Friday, 22 September 2017

Adevarul personal


Jonathan Safran Foer - Iata-ma

Fiecare familie are nevoie de ritualuri, de acele mici complicitati si gesturi repetate impreuna care-i asigura soliditatea si durabilitatea. De la un punct, cand relatia se uzeaza si ele incep sa dispara, in centrul familiei se instaleaza un gol pe care fiecare incearca sa-l umple in felul sau, dupa cum se intampla si incazul familiei formate dintr-un cuplu de evrei din New York, Julia si Jacob, si cei trei copii ai lor.
Cea mai recenta carte a lui Jonathan Safran Foer este o radiografie foarte detaliata a modului in care actioneaza uzura asupra sentimentelor, transformand oamenii, fiind inspirata probabil si de destramarea relatiei sale cu scriitoarea Nicole Krauss. Cei care se iubeau candva devin treptat doi straini. In doar o luna si 600 si ceva de pagini, autorul investigheaza un intreg scenariu de viata cu valente universale. Atunci cand in existenta unui cuplu apar copiii, cel mai adesea se intampla ca o parte din intimitate sa se piarda, atentia sa se orienteze spre noul venit iar viata interioara comuna sa se desparta in doua fire, fiecare dintre adulti incepand sa se detaseze involuntar de celalalt. Apar gesturile reprimate, tacerile si conversatiile in gand, nerostite, pastrate sub control. Si apoi intervine conflictul, in momentul cand Julia descopera pe telefonul lui Jacob mesajele erotice adresate unei colege. Dezagregarea cuplului ia forma unui razboi civil si cartea ajunge sa capete ramificatii sociale si politice, sa urmareasca in paralel razboiul unei casnicii si pe cel din Israel.
Presarata cu o multime de referinte ale culturii populare americane, devine un camp de lupta unde se desfasoara confruntari in care nimic nu este prea mult. Cu totii, inclusiv adorabilii copii, au ceva de argumentat si de obiectat, in schimburi de replici intretaiate, cu totii au sentimentul de a se simti prizonieri in propria viata. Unul dintre fiii cuplului, Sam, de exemplu, traieste mai mult in Second Life decat in lumea reala, pentru ca acolo poate sa fie mai putin moral si mai curajos.
Cartea lui Safran Foer este despre curajul de a fi real, de a-ti asuma dorintele si propria identitate, de a nu te pretinde altcineva decat esti. Prizonieratul in propria viata este rodul unor asteptari, recomandari, porunci, este incapacitatea de a le dezvalui si celorlalti adevarul personal, nu cel de fatada, ci acela de dincolo de paravanul social, de a opri haosul ce se rostogoleste asupra fiecaruia, de a nu ceda in fata constrangerilor si a depasi incercarile, testele vietii.
Intr-o epoca ce-si modeleaza traitorii pentru aspiratia spre perfectiune, presiune adesea generatoare de nevroze, Iata-ma este un strigat al imperfectiunii, lansat cu candoarea celui care isi doreste sa fie complet onest. Poate ca, daca autorul nu ar fi evreu, unii s-ar repezi sa spuna ca este un roman anti-evreiesc. Fiindca dorinta de onestitate a lui Foer nu ocoleste nici subiectele sentibile ale identitatii, rostind genul acela de consideratii neplacute pe care doar la Roth l-am mai vazut exprimat atat de fatis. De exemplu:
"Unele religii pun pret pe pacea interioara, altele pe evitarea pacatului, altele pe slava. Iudaismul pune pret pe inteligenta - textual, ritualic si cultural. Totul este invatare, totul este pregatire, o perpetua imbogatire a trusei de instrumente mentale, pana cand vom fi gata pentru orice situatie (iar ea va fi mult prea greu de carat). Evreii reprezinta 0,2% din populatia lumii, dar au castigat 22 de Premii Nobel - 24%, daca nu includem si Premiul pentru Pace. Si cum nu exista un Nobel pentru Persoane Exterminate, a fost un deceniu in care evreii n-au avut cine stie ce sanse, asa ca, practic, procentul e mai mare. De ce? Nu fiindca evreii ar fi mai destepti decat altii; ci fiindca evreii pun pret pe genul de lucruri pe care le recompenseaza comitetul de la Stockholm. Evreii se antreneaza pentru Nobeluri de mii de ani. Dar daca ar exista Nobeluri pentru Multumire, pentru A-te-simti-in-siguranta sau pentru Capacitatea-de-a-renunta, cei 22% - 24%, fara Pace - ar avea nevoie de o parasuta."
Pana si penisul lui Spielberg ajunge sa fie invocat intr-o discutie despre identitate.
Iata-ma este o carte subversiva, plina de aluzii, in care aproape fiecare fraza ajunge sa bata catre altceva, subtila si inteligenta (sa vizeze Nobelul:)?), este cartea lui Foer care mi-a placut cel mai mult din cele trei romane publicate pana acum, scrisa cu umor si tensiune, cu un acut spirit de observatie si un curaj pe care numai apartenenta la cultura ebraica o poate justifica moral in raport cu evreii. Este un volum care se sustine prin el insusi, fara piedestalul emotional implicit al subiectului, cum se intampla mai demult cu Extrem de tare.... Este acel gen de carte care, transformand particularul in universal, isi pastreaza si puternica amprenta culturala locala, dezvoltata pe mai multe planuri (al familiei, al identitatii individului si natiunii, al societatii) ce converg intr-o opera completa, cu un ritm tot mai accelerat, cu spirit ascutit de observatie si ironie fina, o delicatesa literara complexa, pe care mi-e imposibil sa o cuprind in cateva randuri.

Tuesday, 19 September 2017

Cu sange rece


Graeme Macrae Burnet - Un proiect sangeros 

Nu rare sunt in istoria omenirii cazurile de crime multiple. Privite cu detasarea spatio-temporala, ele trezesc sentimente confuze uneori, un fel de oroare amestecata cu fascinatie. Asa apar filme si carti ancorate intr-o realitate mai apropiata sau mai indepartata care, printr-un proces de cosmetizare si accentuare a unor aspecte, le dau surselor, relatarilor aride (ziare, documente din arhive, inregistrari) impact literar sau cinematografic. Scriitorul (scenaristul, regizorul) este cel care, din amalgamul de informatii, alege sa indrepte reflectorul asupra unor detalii ramase in umbra faptului sec, sa puna in intamplare, alaturi de "cine, cum, cand", "de ce"-ul, sa sondeze mecanismele mai adanci ale faptelor.  
Dintr-o intamplare reala s-a inspirat si autorul scotian cand a inceput sa-si scrie cartea: un taran francez din secolul XIX si-a ucis trei membri ai familiei si apoi a oferit o relatare clara, coerenta, a faptelor sale. Ceea ce a simtit Graeme Macrae Burnet aici a fost contradictia, nu doar intre violenta bruta si eleganta exprimarii, ci si intre conditia sociala a autorului crimelor si ceea ce a scris, intre contextul epocii (analfabetismul oamenilor simpli) si o expunere ce depasea nivelul intelectual asteptat de la cineva de conditia criminalului. 
Ceea ce a rezultat, acest roman, nu este o carte politista, stim faptasul de la inceput. Este o investigatie sociala si psihologica invaluita intr-un ambalaj de thriller, o explorare a resorturilor umane ce imping, sub presiunea mediului, la asemenea gesturi. Barbarie? Farsa? Dovada nedreptatii sociale?  Victima a sistemului sau ucigas fara scrupule? Sunt intrebari ce ni se formeaza in minte inca din prefata in care autorul se pretinde culegatorul si depozitarul documentelor, cel ce ne infatiseaza marturia scrisa a personajului sau si actele oficiale ale cazului.  Ne invita sa reflectam, sa tragem propriile concluzii, sa ne gasim raspunsurile dupa ce vom citi cartea. 
Si iata ca intram in istoria sa, petrecuta intr-un tinut din Scotia secolului XIX, un colt uitat de lume, lipsit de perspective, unde oamenii fac ceea ce le este menit iar continuarea educatiei este de neconceput, pentru ca munca la camp e mai importanta. Aici s-a nascut Roderick Macrae, intr-o familie nevoiasa, moartea mamei lasand in urma cinci copii, din care patru, adolescentii si gemenii de doi ani, au ramas in grija tatalui, un barbat aspru si taciturn. Conflictul cu o familie mai instarita din sat este bine cunoscut, continuat din generatie in generatie, reconfirmat si improspatat de intamplarile cotidiene. In timpul vietii lui Roderick, ea incepe cu un zmeu pierdut de un copil ce se juca intr-un lan, continua cu o oaie ratacita, gasita prea tarziu pentru a fi salvata si cu o idila adolescentina. Intre timp, se aduna multa suferinta si se cimenteaza convingerea posibilitatii unei mantuiri. 
Cum ajunge sa devina un criminal cel care salva pasarile cazute din cuib si indrepta pusca vanatorului in alta directie pentru a ocroti cerbul?! Totul este in carte, reflectat minutios, adunandu-se ca un bulgare de zapada ce starneste o avalansa: este in marturia ucigasului, in autopsiile victimelor, in desfasurarea procesului. Semintele crimei au fost plantate demult, au corupt si au asprit sufletul unui copil ce-si dorea mai mult decat ii permitea mediul de provenienta. Le vedem in fiecare pagina, in atitudinea si justificarile personajelor, in rigiditatea unui sistem sufocant, unde orice rabufnire este aspru sanctionata. De exemplu: 
"Motivul pentru care nu puteti "vedea" legile este ca nu exista nicio lege, cel putin nu in sensul in care pareti sa credeti dumneavoastra. Ati putea la fel de bine sa cereti sa vedeti aerul pe care il respiram. Desigur, exista legi, dar nu le puteti vedea. Legile exista pentru ca acceptam cu totii ca exista, iar fara ele ne-am afla intr-o stare de anarhie. Este de datoria ofiterului satului sa interpreteze aceste legi si sa le aplice neconditionat." Aceasta e lumea in care traieste Roddy.
Desi avem in fata un roman social plasat in secolul XIX (adica nici suficient de departe in timp cat sa fabulezi in voie, nici in timpurile moderne apropiate, familiare si prin cunoastere literara, si direct), de unde te astepti in general sa tasneasca volume adaptate la o anumita curgere a orelor specifica epocii,  cartea lui Burnet recurge la tehnicile literare actuale, aducand istoria la ritmul cititorului din secolul XXI, ritmul acesta (oarecum) dezordonat si grabit, impus de epoca internetului. Imbina tehnicile, aduce in roman reportajul si ancheta, cu decupaje si secvente inserate ca intr-un dosar care, abia cand l-ai terminat de citit, capata consistenta si un aspect de thriller contemporan. Aduce personaje reale in fictiunea ancorata adanc in solul neprietenos al Scotiei victoriene, in cutumele si traditiile unei epoci ce-i poate debusola si destabiliza pe idealistii fragili, reconstruieste detaliat o atmosfera sufocanta pentru erou, dar vie pentru  cititor, pe fundalul careia actiunea se desfasoara alert. 
Meritul principal al scriitorului este ca ne poarta intr-o lume dincolo de bine si de rau, unitara si solida, oferind nu numai o marturie a unei epoci, ci si intrupand un personaj in aparenta condamnabil, in orice epoca, pentru a sublinia discrepantele sociale, diluand nebunia si violenta intr-o forma de compasiune si intelegere a ansamblului conditiilor timpului. Este o carte musai, ce ne ajuta sa intelegem, dincolo de epoci si cutume, resorturile naturii umane. Sau invers, sa suprapuna natura umana peste o epoca, delimitata de obiceiurile sale si de un anumit sistem de valori, bazat pe pozitia sociala.

Friday, 15 September 2017

Godine prolaze...


Radu Pavel Gheo - Disco Titanic

Cu Disco Titanic, Radu Pavel Gheo continua reteta cu care m-a incantat in Noapte buna, copii!, ce presupune o dezvoltare ampla in spatiu si timp a personajelor, in paralel cu o radiografie a societatii in continua schimbare, intr-un ton care balanseaza minunat amaraciunea si umorul, duiosia si observarea atenta a lumii in care traiesc eroii, alternand satira, un dram de tristete vesela si nostalgia amintirilor.
In centrul cartii se afla Vlad, un tanar din Timisoara, politehnist devenit director de editura, cu aventurile unei vieti din care, pe langa preocuparile si modul de petrecere a timpului, normale pentru un adolescent de la sfarsitul anilor '80, nu lipseste nici spectaculosul. O intamplare petrecuta intr-o vacanta cu parintii la Split avea sa-i marcheze intreaga existenta, dupa cum avea sa o faca si un moment de inadecvare la epoca in care traia, de imprudenta. Cu o luna inainte de Revolutie, este interceptat de Securitate pentru a deveni informator. Ulterior, in anii de dupa, viata sa va pendula intre cel ce a devenit si partea aceea din sine pierduta, odata cu o unii dintre prietenii din copilarie si cu revenirea in actualitate a secretului pe care credea ca l-a lasat in urma. 
Purtandu-si eroul din Banat pana pe coasta dalmata, cartea aceasta reinvie o atmosfera familiara pentru mine, apasa puternic pe corzile nostalgice ale timpului si ale background-ului comun. Imi amintesc de haosul postdecembrist, de Caritas, de micile invarteli si "donatii" ce au ajuns punct de plecare in crearea unor afaceri, efemere sau de succes. Si atunci cand sunt redate convingator, cu adecvare la registrele limbii (de la cel colocvial pana la cel oficial si argou), cand surprinde esenta stereotipurilor generate de orgoliile regionale (banateni versus olteni sau moldoveni), cand autorul isi urmareste prezentele episodice si dincolo de cadrul temporal al romanului, este deja suficient ca sa ma cucereasca. 
Dar cartea face mult mai mult. Imi trezeste nostalgia unei muzici pe care nu o mai ascultasem de ceva vreme (asa ca acum, cand scriu, ma insotesc cantecele lui Bijelo Dugme) si a amintirilor legate de ea. Din pacate nu stiu sarbeste, sau sarbo-croata cum s-ar numi oficial, si am descoperit rockul iugoslav destul de tarziu, prin facultate, in anii '90, gratie colegilor mai din vestul tarii. Insa o parte din referintele muzicale, din piesele si trupele mentionate in carte imi este familiara. Stiu ce a facut razboiul din membrii Bijelo Dugme, al carei singur supravietuitor pe scena muzicala a ramas - parca simbolic - bosniacul Goran Bregovic, nascut din tata croat si mama sarboaica. Stiu cum acelasi razboi a lasat rani adanci in mentalitatea unei natiuni la care ne uitam cu jind de dupa gardul de sarma ghimpata al comunismului ceausist. A accentuat nationalismele, a destramat prietenii, a aruncat o pata neagra, mediatizata prin viziunea americana, asupra sarbilor, in conditiile in care atrocitati au fost comise de toate partile implicate, dupa cum vedem si in carte. Si imi aduc aminte de un Revelion multinational de acum cativa ani din Austria cand prietenia cu cei vreo doi-trei sarbi s-a legat instantaneu, in momentul cand am pronuntat Bijelo Dugme si ne-am petrecut toata noaptea alaturi de ei, cantand, noi, romanii, mai fredonand, ei rostind clar versurile. 
De ce am amintit de toate astea? Am vrut sa spun ca muzica uneste, este un factor de comunicare spontan ce il pune pe cel din fata brusc intr-o lumina favorabila, este si limbajul comun al cartii, cel care aduce impreuna oameni ce-si vor lega temporar sau definitiv destinele. Uneste chiar si eroul principal cu autorul, coborat in propria-i carte in calitate de personaj, la o lansare literara, moment cei-i prilejuieste cateva pagini in care se prezinta amuzant si autoironic, vorbind despre emigrarea ratata transformata in succes literar, despre prima impresie pe care o produce asupra oamenilor si, evident, despre muzica, legatura cu Vlad, cu care are prea putine altele in comun. 
Mai mult, intreaga carte poate fi citita asa cum ai asculta o caseta (pentru cei mai tineri: suportul de inregistrare de dinaintea cd-ului, nu cutie, nu incerc sa patronize, doar ca am auzit intrebarea "ce e aia o caseta audio?") redescoperita prin cine stie ce sertar, cu muzica pe care o indrageai odinioara. In cazul de fata, rockul sarbesc, o compilatie ce trezeste fiori de nostalgie: Nasturele alb, Ciorba de peste, Paine si sare...  Toate titlurile capitolelor, ce-si gasesc corespondenta in text, in desfasurarea narativa, poarta numele trupelor din fosta Iugoslavie, alcatuind impreuna o opera rock ce strabate timpul, in ritmul istoriei, cu pasajele calme si romantice ale unui solo de chitara ca o iubire de-o vara, cu un urlet inuman de moarte, cu basul istoriei in fundal, cu clapele mangaiate de trecerea timpului, cu descarcarea sarjelor de artilerie sau a salvelor de tun ale tobelor ce marcheaza o revolutie la Timisoara, un razboi la Split. 
Cu Disco Titanic, descoperim o imagine nuantata a unei epoci, cu presiunile si bucuriile ei, cu santaj si acte de inconstienta adolescentina, o frenezie si un entuziasm ce se vor topi iintr-un scrasnet de dinti in fata tavalugului istoriei. Poate unii vor descoperi si o muzica pe placul lor, rockul balcanic, vor intelege cum a aparut la noi o trupa precum Cargo si cand au fost scrise piesele din a caror glorie Bregovic a continuat sa se hraneasca zeci (da, sunt vreo 20-30) de ani dupa aceea. Si titlul postarii sa nu va poarte cu gandul la Bajaga, asa numeam eu A i ti me iznevieri, una din piesele mele preferate Bijelo Dugme, cu regretul ca pana in epoca internetului habar n-aveam ce zice pe-acolo.
 Anii trec, oamenii sunt modelati ca niste bucati de lut de experientele ce-i transforma, de istoria care-i tradeaza,  de alegerile pe care le fac... cred ca, in final, cam despre asta este cartea.Chiar daca nu sunteti familiari cu muzica din ea isi pastreaza impactul, dar daca sunteti - cu atat mai mult!

Wednesday, 13 September 2017

Operatiunea Dynamo


Dunkirk (2017)

De cand a fost anuntat, Dunkirk (caruia eu prefer sa-i spun Dunkerque pentru ca nu-mi place cum poceste limba engleza toate denumirile straine si nu inteleg de ce noi, care pastram de obicei denumirile originale ale localitatilor si traducem in mod penibil titlurile filmelor, nu l-am modificat) a parut o alegere surprinzatoare pentru cei care-i apreciaza lui Christopher Nolan talentul de a crea situatii alambicate, de a-si provoca spectatorul la tot felul de jocuri ale mintii, cum a facut, de exemplu, in Inception si Memento, ori de a transforma niste benzi desenate care, prin natura lor, au o desfasurare simpla si accesibila tuturor varstelor, precum seria Batman, intr-o suita de filme cu atmosfera intunecata, cu un personaj principal ce nuanteaza popularul supererou, ii ofera adancime, cu un antagonist la fel de interesant. De ce si-ar fi centrat acum interesul pe faptul istoric bine cunoscut, unde nu prea este loc de intorsaturi de situatie si de improvizatii tensionate?! Vazand filmul, am inteles de ce si mi-am dat seama ca lui Nolan i-a iesit si de data asta, cu un material de pornire nu atat de ofertant precum cel ancorat in fantastic. 
Faptele simple, aride, golite de orice continut emotional, sunt urmatoarele: in 1940, o parte din fortele Aliatilor, francezi si britanici, a fost separata de trupele principale din cauza inaintarii rapide a nemtilor (care nici nu sunt numiti ca atare in film, li se spune doar "dusmanul"/ "inamicul"). Operatiunea de la Dunkerque, cunoscuta sub numele de cod Dynamo, a constat in evacuarea resturilor armatei britanice de pe plaja, in conditiile in care erau permanent amenintate de tirul avioanelor. Numele operatiunii a fost pus dupa camera generatorului de curent continuu din Dover, de alimentare a cartierului genenal ce planuia readucerea soldatilor in tara, peste Canalul Manecii. 
Pornind de la faptul istoric, Nolan imagineaza trei povesti convergente, ce se desfasoara pe uscat - pe plaja de la Dunkerque, in aer - in carlinga avioanelor britanice ce incercau sa preintampine distrugerea vaselor cu care armata se intorcea acasa si pe mare - pe un mic vas de agrement ce a raspuns, alaturi de multe altele, apelului de a trece canalul pentru a participa la imbarcarea soldatilor britanici. Astfel se creeaza trei puncte de vedere, trei perspective asupra aceluiasi eveniment, trei moduri diferite de implicare ce se desfasoara pe un fond sonor obsedant, apasator, opera genialului compozitor de muzica de film Hans Zimmer, cu care Nolan a mai colaborat in trecut, pentru Inception, Interstellar si The Dark Knight.  
Alcatuit ca un cor pe mai multe voci, filmul reda mai mult decat un episod din istorie, ceea ce-l face sa depaseasca granitele unui film "de razboi". Este povestea unei lungi asteptari si a disperarii celor ce nu gasesc o cale de iesire din Infern, incarcata de tensiune, dinamica, ce gaseste tonul potrivit pentru a asigura participarea spectatorilor. Este o poveste de supravietuire, curaj si solidaritate, dar nu una emfatica si eroica, ci presarata cu slabiciuni umane, acel curaj dat de frica situatiilor-limita. Incercand sa ma mai eliberez putin de tensiunea vizionarii, ma gandeam la sfarsit cum ar arata un astfel de film din perspectiva franceza: "noi ne chinuiam sa-i tinem departe pe nemti, ridicam baricade prin oras, in timp ce englezii cei lasi nu stiau cum s-o stearga mai repede acasa". Pentru ca este, pana la urma, povestea unei infrangeri, transformata cumva intr-o victorie. 
Pe langa imaginea impecabila si actori din categoria de elita (Mark Rylance, Tom Hardy, Cillian Murphy) alaturi de cateva nume proaspat descoperite (printre care Fionn Whitehead si Barry Keoghan), ingrediente ce-i dau filmului filmului forta retetei de blockbuster, filmul are o viziune subtila ce depaseste resorturile imediate de intelegere ale celor ce prefera sa li se spuna negru pe alb "razboiul este rau, hai sa-l condamnam", cum am vazut intr-o cronica ce-l acuza pe Nolan ca ar avea o perspectiva anti-umanista si pro-razboi, facandu-l sa apara cool. Sa poti sa crezi asa ceva inseamna sa ratezi total intalnirea cu emotia filmului, sa treceti unul pe langa celalalt, tu-spectatorul si ea-emotia, in directii opuse...
O saptamana pe plaja, o zi pe mare, o ora in cer. Aici se intoarce Nolan la ceea ce-i este atat de specific, jocul cu timpul, ce pune chiar si istoria in parametrii propriei sale viziuni, dandu-i exprimarii vizuale un ritm particular, diferit de cronologia liniara a filmelor de razboi. Timpul se dilata sau se contracta, in functie de scena asupra careia cade lumina la un moment dat, pentru a sonda fatetele unui cosmar care in scenele terestre ale groazei si disperarii par sa nu aiba sfarsit, ca si cum mareea ar scuipa iar si iar inapoi tot ce este viu si mort deopotriva. Uneori, in haosul creat de razboaie, singurul lucru pe care il poate face omul este sa supravietuiasca, iar aceasta lupta pentru viata pe care Nolan o dilata si o contracta mai ceva decat timpul din Interstellar si o modeleaza osciland perspectivele pana a le concentra intr-un singur punct, punctul final, imbinand-o cu ritmul acela industrial, greu al coloanei sonore creeaza o senzatie de sufocare care te face sa simti prin toti porii razboiul. Razboiul nu este frumos, dar filmul lui Nolan este, in toata aceasta poetica a ororii pe care o adopta vizual si narativ, in toata umanitatea lui.

Thursday, 7 September 2017

Spre capatul lumii si inapoi - partea XVIII

Cheile si drumul spre casa

Ce cautam noi la Garmisch Partekirchen, unde trambulina, in treacat fie spus, mi s-a parut prea joasa pentru a merita o plimbare cu tiroliana? 
Cautam niste chei. Nu le pierdusem, doar le cautam. Asa ca ne-am impiedicat, fara vreo intentie, de trambulina si de baza olimpica. Am gasit si cheile. Inainte de a intra in ele era un panou mare, nu stiu ce spunea, ca scria in germana, rusa si araba, limbi una mai pasareasca decat alta pentru mine. Ultima  dintre ele aveam sa inteleg de ce. Traseul prin Partnachklamm, unul usurel si racoros in ceea ce a fost probabil cea mai calduroasa zi a vacantei (adica singura cu peste 30 de grade) era plin de familii de arabi cu cate 3-5 copii. Exista ceva mai rau decat pitipoancele care urca pe Jepi pe tocuri, mai nou, probabil, in papuci cu blana. Femeia-sac. Nu stiu ce or purta ele pe dedesubt, dar cand le vedeam cu poalele falfaind si mergand tacute, fantome negre in spatele cocosului tantos, ma apuca o stare de revolta. O sa-mi spuneti ca traditia, cultura, respectul diversitatii, etc... Scuze, dar nu imi place diversitatea care presupune chin. Pentru ca imposibilitatea de a lua o gura de apa in public la 35 de grade fara sa faci niste contorsiuni printre falduri e un chin... Si apoi, when in Rome... when in Germany, when la munte... Le cam aruncam priviri piezise si nu-mi prea place persoana intoleranta in care incep de la o vreme sa ma transform.
Dar sa privim spre partea frumoasa: natura! 
Paraul Partnach are numai vreo 16 kilometri, suficienti pentru a-si sapa prin piatra muntelui un drum ingust si foarte pitoresc.
 
Daca atunci am zis wow, a doua intalnire cu cheile avea sa fie triplu wow. Mai lungi, mai spectaculoase, mai dificil de ajuns si, prin urmare, mai putin aglomerate decat plimbarea de familie din ziua precedenta, Höllentalklamm, adica Cheile Vaii Iadului sunt partea de inceput a unuia dintre traseele catre varful Zugspitze, anuntat ca fiind de vreo 8-9 ore (doar urcarea). Doar ce pornim pe el si inteleg care este faza cu iadul: urcus prin padure, din acela continuu si obositor, chiar daca dureaza mai putin de o ora. Si e doar inceputul.  
Imi imaginez cum e mai sus, cand dai de stancile fierbinti, lipsite de vegetatie, in bataia soarelui. Dar oboseala dispare brusc in momentul cand intram in chei
 si gasim poduri, tuneluri, cascade si pesteri sapate in stanca.
 
 De la iesirea din chei, drumul continua sa urce, tot mai abrupt si mai plesuv, catre varf.
Am ramas cu neimplinirea de a ajunge pe Zugspitze prin forte proprii asa ca, de ne-or mai tine pe noi picioarele si pe Urs rotile, sper sa mai ajungem prin locurile astea intr-un alt circuit. Ce nu prea mi-a placut mie in Germania (cheile nu erau in renovare!) este taxa pe natura. In Norvegia ai natura la discretie, de nu mai stii unde sa privesti mai intai, gratis. Pentru a vizita cheile, se platesc 4 euro de persoana. Partial inteleg, sunt amenajari care trebuie intretinute, nu e peisaj salbatic, nealterat, desi presupun ca nici potecile norvegiene nu se marcheaza singure. Dar nu ar fi mai firesc (si acum ma gandesc si la parcurile noastre nationale cu plata unde, in afara de marcarea traseelor, nu exista cine stie ce amenajari - si e foarte bine ca-i asa ) ca banii sa vina din taxele varsate in fondul Ministerului Turismului? Probabil ca - la noi, cel putin - prioritatea turistica este reprezentata de manastiri si biserici, la care nu cotizeaza doar oitele Domnului, ci noi toti, vrand-nevrand...
Dar sa iesim din chei si de pe terenul alunecos al modului in care se cheltuiesc banii publici autohtoni si, dupa cum va amenintam, mai vine o trambulina de schi, mai de la distanta, in fundal, nu ne-am mai apropiat sa-i contemplam inaltimea: 
Innsbruck e un oras vechi, aflat pe malul raului Inn, inconjurat din toate partile de privelistea pitoreasca a Alpilor. 
 
I-am admirat cladirile baroce, gotice, romantice si de jos, si de sus. 
 
Turnul orasului, in care mult timp a functionat inchisoarea, era locul unde un gardian anunta pana in anii '60 ai secolului trecut, dupa numarul de batai de clopot, zona unde avea loc un eveniment (incendiu, jaf, etc.), iar mai inainte, in secolul XV cand a fost construit, din el se striga ora exacta.
Orasul are aerul placut al unui burg germanic, aflandu-se la mai putin de 2 ore de condus de Munchen, cu case incarcate de istorie, fiecare avand inscriptionata propria-i poveste pe cate o placuta (locul unde Mozart a concertat la 13 ani, cladirea cu acoperis auriu comandat de imparatul Maximilian I pentru a-si celebra nunta cu Bianca Maria Sforza, cladirea din secolul XV cu basoreliefuri ce reprezinta scene de turnir, muzicieni si actori, pentru a aminti de functia pietei orasului). 
 
 
Casele acestea pictate, pe care le-am intalnit pretutindeni in Bavaria si Tirol, mi-au adus de fiecare data un zambet de buna dispozitie. Am observat ca bisericile au scene religioase, hotelurile imagini montane sau sportive, pensiunile reprezentari idilico-pastorale iar berariile (si-s multe, vesele, deschise mai tot timpul, spre deosebire de sobrietatea nordului, unde nu exista decat baruri si rare terase, linistite) infatiseaza.. ce altceva? imagini de carciuma, cu halbe si veselie. 
Faimoasele costume populare tiroleze si bavareze nu prea le-am vazut decat in magazine si pe domnitele care serveau la berarii, un singur domn se hazarda la 25-30 de grade sa umble pe strada cu pantaloni scurti si ciorapi grosi de lana, parte obligatorie a "uniformei". Ca sa intru si mai mult in spiritul zonei, am cumparat un CD cu muzica tiroleza de voie buna, cu care ne-am amuzat pe drum si, ulterior, ne-am stresat prietenii. Imi pare rau ca nu stiu suficienta germana cat sa inteleg ce cauta tractorul cu vaca pe autostrada, dar am constatat cu surprindere ca Supercalifragilistic este, de fapt, inspirata dintr-o melodie din Tirol, Hintermoser Kathi.
Cam pe aici se termina plimbarea noastra si a norilor de ploaie ce ne-au urmarit amenintatori, ne-au mai si ajuns din cand in cand. Am fugit de ei prin toate cotloanele Europei, de la sud spre nord si invers, prin 11 tari. Am adus ploaia si in Tirol,
si la Balaton, unde ne-am petrecut ultima noapte. Am ajuns pe soare, apoi s-a dezlantuit furtuna, ca tot ezitam sa ma arunc in apele laptoase ale lacului. Intre noi fie vorba, nu or fi ei ungurii nordici, dar stau mult mai bine la capitolul civilizatie in camping. Desi gradul de curatenie al facilitatilor scadea pe masura ce coboram spre sud, odata cu cresterea nivelului de zgomot, la Balaton a fost suportabil. Nu am mai fost de multi ani intr-un camping din Romania, poate vorbesc prostii si nu-i asa cum imi inchipui eu, cu manele si chiuituri langa cortul vecinului. Sau poate nu, daca are cineva detalii as vrea sa ma contrazica, sa ma surprinda placut.
Ne-am felicitat ca am facut turul in sensul invers acelor de ceasornic vazand cat de aglomerate erau punctele de frontiera (acolo unde sunt, nu ne-am intalnit cu ele la trecerile prin munti, doar pe autostrada) la intrarea in Germania si mai ales Austria, dinspre Ungaria. Nu cred ca niste kilometri de coada ii impiedica pe cei foarte hotarati sa intre: "am vrut sa emigrez, dar era coada la intrarea in Austria, asa ca m-am intors acasa"! Poate doar pe turisti, pe cei care nu vor sa-si petreaca o zi intreaga de vacanta la coada... Este mai degraba stilul meu, daca as fi ajuns acolo la dus, probabil as fi schimbat cumva directia, conform obiceiului de a nu sta la cozi.
Am intrat cu ploaia torentiala in tara, pe la Sibiu ne-am delectat cu vreo 3-4 curcubeie, ne-a udat pe toata Valea Oltului, strabatuta cu frica de a nu se surpa vreo bucata de munte taman cand trecem pe sub ea si, cand am ajuns in Bucuresti, a inceput din nou sa ploua. Deci eu nu cred povestile pe care le auzeam la telefon despre canicula :)!
Si vreau sa le multumesc celor care au introdus tariful unic european la telefonie/internet de la 1 iulie, cu 4 zile inainte sa plecam. Google ne-a fost de mare ajutor prin ratacirile noastre neplanificate, am reusit sa nu trecem asa, ca gastele prin ploaie, prin locuri pe care cine stie daca mai avem ocazia sa le mai vedem... Mai ales dupa ce am iesit din Norvegia, cand nu mai gasesti, la fiecare spatiu de parcare, panouri si pliante gratuite ce te invita sa aprofundezi atractiile locale.
Si gata, mi-am descarcat sacul cu povestea vacantei. Acum, dupa ce m-am intors, imi dau seama tot mai mult ca numai calatoriile imi pot da starea aceea constanta de fericire, de exaltare minunata, cand nu mai exista nici griji, nu ma doare nimic (pana si taieturile, juliturile sau vanataile le primeam cu bucurie, ca pe un suvenir din locurile ce-mi insemnau pe corp trecerea prin ele), vad doar frumusetea, natura de care nu incetez sa ma minunez. Gata cu visatul frumos, acum ma ascund iar de viata reala printre carti si filme. Si, ridicandu-mi ocazional moralul prin mici evadari de cateva ore sau zile, astept ca o noua mare evadare sa-mi dea iarasi senzatia de "viu", sa ma trezeasca din letargie, sa pornesc spre necunoscut sau spre locurile unde mi-a ramas o parte din suflet.