii sai, Harold si Lucille dupa mai bine de patruzeci de ani este fragmentata de multe altele, ale unor personaje trecatoare, cu experienta intoarcerii lor, ce ar fi putut sa fie interesante (un preot contactat de iubita sa din adolescenta, revenita, un grup de tineri nazisti morti in razboi si treziti in mijlocul unui alt razboi, cel starnit de intoarcerile de dincolo, un japonez, tot din razboi, care vrea sa se predea dar nu are cui, un artist francez mort tanar si devenit celebru post mortem, o familie vazuta ca responsabila pentru crima careia i-a cazut victima etc.) dar nu apuci sa le cunosti.  Sentimentele complexe ale celor reveniti si ale celor ramasi sunt destul de sumar schitate si, in general, o carte a carei lectura o incepusem cu speranta s-a dovedit de o platitudine dezamagitoare. 
Previzibil, revenirea ajunge sa fie vazuta de multi ca o epidemie globala, criza mocnita se transforma in conflict fatis, insa nu exista crestere, tensiune, parca nu am gasit nimic in carte in afara de o lenta trecere dintr-o parte in alta, din nimic spre nimic, fara punti, fara ancore, fara ceea ce ar fi trebuit sa ii sustina ideea, sa ii dea consistenta. Poate autorul si-a ales un subiect mult prea greu pentru abilitatile sale. A incercat sa redea conflictul cu "ceilalti", cei diferiti, care nu vin dintr-un alt spatiu geografic, ci dintr-un alt spatiu temporal, al amintirilor, intorsi neschimbati pentru a le arata celor ramasi cum a trecut timpul peste ei. Manifestarile acestor reveniti sunt, iarasi, dubios de comune cu cele ale revenitilor din filmul francez: lipsa somnului si foamea excesiva. Ca o fi sau nu o fi asa, eu nu am putut scapa de senzatia neplacuta de carte facuta dupa un film.
Cand datele fizice si biologice se schimba peste noapte, orice apel la ratiune si echilibru e la fel de lipsit de substanta ca si eternitatea unei morti din care oamenii se trezesc brusc asa cum erau atunci, cu zeci de ani in urma. As fi vrut sa pot sa patrund in visul lui Mott, sa percep cartea ca pe o senzatie eterica, o iluzie, un vis in care nimeni nu aduce stiinta in discutie, insa nu am reusit. Nu m-a putut acapara, ori pentru ca i-a lipsit intensitatea si a ramas prizonier intr-o stare de dulce lancezeala sudista americana, ori pentru ca am vazut in el o prelucrare mult diluata a serialului francez... Iar acolo unde ar fi putut fi interesant, in punctul unde se putea construi o atmosfera claustrofobica a micului orasel din Sud, autorul da cu bata-n balta filmelor hollywoodiene, aducand armata, incercand fara succes sa creeze proportiile unei crize nationale, spulberand misterul cu senilele blindatelor ce se perinda prin tabara din oras.
Sa vezi si sa nu crezi: cartea sta, ea insasi, la baza unui serial, Ressurection pe numele lui. Nici nu vreau sa ma uit la trailer!

Thursday, 21 July 2016

Aventuri in Epoca de Piatra



Roy Lewis - Cum l-am mancat pe tata 

... sau Omul Evolutiei. Un roman care se doreste amuzant, relaxant, tropaind intr-un ritm accelerat prin mii de ani de evolutie ai speciei umane. In centrul sau, se afla un trib de hominizi din Africa in plin proces de transformare a speciei. Descoperind focul, la inceput obtinut dintr-un vulcan, apoi produs prin forte proprii,  viata ii devine tot mai complicata. Gusturile culinare si locative se rafineaza, confortul creste, puterea data de scanteile ce lumineaza noptile intunecate ale oamenilor cavernelor ii poarta spre progres. Insa nu toti sunt la fel de incantati de felul cum istoria mare se reflecta in mica lor familie. Singuraticul si reactionarul unchi Vanea il va acuza mult timp pe Edward, aducatorul focului, de pierderea inocentei omului, a simbiozei cu natura, va vedea in evolutie si in denaturarea naturii maimutoide o catastrofa.
Oamenii primitivi ai lui Roy Lewis sunt mai apropiati de niste oameni contemporani ce ar pretinde ca au uitat tot ce stiu, desi notiuni precum Edenul si arta figurativa nu le sunt deloc straine. Cunostintele lor teoretice se bat cap in cap cu cele practice, pentru a produce din ciocnirea lor o scanteie de umor cu rezonante filozofice si antropologice. 
Iata, de exemplu, cum interpreteaza Ernest, personajul care ne spune povestea tribului, disparitia unui desen rupestru  dupa o noapte cu ploaie: 
"Cu toate acestea, la scurt timp dupa aceea am pornit alaturi de Oswald pe urmele unui mamut si l-am doborat! Semana leit cu umbra aceea. Iar apoi s-a intamplat un lucru extrem de semnificativ: umbra de pe stanca a disparut. Mie mi s-a parut ciudat ca am putut manca mamutul fara ca asta sa-i afecteze umbra, iar dupa ce l-am mancat, m-am dus dis-de-dimineata sa arunc o sulita sau doua in umbra. Era o dimineata incantatoare, luminoasa, racoroasa si aurie dupa ploaie. Umbra disparuse. M-am intors in fuga si am anuntat vestea. 
Tata s-a suparat. Pur si simplu nu voia sa ma creada, dar a fost nevoit sa accepte ca aveam dreptate. S-a holbat aproape o ora la stanca goala, dupa care a zis: 
- Exista o explicatie simpla si absolut fireasca. 
- Sigur ca exista, tata, am spus eu. Umbra e inauntrul nostru, laolalta cu mamutul."
Exista, in ciuda lejeritatii cu care se citeste cartea, cateva subtilitati, geme ascunse pe care multi le pot ignora ori carora le vor gasi interpretari diferite, referinte la intreaga istorie a civilizatiei, un ton ce se doreste zburdalnic si istet. Primitivii au cuvintele la ei, le cunosc inainte de a descoperi actiunea pe care o definesc (gatitul, de exemplu), isi constientizeaza epoca istorica (miocen, pleistocen...) si vorbesc uneori ca din manualul de antropologie ori sociologie despre pedomorfoza, exogamie, glaciatiunile Gunz, Mindel, Riss si Wurm. Pare ca, dupa ce istoria s-a scris deja, oamenii s-au intors in timp pentru a o relua in cunostinta de cauza si asta mi se pare cel mai mare pacat al cartii. Parca nici umorul nu mai functioneaza la fel, se retrage cuminte si sfios intr-un colt, strivit de omniscienta omnipotenta. Sunt anacronisme care merg intr-un desen animat, dar parca int-o carte imi golesc cumva de seva eroii, mi-i fac prea putin credibili...
Sau iau eu umorul prea in serios si nu am reusit sa-i detectez printre randuri respiratia britanica asteptata. Ori a fost atat de sec incat nu l-am simtit deloc, ori s-a pierdut printre meandrele traducerii, habar n-am. Am zambit cu cateva ocazii, dar nici vorba de amuzamentul ori de apropierea de Monthy Python pe care le promitea...  Radu Pavel Gheo, traducatorul cartii, imi place, si ca scriitor, si ca traducator, dar am vaga impresie ca asta e una din cartile care, transpuse intr-o alta limba decat cea in care au fost concepute, isi pierd esentialul: jocuri de cuvinte intraductibile, un ritm interior ludic si greu de redat, muzical vorbind, in alta limba. Daca partea hazlie a cam trecut pe langa mine, m-am agatat de parabola, de acea parte universal valabila si conflictuala a cartii. Pentru ca Epoca aceea de Piatra a lui Edward este oricand actuala. Mereu se vor gasi in lume progresisti cu viziune, nebuni idealisti si reactionari tematori sau incapabili sa iasa din propriul confort, mereu se vor gasi analogii de facut, mereu un lucru natural intr-o epoca va fi contestat intr-alta si tot asa... Sporirea populatiei tribului si amestecarea genelor prin metoda rapirii (Sabinelor) este privita cu neincredere de fiii lui Edward, carora li se pare anormal sa nu se mai poata casatori cu surorile lor.
Am cautat un alt soi de semnificatii, mai serioase, ca sa o scot cumva la capat cu o carte ce nu mi-a oferit amuzamentul promis: focul, de exemplu, punctul central al evolutiei tribului, este luat la inceput dintr-un vulcan. Vulcan-Hefaistos pazea in Olimp focul furat de Prometeu; si uite asa, Edward, ce-si indeamna tribul sa se ridice deasupra conditiei sale, devine eroul civilizator avant la lettre. Ramane lipsit de consistenta insa, tocmai din motivul pe care il ziceam mai sus: desi isi impinge familia spre progres, e un vizionar ce cunoaste deja istoria viitoare, adica unul lipsit de viziune, ce are deja pe masa - pe masa autorului - toate datele la dispozitie sa jongleze cu ele cum ii place. Tinand cont de asta, cred ca a facut mult prea putin, chiar si pentru o carte a carei miza este divertismentul... Sa zicem ca merge in caz de oboseala, canicula, lancezeala a lecturilor, nehotarare...