Thursday, 1 December 2016

Legati de pamant


José Saramago - Ridicat de la pamant 

Cu volumul de fata, publicat in 1980, Saramago ne duce in Portugalia rurala, intr-un loc unde poti umbla "o viata intreaga fara sa te regasesti, mai ales daca te-ai nascut pierdut". Este taramul bunicilor sai, tarani pe mosia unui latifundiar, este taramul aspru si lipsit de pitorescul idilic pe care-l gaseste privirea turistului, unde existenta devine o lupta de zi cu zi. Este locul unde isi duce viata familia Vreme-Rea (as fi preferat ca numele de familie sa fie pastrat in original, Mau-Tempo, pentru rezonanta locala, eventual cu o nota de subsol care sa-i explice sensul), muncind de generatii intregi pentru altii, stramutandu-se de pe o mosie pe alta in cautare de lucru. Razboaiele vin si trec, la fel si dictatura lui Salazar, preocuparile lor raman insa aceleasi, sub privirea tacuta si atenta a martorilor muti, furnicile. Viata le e o permanenta incercare, o infruntare a saraciei care pe unii ii indarjeste, pe altii ii doboara si ii impinge in bratele consolatoare ale alcoolului si mai apoi in latul primitor al spanzuratorii. Copiii urmeaza aceeasi traiectorie in viata ca si parintii, intr-o existenta lipsita de perspective ale carei certitudini sunt saracia si moartea, intr-o curgere marcata de stilul fluid al lui Saramago, de verva sa cunoscuta, de capacitatea de a transforma un tablou sumbru in sine intr-unul animat.
Nici chiar aici, intr-un context grav, umorul si ironia autorului nu lipsesc, suprapunandu-se peste descrieri incisive, naturaliste, uneori la limita suportabilului, in episoadele de tortura. Taranul murdar, infometat, batut de arendasi este o normalitate a vremii, insa felul in care ne explica autorul utilitatea acestei stari e de un cinism savuros. Afirmand ca viata e un exercitiu ludic, nu va ezita apoi sa-si imbogateasca jocul literar cu noi nuante in fiecare carte. 
Revenind in Portugalia inceputului de secol XX, Europa, cu tulburarile si framantarile sale, e departe, razboiul este un cuvant abstract si indepartat: 
"In Monte Lavre, despre razboi se stia doar ce ajungea prin stirile din ziare, si acelea pentru cine stia sa le citeasca. Ceilalti, daca vedeau ca au crescut preturile sau ca nu se mai gaseste nici mancarea de mizerie cu care se hraneau, se intrebau de ce. E din cauza razboiului, le raspundeau expertii. Mult mai manca razboiul, mult se mai imbogatea. Razboiul e un monstru, care inainte de a devora oamenii le goleste buzunarele, unul cate unul, ban dupa ban, ca nimic sa nu se piarda si totul sa se transforme, asa cum spune legea de baza a naturii, pe care o invatam abia mai tarziu. Si dupa ce se satura de infulecat, dupa ce da pe dinafara de cat a mancat, continua sa-si foloseasca degetele abile, luand intotdeauna dintr-o singura parte si bagand in acelasi buzunar. In fine, asta e un obicei dobandit pe timp de pace."
Din perspectiva autorului omniscient, sarcastic si in acelasi timp empatic, ce se plimba liber prin textul sau, Saramago anticipeaza destinul personajelor sale, deschide porti spre viitor prin care intrezarim unde vor ajunge peste cativa ani, incalca toate conventiile literare legate de dozarea subiectului si ortografice, asa cum ne-a obisnuit. Fara pauze, fara semne de punctuatie, aduce oralitatea in scris, virand brusc in mijlocul unei fraze intr-o alta directie, schimba naratorul, isi obliga cititorul sa se abata permanent de la calea facila a lecturii liniare. Este surprinzator nu prin subiect (care pana la urma, rezumat, ar fi viata unei familii de tarani timp de patru generatii, o istorie traita partial la persoana I de autor), unul pe care il cunoaste bine, ci prin constructie, pentru care il iubesc indiferent despre ce ar scrie. Pentru ca, recunosc, nu este printre volumele sale de top, este un Saramago mediocru (ce oximoron!), dar este un Saramago, ceea ce pentru mine il situeaza mult mai sus decat carti foarte bune ale altor autori. Si asta in ciuda faptului ca subiectul propriu-zis l-ar infrati cu verismul si naturalismul, curente literare cu care nu prea am afinitati. Insa mi-a lipsit unul dintre elementele definitorii ale scrisului sau, acel "ceva" fantastic care declanseaza mecanismul narativ in cele mai frumoase carti ale lui.
As zice ca este un roman strict pentru fanii autorului, cei care i-au sorbit celelalte carti dintr-o citire, mai vor si stiu ca altele noi nu mai pot avea. Cei care urmeaza sa-l descopere ar fi mai bine sa se indrepte spre cele scrise incepand cu 1984. Sau, daca vreti sa va reintalniti cu Ricardo Reis, intr-o scena scurta, oferindu-i ajutor si gazduire unui membru al familiei Vreme-Rea abia iesit din inchisoare, cititi cartea. In definitiv, este Saramago si as putea gasi mult mai multe motive pentru a citi Ridicat de la pamant decat pentru a nu o face.

Tuesday, 29 November 2016

Ca un fluviu fara inceput si fara sfarsit



Clarice Lispector - Apa vie. Ora stelei

O pictorita incepe sa scrie. Poate o scrisoare catre cineva drag, catre sine ori catre noi, cititorii. Se avanta pe teritoriul cuvintelor in fata martorului nenumit caruia i se adreseaza la persoana a doua, intr-un demers de imblanzire a lor, de stapanire a sensului si a tacerilor, a spatiilor dintre ele si a senzatiilor imposibil de prins in capcana literelor. 
"Prin urmare a scrie este modul celui care foloseste cuvantul ca o nada, cuvantul care pescuieste ceea ce nu este cuvant. Cand acest ne-cuvant - spatiul dintre randuri - musca din momeala, ai scris ceva. Cand ai pescuit spatiul dintre randuri, poti scoate usurat cuvantul din carlig. Dar analogia se sfarseste aici: ne-cuvantul, cand musca momeala, o incorporeaza  in el. Si-atunci salvarea este sa scrii fara sa fii atent."
Asa scrie Clarice Lispector, sau cel putin asta este senzatia pe care o lasa. Uneori extrem de lucide si precise, alteori vagi si simbolice, atingand sfere abstracte ori poetice, cuvintele sale se insira parca dintr-o suflare, transformand realitatea in vis, incercand sa-i atinga un invizibil nucleu. Am regasit-o la fel ca in Aproape de inima vijelioasa a lumii, cruda, analitica, neinduratoare, dar si plina de verva, desfacand cu naturalete cuvintele de conventii si sabloane, pentru a cauta in ele instinctul vital. Ca si acolo, demersul analitic ia forma unui vartej de senzatii, ca si acolo, pare intr-o lupta permanenta cu abisul pe care il intuieste captiv in cuvinte al caror sens nu se poate stoarce in intregime. E rece, alunecoasa, imprevizibila. Insa in Apa vie demersul sau nu are o rama, lucru ce ar putea descumpani unii cititori. E doar o curgere sinuoasa a gandurilor in care doreste sa cuprinda prea multul netrait al vietii, coplesitorul timp, creatia, conditia limitata a omului, intr-o cadenta mai apropiata de un poem in proza decat de o nuvela sau un roman scurt sau cum or fi vrut autoarea sau criticii sa o/il numeasca. 
Senzatia asta de improvizatie aproape muzicala, revarsandu-se asupra urechilor obisnuite cu un anumit ritm, creeaza o iesire din banalitate, din structurile consacrate, o evadare intr-o lume care nu stii  unde incepe si unde se termina. Dar e ceva atat de proaspat, de spontan in ea incat eu, cel putin, nu-i pot rezista. Ideile tasnesc parca singure, ca intr-un dicteu automat, ca si cum subconstientul autoarei ar prelua controlul asupra frazelor. Ceea ce ma contrariaza si ma uimeste e ca nu se pierde senzatia de luciditate, de apropiere de o frumusete ocultata, inaccesibila. ""Cel mai bun text inca nu a fost scris. Cel mai bun text se afla printre randuri."  Este un flux al vietii si al mortii, ce ne transpune intr-o alta dimensiune a limbajului. Autocentrat si in acelasi timp deschis spre lume, este un fragment intrigant, complex, o calatorie fara destinatie, pentru ca nici viata nu are o destinatie prestabilita. 
Si dupa nauceala asta, urmeaza Ora stelei, un text ce isi propune poate sa fie cel mai "cuminte" ca structura din ceea ce a scris brazilianca nebuna (in sensul frumos). Insa doar in aparenta. Macabea este creatia literara a unui narator, la randul sau personaj al mini-romanului lui Clarice Lispector. Existenta ei este un alt prilej de a medita asupra realitatii si a barierelor ridicate de limbaji, asupra contemplarii si actiunii, asupra perceptiei de sine in contradictie cu perceptia celorlalti. Iar textul devine o permanenta reflectie asupra propriei sale scrieri, o proiectie a unei minti create de o alta minte, la randul sau creata de mintea autoarei, transformand scrierea romanului intr-un metaroman.
Macabea, o fata sarmana, singura, incapabila sa comunice cu cei din jur, lipsita de armele cuvintelor bine dozate, se indragosteste. Sau, poate, sunt doar hormonii care clocotesc in trupul vazut de cei din jur ca lipsit de orice expresivitate. Existenta sa este aproape ca un experiment pentru autoare, ce capata aici o voce masculina pentru a oferi un portret detasat al celei ce s-a nascut sa fie o prada. Solitara, simpla, mereu pozitiva, cu o viata mediocra, Macabea reuseste sa-i genereze cititorului, prin naivitatea si instinctivitatea sa, tandretea pe care o manifestam de obicei fata de animalutele neajutorate si nevinovate. Insa vocea naratorului nu ne lasa sa ne atasam prea mult asa ca, pe masura ce inaintam cu lectura, personajul devine un fel de subiect experimental, pe care-l putem privi dintr-o multime de perspective, asa cum sugereaza si titlurile alternative de la inceput, posibile indicatii de lectura. Se spune ca este cel mai cunoscut roman al autoarei pe plan mondial. Este si ultimul, Clarice Lispector avea sa moara la putin timp dupa publicare. Mie, recunosc, mi-a placut mai mult Apa vie. Si mai mult, cele doua romane precedente traduse in limba romana. Dar autoarea braziliana este printre scriitorii ale caror noi traduceri le astept mereu cu nerabdare si bucurie.

Sunday, 27 November 2016

La vanatoare de animale fantastice


Fantastic Beasts and Where to Find them (2016)

Nu imi este rusine sa recunosc ca universul lui Harry Potter m-a prins, iar filmul de fata a facut-o chiar mai mult decat s-a intamplat cu seria initiala. Vorbesc doar despre filme, pentru ca nu as avea probabil rabdarea sa citesc romanele, nu am facut-o cu Harry, nu o sa o fac nici cu bestiile de aici, insa orice noua intalnire pe ecran cu aceasta lume in care magia gaseste calea de a se infiltra in lumea din jurul nostru acaparandu-ne in poveste e binevenita. 
Daca ar trebui sa-i prezint cuiva pe scurt filmul, l-as defini probabil ca o vanatoare de pokemoni in New-York-ul interbelic populat cu absolventii scolii de magie americane corespunzatoare Hogwarts-ului, Ilvermorny. Faptul ca media de varsta a personajelor principale creste considerabil (desi sa nu uitam ca dincolo Dumbledore compensa) nu-l face deloc un film mai putin atractiv pentru copii, pentru ca  avem si altceva: animalute fantastice ingenioase, aparent periculoase, dar inofensive cand stii sa le vorbesti pe limba lor. Iar Newt (Eddie Redmayne) este un vrajitor specializat in animale magice, ce si-a dedicat aptitudinile protectiei lor. Ajuns la New York cu valiza sa incarcata cu tot felul de creaturi (nu intrebati de ce a trebuit sa-si aduca de acasa gradina zoologica, evident ca de dragul actiunii) un accident face ca acestea sa se reverse din ea. Va avea mult de alergat pentru a le recupera, timp in care va trebui sa depaseasca si alte piedici, sa se confrunte cu haosul ce se revarsa pe strazi fara ca vrajitorii sa-i poata descoperi sursa, isi va gasi prieteni si aliati, dar si dusmani de infruntat. 
 Ceea ce m-a captivat la film a fost capacitatea unui univers pe care il consideram epuizat de a se reinventa, printr-un bestiar plin de haz si imaginatie, de a-si pastra continuitatea cu lumea lui Harry fara a deveni repetitiv, doar prin indicii si mentiuni ce ne fac sa intelegem ca germenii lumii ce avea sa ni se infatiseze cu vreo 70 de ani mai tarziu sunt deja acolo. Imaginea lui Redmayne de copil mare si timid pierdut in lumea din jur, mai mereu dezorientat, se suprapune de minune pe rolul sau, iar patiserul Kowalski (Dan Fogler), prietenul lipsit de abilitati magice pe care Newt si-l face mai mult prin forta imprejurarilor, asigura factorul comic. Fie ca ati vazut sau nu Harry Potter, Fantastic Beasts... este nou, are o prospetime pe care o pot gusta in aceeasi masura si cei carora trimiterile la serie le-ar putea scapa, actiune antrenanta, dragalasenii pufoase pixelate, o atmosfera usor intunecata, insa strabatuta de o lumina interioara ce-l face un film placut si copiilor. Atuul sau principal ramane imaginatia, o trasatura mai dezvoltata la varste fragede, inhibata apoi cu grija de anii de formare scolara, dar pe care unii incearca sa o pastreze si sa o alimenteze toata viata. Este un film care ajuta la aceasta alimentare, sanatoasa zic eu. 
In plus, atinge subtil teme de actualitate, precum traumele pe care le pot suferi copiii atunci cand se simt refuzati si acceptarea diferentelor culturale. De exemplu, englezul Newt priveste cu stupoare faptul ca in Statele Unite casatoriile dintre magi si nu-magi sunt interzise, asa cum unii dintre noi privesc cu stupoare demersul celor trei milioane si nu inteleg cum, dincolo de optiuni de viata, credinta sau diferente ereditare, cineva ar putea fi interesat si indignat de ce se intampla in patul altcuiva... Cu toata aura lui de poveste, de divertisment light, este un film care sper ca poate sa ne ajute sa ne reanalizam propriile prejudecati, mai ales ca nimic nu este moralizator, direct, ci ideile sunt imbracate intr-un context magic, ceea ce, pe de alta parta, le-ar putea face sa treaca neobservate pentru spectatorul fascinat de imagini si de cursul actiunii. De aceea am si tinut sa le punctez. 
Poate ca pentru fanii hardcore ai magiei din Harry Potter cea de aici, din New York, nu este de ajuns, lumea propriu-zisa a vrajitorilor este lasata mai in planul doi, Newt preia prim-planul cu aventurile sale din orasul real, invadat de creaturi fantastice, de un intuneric distructiv si de amenintarea unui magician cautat de toti, ale carui fapte ar pune in pericol lumea invizibila unde se refugiaza detinatorii de puteri magice pentru a nu strica echilibrul, pentru a nu-i speria pe oamenii de rand, pe non-magi. Pentru mine, care vad tot fenomenul literar si cinematografic creat de Rowling ca pe un entertainment, asta a si fost, un film pe care nu l-as incadra in seria "100 de filme de vazut intr-o viata", dar care mi-a oferit delectare in cele doua ore si ceva, nici nu le-am simtit cand au trecut.

Wednesday, 23 November 2016

Adolescentul roman urban al anilor '70


Ovidiu Verdes - Muzici si faze

Imi aduc aminte de o faza de pe la inceputul anilor 2000 cand, intr-una din incercarile perpetue de restructurare a manualelor si programei scolare, din dorinta de a ilustra literatura contemporana, s-a publicat intr-un manual de limba romana un fragment din romanul Muzici si faze. Ce tragedie, ce scandal, ce ultragiu public! Puritanii au sarit de cur in sus ca si cum cuvantul ce defineste partea posterioara a mamiferului uman nu ar face parte dintr-un registru al unei limbi pe care altminteri o apara cu foc, ca si cum limbajul colocvial ar trebui ascuns sub pres, ca si cum urechile virgine ale adolescentilor nestiutori tocmai ar fi fost violate de cuvintele vulgare. Mai apoi, sau cam prin aceeasi vreme, urmaream constant un site cu cronici muzicale oarecum atipic, pentru ca autorii incercau sa lege albumele despre care vorbeau de experienta personala, sa asocieze muzicile cu faze din viata lor. Se numea, evident muzicisifaze.com. Acum, ca mi-a revenit in minte, i-am facut o vizita. De prin 2010 incoace, nu mai publica decat topuri anuale. 
Anii au trecut si abia acum, la a doua reeditare, am ajuns sa citesc romanul ce a starnit atatea controverse acum vreo 15 ani. Laudat de unii, criticat de altii, faptul ca a facut sa se vorbeasca si sa curga multa cerneala (sau pixeli) pe marginea lui i-a oferit un statut de roman cult (nu o spun eu, ci altii mai avizati) cum nu prea mai gasim in literatura autohtona a zilelor noastre. Si, pe buna dreptate as zice, acum, dupa ce l-am citit. Pentru ca, rezumandu-ma strict la literatura noastra, eroul lui Verdes este corespondentul anilor '70 al adolescentului miop al lui Eliade. Introvertitul, asceticul, austerul adolescent interbelic a fost inlocuit 40 de ani mai tarziu de exuberantul, revoltatul, extravertitul Tinut. Au in comun pasiunea, in primul caz pentru scris, in al doilea pentru muzica. Alte epoci, alte preocupari, insa aceeasi neliniste, aceeasi dorinta a varstei de a capata un statut si recunoasterea celorlalti. In gasca lui Tinut,  poti fi admirat pentru  cantitatea de discuri originale detinute, ce asigura respectul celorlalti, pentru accesoriul feminin din dotare, care trebuie sa arate trasnet ori, cand nu se poate, pentru forta pumnului, ce creeaza o alta forma de respect, generat de teama.
Tinut ni se infatiseaza ca un exponent al unei generatii, cu preocuparile ei (in principal muzica, "ceaiuri", fete). Este o varsta prin care am trecut, e drept ca mai aproape de stilul eroului lui Eliade decat de cel al lui Verdes, insa care acum mi se pare atat de departe cu preocuparile ei futile, cu micile esecuri transformate de mintea tanara in mari tragedii. Nu prea pot fi pe aceeasi lungime de unda cu ea (decat muzical, rockul anilor '70 este in continuare la mare cinste in preferintele personale), probabil ca altii mai tineri vor fi, pe mine m-a cam plictisit de la un punct toata aceasta taiere de frunze la caini ce alcatuieste existenta lui Tinut, in banalitatea sa, cu visele, betiile si zbenguielile lui hormonale. Este un roman a carui receptare pozitiva se bazeaza foarte mult pe un palier de identificare ce mie mi-a lipsit cu desavarsire, v-am zis, aveam alte preocupari la varsta respectiva si nu prea socializam, dar nici nu ma victimizam, era din propria alegere, nu din marginalizare.
Mult mai interesante au fost, in schimb, imaginile familiare ce alcatuiesc cadrul in care se misca personajele. Si imi scot palaria virtuala in fata autorului ce a recreat din amintiri o lume ce ar putea reprezenta o referinta nu doar pentru manualele de literatura, ci si pentru cele de istorie ori pentru vreun studiu de antropologie culturala ce ar avea in centru elevul de clasa a IX-a din zona Panduri-Cotroceni in anul 1978. Prea specific?! Bine, adolescentul roman urban al anilor '70. Chiar '80-'90, desi gusturile muzicale ale majoritatii virasera spre dance-ul acela american si nemtesc pe care nu l-am inghitit niciodata, Deep Purple si Pink Floyd fusesera inlocuiti la chefuri (corespondentul "ceaiurilor") cu C.C. Catch, Modern Talking, Jennifer Rush si alte efemeride similare.  Am regasit si recunoscut multe imagini familiare: cinematografele comuniste de cartier, oracolele completate la sfarsit de an scolar, magnetofoane si casetofoane, carpete si fete de masa de musama, sticla de coniac in forma de tarancuta, tigarile lipite cu scotch, cico-ul cald, jargonul adolescentilor...Intr-o singura saptamana, de la sfarsitul clasei a IX-a, Tinut traieste si recompune din amintiri o copilarie si o adolescenta emblematica pentru atatia tineri de varsta lui.
Doua lucruri m-au deranjat usor pe plan stilistic: abundenta de "neica" si "nene" ca formula de adresare (nu stiu daca se folosea, poate ca da, dar prea multi "neni" au dat navala peste mine pe parcursul lecturii, poate un tic verbal al personajului, dar nu l-am apreciat defel) si torentul de interjectii si exclamatii ce-l transforma pe vorbitor (Tinut) intr-un exaltat entuziasmat de orice nimicuri pe care tine sa ni le impartaseasca. Dar sunt probabil tipice varstei, v-am zis ca am fost cam demult acolo si am uitat cum era. Cartea este, oricum, o mostra si un monstru de limbaj colocvial. Eu am tras vreo doua saptamani de ea, pentru ca dupa prima jumatate, cand primisem totul in termeni de culoare si atmosfera, fazele au inceput sa ma plictiseasca. Muzicile nu, niciodata!
Ii recunosc valoarea, originalitatea si rolul, aceea de a aduce cultura pop in sfera literaturii, dar nu e o carte pentru mine. Da, a creat un univers viu, dinamic, a reinviat o epoca. O recomand celor sub 20 de ani, pe care logoreea superficiala a lui Tinut ori framantarile sale legate de relatia cu Hari ii poate tine mai usor in priza, fac parte din aceeasi sfera de preocupari. Eu am apreciat mai mult momentele de respiro, cand personajul se mai si oprea din goana (dupa iubire, dupa popularitate, dupa prieteni, dupa tigari...) sa priveasca putin in jur. Si asta nu l-a transpus brusc intr-un rol mai matur, ci este consecvent cu imaginea adolescentului naiv de 15-16 ani, ce culege din fiecare faza superlativul:
"In fine, am mai discutat noi pe-acolo cum e cu artele, dupa care Bodi s-a dus pe la bucatarie si eu am inceput sa ma gindesc cite ceaiuri erau in Romania in momentu' ala, si citi tipi dansau cu cite tipe. Mi-au iesit cam un milion de ceaiuri si vreo sase milioane de tipi si tipe, am tras aer in piept si m-am intors in profil, ca sa aud stereo: cu o ureche muzica dinauntru si cu cealalta linistea de-afara. Imi placea si mirosul ala amestecat, fiindca de afara venea iz de noapte, de frunzis umed, si din camera aromele de la chef - mincarea, bautura, fumul de tigara si parfumurile gagicilor. Si gustul de whisky era nemaipomenit: din cerul gurii urca parca pina in spatele ochilor..."
Si ca sa-mi dau seama daca cel care vorbeste este Tinut sau Ovidiu Verdes, ca sa pot recunoaste versatilitatea si maiestria (daca exista) as mai avea nevoie de cel putin o carte. Pe care pana acum, in cei 16 ani trecuti de la publicare, autorul nu ne-a oferit-o. 

Thursday, 17 November 2016

Invartitul in cercuri


Arrival (2016)

Cercul interpretarii
Recunosc ca filmul asta mi-a creat niste asteptari. Si pana la un punct, mi le-a si implinit. Doar ca, atunci cand a inceput sa cada, a cazut cam de sus si vertiginos, iar senzatia de dezamagire a fost proportionala cu inaltimea la care se ridicase. In primul rand, stiam ca este vorba despre traducere, un subiect mereu interesant pentru mine. In cazul de fata, din engleza in heptapoda (si evident ca scenariul nu pierde ocazia sa-i explice americanului idiot - am voie sa-i spun asa, fara remuscari, acum, dupa alegeri! - ce este acela un heptapod). Alienii au venit. Sunt 12 nave rasfirate prin toata lumea, fara sa omita punctele cheie, teritoriile marilor puteri (SUA, Rusia si China, Europa este complet ignorata). In incercarea de a crea o comunicare, americanii apeleaza la o lingvista reputata, dr. Louise Banks (Amy Adams) care va face echipa buna cu omul de stiinta Ian Donnelly (Jeremy Renner). Rolul ei este acela de a incerca, pe baza mecanismelor de comunicare, a analogiilor create intre limba materna si celelalte pe care le cunoaste (si pare sa le stie cam pe toate) sa inteleaga ce vor extraterestrii. Si pana la vreo trei sferturi filmul tine, chiar si fara sa fie impanzit cu actiunea la care te-ai putea astepta de la un SF. Este si bine documentat (intr-adevar, cunoasterea unei limbi straine transpune vorbitorul intr-un alt sistem de conventii sociale si de comportament, chiar si atunci cand e una mai apropiata, nu chiar extraterestra sau farsi, ceea ce pentru mine e cam acelasi lucru), si bine gradat. Imi dau seama ca nu aveam la dispozitie 2 saptamani (parca atat zice nu stiu care metoda revolutionara de luat banii fraierilor ca dureaza acum invatatul la perfectie al unei limbi straine), asa ca era firesc sa trecem peste niste etape si sa ajungem, intr-un final, la comunicarea inter-rasiala. 
Si fiindca tot suntem la interpretare, umbla vorba ca Amy Adams ar putea fi nominalizata la Oscar pentru rolul de aici. Nu m-as entuziasma, personajul are o apatie, o angoasa si o desprindere de realitate ca zici ca a  parasit-o barbatul si tocmai i-a murit copilul... Si nu stiu cum sa va spun ca sa nu fie spoiler, dar sunt momente ale filmului cand se simtea nevoia unei schimbari de dispozitie, un pic, acolo. E atat de liniara incat devine plictisitoare. E prea monotona, prea lipsita de nuante.

Cercul de cerneala
Este greu sa vorbesc despre el cuiva care nu a vazut filmul. Am multe de spus, de despicat, dar ma abtin, pentru ca, v-am zis, pana la un punct chiar ai ce vedea. Adica era bine, ma loveau amintirile semiotice din toate partile. O persoana draga mie alaturi de care am vazut filmul mi-a zis ca prea reduc toata metafora la scheme lingvistice, aproape ca ne-am si certat pentru cercul asta de cerneala si semnificatia lui :). Dar nu am cum altfel, pentru ca era esenta filmului si, cu cat esti mai aproape de subiect, cu atat tinzi sa-l analizezi si sa incerci sa-i decodifici mesajul. Asa ca m-am uitat cu placere la film, mi-am adus aminte cu nostalgie de signifié si signifiant (excuse my french, este limba in care am studiat eu lingvistica candva, demult, intr-un alt secol)  si toate pareau surprinzator de bune si frumoase pentru un film american pana cand am dat de...

Cercul temporal
El mi-a scazut entuziasmul. Fara sa dezvalui prea multe, pentru ca filmul se bazeaza pe efectul de surpriza, va spun ca recurge la trucul ieftin al cauzelor ce devin propriile efecte si ca, la final, am ramas cu gandul ca, daca toate cele intamplate erau deja intamplate, de ce ar mai fi trebuit sa se intample? E greu sa spun direct, dar totul culmineaza cu o scena, undeva spre final, un telefon ce reprezinta in acelasi timp propria-i cauza si propriul sau efect, lucru pe care v-am spus ca imi este imposibil sa-l accept. Nu, nici in dimensiunea realitatii, nici in cea a fictiunii, nici in aceea a contactelor intre civilizatii care gandesc in alti parametri spatio-temporali. Pentru acele ultime vreo 20 de minute ce mi-au intinat imaginea bunicica despre film, pentru montajul care putea face o mica rocada astfel incat sa mai prelungeasca putin incertitudinea si sa lase telefonul pentru final, daca simtea nevoia unei explicatii, ori sa il strecoare ca o posibila aluzie, pentru lipsa de subtilitate, un film de nota 8-9 a devenit, pentru mine, unul de nota 6. Trece clasa, ca toate filmele se dau acum peste cap sa dea bine la cadru in lumea in care imaginea tinde sa conteze cel mai mult (era nevoie de o cascada de nori la locul unde s-a plasat nava?), dar  nu-l pun printre premianti.