Monday, 20 February 2017

Celalte animatii de la Oscar

V-am spus deja ca mi-a placut mult Kubo. Despre celelalte pe scurt, pentru ca nu mi-au oferit ocazia sa dezvolt:


Zootopia (2016) 
Imi continui rafuiala personala cu traducatorii de titluri de filme, am un dinte mare impotriva lor. Zoo... tropolis? Serios? Sa presupunem ca targetul principal al unei animatii sunt copiii, cu ce ar fi "polis" o notiune mai putin abstracta decat "utopia"? In original este un joc de cuvinte care putea fi la fel de bine inteles si in limba noastra. Trecand peste asta, este un Disney in siajul DreamWorks, fara nuantele la care as fi putut spera dupa fuziunea cu Pixar. Cateva poante simpatice, dar plin de clisee si discursuri motivationale grosiere de genul "esti ceea ce doresti sa fii", de care copiii se pot bucura, pastrand linia clasica alb-negru, bine-rau, dar care pentru copiii ceva mai pretentiosi, astia care apreciaza subtilitatea intr-un scenariu de animatie s-a dovedit o experienta plictisitoare. Not funny!


Moana (2016) 

E un Disney chiar mai rau. Unul de-ala in care se canta muuult si nu neaparat prost, dar acut, cu o voce zgarietoare pe creier si cu o linie melodica absolut conventionala si neinspirata. Se canta chiar si in momentul confruntarii finale, cand eroina, numita Moana, ce se considera predestinata de ocean faptelor marete, trebuie sa infrunte marele dusman. Indreptandu-se spre el, se opreste si... ati ghicit, canta. Se toot canta mult, banal si inutil. Sunt multe rezolvari providentiale, intr-o poveste prea previzibila si cu glumite rasuflate, adaptata varstei de 8 ani si atat. Aici, spre deosebire de filmul de mai sus, nu esti ceea ce vrei sa fii, ci ceea ce ei, ceilalti, au nevoie sa fii. Dar cumva tot pe-acolo ca mesaj, tot cu o salvatoare a lumii.

The Red Turtle (2016)

Aceasta coproductie olandezo-japoneza (regizorul olandez Michael Dudok de Wit impreuna cu studioul Ghibli) este pe atat de fartsy pe cat lasa trailerul sa se intrevada. Scapat dintr-o furtuna, un barbat isi gaseste refugiu pe o insula. Incercarile de a pleca sunt tot timpul dejucate de mare, pana cand ajunge sa-si cunoasca adversarul, o testoasa rosie. Odata ucisa, ea se transforma intr-o fata si astfel ispitei i se deda Robinsonul nostru si ramane pe insula pana la adanci batraneti. Construit din imagini 2D in acuarela, impotriva curentului general al animatiei, se doreste o meditatie poetica impregnata cu accente fantastice asupra trecerii umane prin viata, intr-un cadru ce se pastreaza nealterat de intruziunea fiintei superioare, o insula populata cu pasari, crabi si broaste testoase. Si o amarata de foca, devenita repede pantaloni. Pentru restul hainelor, nu intrebati unde s-a gasit material... 
Nu faptul ca este un film mut, creat numai din imagini si muzica, mi-a displacut, pornea de la un episod fantastic interesant si ar fi putut dezvolta aceasta linie. Dar continua complet banal si lipsit de inspiratie, chiar si atunci cand paradisul este spulberat, de o pretentiozitate care mie nu mi se pare ca da bine deloc cu mijlocul de exprimare ales, animatia. Parca mai mult ma dezamageste un astfel de film, care creeaza asteptari si are un sambure de arta decat o porcarioara previzibila gen Zootopia.

Nu am vazut (si probabil nici nu se va intampla inainte de premiere) Ma Vie de Courgette, animatia franceza pornita de la o carte pentru copii ce-l are in centru pe Courgette, un baiat ramas orfan care va reinvata, dupa disparitia mamei sale, prietenia si increderea. Putinele secvente gasite pe internet mi-au lasat senzatia unei povesti clasice despre pierderea si regasirea sperantei, previzibila si copilareasca, condimentata cu duiosie si umor, un stop motion care ar putea fi o experienta de vizionare placuta, dar nu cat sa-si absoarba total privitorul adult.

Thursday, 16 February 2017

Puncte decisive in anatomia individuala


Gonçalo M. Tavares - Sa inveti sa te rogi in era tehnologiei

Fiecare om este alcatuit, pas cu pas, de experientele prin care trece, mai placute sau mai traumatizante. Iar cele din urma isi pun, probabil, mai mult amprenta asupra devenirii individuale. Lenz Buchmann invata inca din adolescenta, pe pielea proprie, cruzimea si umilinta de la tatal sau, militar sever si rece, lipsit de empatie. Si ele i se vor imprima in caracter. Nu este de mirare ca, la randul sau, le va aplica mai tarziu asupra celor vulnerabili din jur, a caror prezenta o cauta, de la un cersetor pe care il obliga sa se umileasca pentru a-i oferi apoi mancare si bani, la propria sotie si la pacientii slabiti de boli, al caror destin este in mana lui.  
In fraze seci, sfichiuitoare, ce alcatuiesc capitole concise, Tavares alcatuieste in cartea subintitulata "Pozitia in lume a lui Lenz Buchmann" un portret crud, de un cinism feroce, al celui ce  considera ca detine controlul in propria existenta si in a celor apropiati. 
Facand o diferenta transanta intre "era tehnologiei" ca simbol al gesturilor precise, mecanice, lipsite de sentiment si "rugaciune" ca forma de manifestare a vulnerabilitatii si compasiunii, ne poarta  de-a lungul existentei personajului, intr-o experienta inconfortabila, dar alcatuita cu un condei de maestru. Lenz este un anti-erou lipsit de trasaturi agreabile. Ajuns intr-o functie de raspundere, de chirurg apreciat si abil, actioneaza ca o masinarie, precis si eficient: "masinaria nu intelege ludicul si nici tragicul, intelege conducerea, o anumita forta si o anumita miscare". De acelasi cinism va da dovada si cand se va vedea pus in fata sfarsitului propriului frate sau cand intra in viata politica, unde lipsei de sentimente i se adauga si lipsa de scrupule. 
Suntem departe aici de tonul ludic cu care ne imbia Tavares sa ne plimbam alaturi de scriitori in Cinci plimbari prin cartier. Chiar daca este o carte cu o viziune intunecata asupra vietii, este admirabil scrisa. Pe scheletul narativ primar, autorul brodeaza o intreaga meditatie pornind de la intrebari privind esenta umanitatii, dandu-i pe alocuri, prin precizie si elocventa, aspectul unui tratat de popularizare a medicinei. Este un fel de roman de formare, dar mai degraba se formeaza un concept decat un om, iau nastere ideile pe care Buchmann le are despre sine, despre rolul sau in lume. Ca si oamenii, si ideile pot fi uneori bolnave, viciate, subrede. Au o anatomie a lor, un schelet, o viata fondata de multe ori pe iluzii si cautari. Pentru protagonistul cartii, eficienta este cuvantul de ordine, un punct ce se intinde ca un cancer asupra sentimentelor, devora natura umana, inlocuind-o cu tehnica, ordinea, rigoarea, precizia. Unde va conduce acest proiect de viata? Acolo unde duc toate...vorba unei reclame la pompe funebre: "vrei, nu vrei, tot la noi ajungi". Ascensiune si declin, povestea unei existente...
Desi, cum spuneam, personajul este unul distant, pe care in mod normal nu ti-ai dori sa-l cunosti, se petrece un fenomen de apropiere ciudat. Autorul-narator ii imbratiseaza oarecum, explicandu-l, punctul de vedere, il apropie, isi face cititorul sa resimta o stranie compasiune fata de un om pe care il detesta. Este un pariu castigat, un mod prin care arata ca, atunci cand exista o perspectiva atent alcatuita, cand lumina cade din unghiul favorabil si exista abilitatea de a patrunde in gandurile personajului, si un monstru capata umanitate. Cu un titlu inselator (daca nu ar fi fost numele lui Tavares pe coperta probabil nici nu as fi rasfoit volumul), nu este o carte despre evlavie, nici despre cainta sau salvare, e de o luciditate unde astfel de notiuni nu au ce cauta. Mai degraba subtitlul este adevaratul titlu al cartii, pentru ca pozitia in lume a eroului, bazata pe relatii de dominare si putere, este sustinuta de un mod de exprimare a sa la fel de brutal, functional ca un bisturiu ce se afunda tot mai adanc si mai precis in intimitatea sa, pe masura ce chipurile din jur se estompeaza si, de cele mai multe ori, nici nu capata un nume.
Insa nu am scapat de senzatia ca acest studiu de personaj ar putea fi parte dintr-un proiect mai mare, mai important, o schita pentru pregatirea unui tablou mai amplu si mai impresionant, un exercitiu de stil ce poate face deliciul filologilor prin capacitatea de reda atat de mult si de precis cu atata concizie intr-o proza ce mi-a sugerat un mix de Kundera, Kafka si Oliver Sacks. Surprinzator si intrigant, nu? Ramane insa cumva ca un film caruia parca ti-ar veni sa-i dai Oscarul pentru interpretare, dar nu si pe cel pentru cel mai bun film. Sau un fel de candidat la premiul Nobel pentru interpretare masculina. De ce nu? Doar s-a mai vazut si castigator al Nobelului literar pentru... cea mai buna coloana sonora... sau pe-acolo.

Tuesday, 14 February 2017

Ce se intampla cu sud-americanii?


Isabel Allende - Amantul japonez

Despre cel mai recent roman al lui Isabel Allende as putea sa nu mai spun nimic in plus fata de ceea ce am spus despre ultimul roman al lui Llosa. Dar daca tot am pierdut timpul cu el citindu-l, mai pot pierde 10 minute scriind despre, mai ales ca situatia e chiar mai trista decat in cazul lui Llosa. Departe de aura magica in care isi invaluia Casa spiritelor, autoarea se apropie acum de standardul bestsellerului de consum dedicat adolescentelor visatoare si casnicelor plictisite, amintindu-mi de cartile din colectia Harlequin pe care le citeam pe la 16-17 ani pentru a invata mai bine franceza. 
Mai intai, construieste o poveste putin plauzibila, cu o tanara moldoveanca, Irina, angajata la un camin de batrani din California, unde se apropie de una dintre rezidente, Alma. Batrana se evidentiaza prin distinctia, independenta, nonconformismul si aerul enigmatic. Prietenia celor doua se transforma intr-o relatie de tip matusa-nepoata, producandu-se si cu participarea nepotului real al Almei, Seth, mostenitorul bogat atras inexplicabil de tanara saraca, discreta si modesta, careia ii face o curte asidua vreme indelungata. 
Apoi atinge tangential si cat se poate de conformist subiecte cu impact, despre care s-a tot scris dar niciodata epuizate, de la lagarele naziste la pornografia infantila, de la traficul cu fiinte umane la homosexualitate si SIDA si, ca o variatie, ca loc mai putin vizitat de literatura, la lagarele in care au trait, dupa atacul de la Pearl Harbor, japonezii din America, vazuti pentru un timp drept o amenintare la adresa sigurantei nationale, siliti sa-si abandoneze viata si rosturile pentru a locui strict supravegheati in baracile ridicate prin desert.
Avem secrete de familie, inevitabile pentru a mentine curiozitatea, dozate eficient si simplu, ca pentru un roman de consum, amintite la inceput in treacat, ca sa starneasca interesul, detaliate ulterior. Sau nu, unele dintre ele par sa se dilueze printre firele romance-ului, ca de exemplu povestea fratelui pierdut si regasit al Almei. Isabel Allende isi struneste povestea (singura miza a cartii) cursiv, dorind sa mentina ritmul lecturii, arunca momeli, creeaza personaje ce nu aduc nimic nou in literatura, pe care le-am mai vazut de atatea ori incat nu-mi starnesc nici un fel de interes, se complace in dulcegarii, strecoara in biografiile eroilor componente sociale si detalii de epoca, unele familiare cititorului roman, cum ar fi aspectele legate de moldovencele naive plecate la munca in strainatate cu mari sperante pentru a se trezi sclave sexuale in cine stie ce bordel din Turcia sau adoptia in strainatate a maidanezilor autohtoni. 
Este o carte plina de incongruente si iubiri implauzibile, de-alea mari, care dureaza o viata insa nu conving deloc, nu ca n-ar fi posibil, ci fiindca distanta dintre protagonisti, mostenirile lor spirituale si culturale sunt atat de diferite incat cu greu iti poti imagina ce afinitati ar putea avea doua persoane cu background atat de opus.  Desi trecutul este schitat foarte sumar, parca am avut tot timpul lecturii senzatia ca e prea mult, ca se forteaza conexiunile, intinse in anumite directii doar pentru a-i mai da autoarei prilejul de a ne mai servi o lingurita de condiment social trantit in salata amorurilor mai vechi sau mai noi ce incalca stereotipurile burgheze. 
Este o diferenta ca de la cer la pamant intre saga familiei Trueba si aceasta dramoleta de familie previzibila cu aspect prolix, intre perspectiva nuantata, cu accente stranii de a privi lumea de acolo si cea simplista, in alb si negru, din romanul de fata. Pentru un roman siropos, nu e foarte rau, Allende stie sa-si adune laolalta piesele puzzle-ului pentru a oferi deznodamantul asteptat si toata lumea e fericita, si autoarea ca a scris o carte care probabil se vinde bine, si ocazionala cititoare ce o va cumpara de la ghiseul din gara ca lectura anuala in tren, pentru ca pare o poveste de dragoste, ceea ce si este, faptul ca e una de duzina conteaza mai putin, dar si cititorii nefericiti ca mine, care pot spune bine ca s-a terminat cu toata aceasta scotoceala intruziva a personajelor prin vietile celorlalti in cautarea senzationalului si a secretelor!
De aceea nu pot decat sa ma scarpin in crestet cu perplexitate si sa ma minunez ce naiba s-o intampla cu sud-americanii. Astia consacrati si in viata. Le-a inchis cineva robinetul magic? Au descoperit reteta simpla, mai putin consumatoare de timp si de talent de a face bani si se complac in comoditatea succesului dat de un nume pe care si l-au creat altfel decat prin ceea ce scriu acum? Cand a plecat Marquez a luat cu el toata inspiratia literara a continentului? Ce sa fie, ce sa fie?

Sunday, 12 February 2017

Reconciliere?


Manchester by the Sea (2016) 

Daca va place ca un film vizionat sa va ofere o senzatie de bine, ar fi preferabil sa sariti peste cel de fata. Pentru ca nimic din el nu aduce un zambet pe buze. Este trist si devine si mai trist. De la primele cadre, cand il cunoastem pe taciturnul si izolatul Lee Chandler, omul bun la toate (instalator, gunoier, reparator de usi) pentru un complex rezidential din Boston, pana la sfarsit, este suficient cat sa-i ofere spectatorului o repriza depresiva.
Existenta monotona a protagonistului este intrerupta de un telefon de "acasa", dintr-o localitate de pe coasta oceanului (daca v-ati gandit vreo clipa la Manchester-ul englez, nu despre el e vorba), unde fratele sau tocmai a murit, lasand in urma fiul adolescent, de 16 ani. Prin testament, Lee a fost numit tutorele tanarului. Insa revenirea in orasul natal nu este doar ocazia de a reinnoda relatii abandonate cu mult timp in urma, ci si de a se confrunta cu propriii demoni, cu amintirile. Alcatuit din flashback-uri ce ne poarta intr-un alt timp, cand Lee avea o familie, ne introduce treptat in viata din care a fugit, ne dezvaluie imagine cu imagine, luandu-si timp sa intrige si sa trezeasca interesul, drama pe care o poarta in suflet, doliul permanent construit pe vinovatie si remuscari traduse in lungi taceri sau izbucniri de furie.
Pana la urma, daca vrem sa gasim in film si altceva decat radiografia unui personaj, singurul reper ramane doliul, mai vechi sau mai recent, asumat ca o vina personala ori cu lejeritatea adolescentei, ce mi s-a parut tratata extrem de superficial, incat a ajuns sa inhibe orice sentiment de compasiune pentru tanarul Patrick (Lucas Hedges). Descarcarea sa emotionala venita parca prea tarziu mi s-a parut cu atat mai artificiala.
Manchester by the Sea este o drama cu o pronuntata atmosfera de film american indie, ceea ce si este de fapt, in genul acela teribil de gustat de publicul Sundance si de o mare parte a criticii, devenit deja cliseu, desfasurat intr-o nota contemplativ-melancolica ce imbratiseaza toate caracteristicile genului: ritmul lent si meditativ, culorile estompate, cadrele inanimate ale unei naturi impasibile la framantarile oamenilor, actori din linia a doua, cum este acest Casey Affleck, mai putin cunoscut decat celebrul sau frate, insa acum nominalizat la Oscar, accentul pe drama umana individuala, prezentata cat se poate de fidel si natural, prezumtia ca spectatorul este suficient de inteligent sa inteleaga singur, fara gesturi si replici teatrale, ce se intampla in mintea si sufletul eroilor, de unde jocul retinut, interiorizat, o tema ce graviteaza in jurul ireparabilului, a pierderii, intervenita in cazul de fata in urma unei greseli ireparabile ce-i umbreste existenta protagonistului, plasarea in cotidianul tern, unde singurul eveniment (oarecum) imprevizibil este moartea. 
Cred ca acest indie by numbers, alaturi de comparatia cu alte filme vazute in ultima vreme cu aceeasi tema la care m-a dus cu gandul (The Broken Circle Breakdown in special) ca si faptul ca am gasit o Michelle Williams egala cu sine, cea din Blue Valentine, si un scenariu pe alocuri neconvingator care, accentuand trairile personajului, lasa un gol in tot si se incheie brusc, anihiland parca orice esafod al istoriei depanate, i-a scazut din valoare in ochii mei. Casey Affleck are, intr-adevar, o reprezentatie demna de nominalizarea la Oscar.  Filmul nu, l-am mai vazut...

Saturday, 11 February 2017

Tata si corporatia


Toni Erdmann (2016)

Toni Erdmann nu exista. Exista in schimb un barbat, profesor de muzica pensionar  care, din dragoste pentru fiica lui, o urmeaza printre straini pentru a-i aminti de lucrurile importante in viata, pentru a o scoate, macar pentru cateva momente, din ritmul accelerat al existentei corporatiste. La inceputul filmului, Ines, consultanta de afaceri in cadrul unei companii germane, tocmai a fost detasata la Bucuresti. Existenta ei graviteaza in jurul serviciului, care nu-i ofera pauza nici in scurtul ragaz petrecut cu familia. Tot mai indepartata de ea si mai acaparata de propria-i cariera, isi priveste tatal aproape ca pe un strain in timp ce telefonul ii devine un apendice al mainii, incorporat organic in fiinta ei. De sunetul lui depind succesul si esecul, el ii planifica existenta cotidiana, pasii in cariera, relatiile profesionale sau personale. Din aceasta explorare a conflictelor intre cele doua personaje principale, dar si ale fiecaruia cu sine insusi, ia nastere un film care isi propune sa topeasca drama in comedie, sa ascunda golul si amarul sufletesc in spatele unei peruci si al unei proteze. 
Pentru ca este filmat in mare parte la Bucuresti, cu participarea unor actori romani si contributia co-producatoarei Ada Solomon, nominalizarea sa la Oscarul pentru film strain, ca reprezentant al Germaniei, a pus pe jar intreaga Romanie cinefila si reusita, daca va fi sa fie, va fi perceputa probabil ca un succes al scolii de film romanesti, desi regizoarea si scenarista Maren Ade nu este deloc afiliata ei. Dar asa creste nejustificat in piept mandria patriotica atunci cand exista o cat de marunta contributie nationala, cum s-a intamplat si anul trecut cu castigatorul maghiar Saul fia.  Mie, sincer, nu-mi place abordarea asta, de asumare nationala a unor merite individuale (se intampla des in sport, acum vad ca a patruns virusul umflatului in pene si in domeniul filmelor) si am incercat sa ma detasez de astfel de prejudecati favorabile, sa vad produsul final dincolo de familiaritatea cu peisajul in care se desfasoara protagonistii. Un peisaj, ce-i drept, bine surprins in contrastele sale de ochiul vigilent al camerei, de la existenta paralela a romanilor din birouri si a celor din curtile mizere de dupa blocurile aseptice pana la cea, la fel de neintersectabila in principiu, a carieristilor din cladirile stralucind de curatenie si impersonale si a pastratorilor traditiilor din blocurile modeste, ce aduna in casa si in suflet comori ale artei populare si mestesugaresti. 
Intregul film se bazeaza pe astfel de contraste generatoare de tensiuni si conflict. Este mai intai conflictul intre ritmurile de viata ale unor generatii diferite, accelerat si auto-centrat pentru femeia de cariera, neatenta la detaliile existentei, permanent in alerta si permanent obosita si impovarata de miza succesului, si lent, gata sa le ofere celor dragi un zambet si afectiune pana la a-i agasa cu ea, al tatalui ei. Apoi este un conflict intre valori si prioritati diferite, intre nevoia de a lua cat mai mult, pentru a construi ceva solid si cea de a oferi, chiar si atunci cand poate deveni sufocanta  prin spiritul protectiv, de a produce o descatusare a tensiunii, o apropiere. Este un alt conflict ce ne arata ca uneori aschia sare departe de trunchi, intre natura sobra, serioasa, atenta la imaginea oferita celorlalti si cea ludica, pusa pe farse si de o neglijenta studiata a tatalui, ce-si creeza un personaj amuzant grotesc in spatele caruia se ascunde intr-o incercare de a-i da relatiei cu propria sa fiica baze noi. 
Cu personajul asta am avut eu niste probleme de credibilitate a filmului. Cu o deghizare cat se poate de transparenta, tatal reuseste sa treaca in ochii celor ce il cunoscusera deja drept domnul Erdmann. Este o extravaganta pe care cu greu am putut s-o inglobez in experienta personala a vizionarii, ca si unele glumite de-ale lui (probabil ca glumele proaste sunt si ele parte din definirea unui personaj care, neincercand sa fie perfect, este mai uman, dar nu m-au atras) si scenele de business, nejustificat lungite (nu tineam sa cunosc in detaliu in ce consta activitatea de consultant de afaceri) ce diluau intensitatea scenariului.
Este un film bun, nu contest, mi-a placut, dar parca nu chiar cat sa justifice tot hype-ul creat si la noi, si peste hotare. Se aude ca remake-ul american e deja pe drum. Se aude ca in rolul tatalui il vom avea pe Jack Nicholson. Ar fi prea similar daca, in rolul Bucurestiului, ar juca tot Bucurestiul... Vom vedea.